Cezar se uită rece la el.
— Asta nu stă în contractul ce l-om face, Angelo... faptele mele stau la dispoziția ta, ființa mea nu. Trebuie să-ți câștigi afecțiunea mea... vom vedea de-o vei fi în stare, frumosul meu copil...

— Să văd puterea ta magică, demone, prefă această sală deșartă într-o adunare de bal! Voi să fiu vesel... Nu vezi cum sângele mi-a umplut fața mea palidă c-o bolnavă roșață, cum îmi negrește vederea, încât îmi păreți niște umbre sure zugrăvite pe un perete negru...

Demonul ridică varga... pereții se dădură-ntr-o parte și deodată din toate laturile se văzură sale cu pereții îmbrăcați în atlas alb ca omătul, cusut cu frunze verzi întunecate și cu flori vișinii și strălucitoare. În candelabre mari ard lumânări de-o ceară ca zahărul, cu flăcări diamantine. Aerul sălii e argintit, cald de miroase, strălucit de oglinzi cu privazuri de marmură neagră... Cu părul desfăcut poetic, pale trec copile prin ninsoarea aerului și de razele albe, de dulceața cântării nevăzute, de aprinderea danțului e plină lumea sălii... Câte grații tăinuite, brațele lor albe și goale, hainele lungi, cununile de roze în părul lor... Şi numai muzica animă plăcerile cu sunetele ei sfinte, le mișcă cu suflarea ei...

Pintre ele, tineri în haine negre, cu veste în floarea crinului, cu mănușe ca mărgăritarul, cu botine radioase și bumbi de diamant la maneșcă. Prin bolțile ce reprezentau locul ferestrelor lipsinde erau trepte cu oale de flori proaspete și împupite care umpleau c-o dulce răcoreală sala, într-un loc era un Joc de ape care sticleau ca ăargintulî izbucnind în sus și recăzând în bazinul lor de marmură albă în snopuri înalte de fire de diamant...

Angelo ședea în jilțul lui și se uita cu mirare la această zi de primăvară îngropată-n noaptea pământului. Toți amicii întunericului purtau câte o mică jumătate de mască de catifea care le acoperea fruntea și nasul, numai unele din fetele tinere erau fără mască... O tristă blândețe era pe fața lor...

— Ce frumoase sunt fetițele acelea, zise... În acest aer strălucit ele îmi par umbre de zăpadă aruncate-ntr-un aer de diamant...

— Ah! sunt demonii cei mai periculoși... par că sunt flori de inocență și bunătate... Teme-te de ele... în genere am început a mă teme de soarta ta, Angelo... demonul se-ntrece-n astă-sară pe el însuși... Vezi-l cum trece palid, frumos, adâncit prin grupele de bărbați și femei... pentru nimeni nu are un surâs, pentru nimeni o vorbă... parecă abia ar fi căzut din cer și că desperarea eternă n-ar fi atins încă cereasca sa frumusețe...

— Ştiu... nu mă atinge...
— Dar chiar de te-ar atinge... Ea se joacă numai cu inimile omenești... Vai de tine de i-ar veni în minte să se joace și cu a ta...

— Dar mi se urăște, de Lys. Toat-această feerie, clipind ca un moment pe dinaintea ochilor, ca o viziune scurtă, te-mbată... dar prelungită devine monotonă ca un balet încremenit sau o poveste adormită pe loc...

— Cheamă pe demon...
— Cezara! strigă Angelo tare. Cezara tresări ca lovită de un sunet ascuțit de clopot... Ea s-apropie cu fruntea sinistră de Angelo.

— De ce Cezara și nu Cezar? întrebă ea c-un grațios zâmbet.
— Ce ceri socoteală pentr-un "a" mai mult, frumosul meu sclav. Nu poți aranja un concertă?...

— O, da... Vrei să cânt eu?
— Da, da!
— Vrei să jucăm ș-o dramă? Îți dau un rol în ea...
— Primesc. Un perete din fund își ridică zăpada sa înflorită cu roze de jăratic și se văzu o scenă a cărei culise reprezentau arbori și tufișe de-o tânără și mustoasă verdeață, iar fondalul reprezenta un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn, un râu curgea alene prin sălcii plângătoare și în vârful dealului se-nălța un castel vechi acoperit cu*** fier a cărui muri colțuroși erau înseninați de lună... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice și cu șiruri de trandafiri, ieși Cezara într-un domino negru a cărui glugă era lăsată pe spate... Era frumoasă astfel... fața ei de marmură contrasta cu dominoul de mătase neagră și părul ei propriu care cădea în șuvițe lungi, strălucite, negre pe umerii ei... din mâneci se iveau mâinuțele ei de regină cu degețelele lungi. De sub poalele dominoului se iveau picioarele mici în botinele lor lustruite...

Ea cântă... Era atâta dulce tristețe, părea c-o experiență lungă și dureroasă vorbește din acest frumos demon, era atâta tristețe, atâta dulceață, atâta resignațiune și atâta superioritate de spirit în toată expresia vocei ei încât îți venea să-i plângi de milă, dar parecă simțeai că, dac-ai fi plâns, ai fi atins acel fond de mândrie și de întuneric din sufletul ei... Angelo o privea și parcă-n sufletul lui se născu asemenea o sălbatică, viguroasă mândrie, își părea că e leul pustiilor, că inima-i bate cu putere la orice sunet îl aude, dar c-o putere mândră, generoasă, nu în modul femeiesc, cu care moleșește amorul unei copile, căreia ai voi să-i săruți mâinile și să-i sufli-n degete pentru că s-a-nghimpat c-un ac. Nu era nimic meschin... era o simțire tare și furtunoasă ceea ce-i mișca inima... i se părea că dac-ar fi iubit pe acel demon n-ar fi fost în stare să-i zică o vorbă de dezmierdare, un nume dulce, ori s-o compare c-o floare, ori să găsească plăcere în primblări romantice la lună.

"Ah! gândi el în sine, asta nu-i amor, asta-i înălțare peste firea mea proprie... este simțirea stejarului când crește... a leului când se tologește-n soare, a calului arab când sforăiește în fața incendiațiunii de care fuge... Parecă dac-aș strânge-o în brațe, aș omorî-o, dac-aș săruta-o, i-aș sângera buzele tiranei mele... o urăsc... dar o urăsc de mor...".

Cortina căzu... De Lys îi făcu semn să vie pe scenă... Erau copile blonde care jucau piesa în tricourile lor de mătase cafenii și cu pourpoinuri de atlas vișinii, cu pălării de catifea neagră cu pene albe... Ele i s-aninară de gât... El se desfăcu cu dulceață din îmbrățișările lor, se-mbrăcă însuși în cabină, în tricouri negri și cu pourpoin de catifea neagră, luă o mantie frumoasă și strălucită a cărei poale le aruncă romantic peste umeri... El juca pe un cavaler tânăr în care-i-namorată o regină... Viața lui în acea dramă este încunjurată de mâini de fee, pretutindenea vede că e-mprejmuit de intrigi de iubire, așa încât îi vine să-și piardă mintea în aceste dulci încurcături... Era o poveste frumoasă aceasta... Într-o scenă el apare-n fața ei... pe regină o joacă Cezara... Niciodată atâtea vorbe de foc și de un desperat amor n-a vorbit o femeie... el răspundea rece și măsurat, ca și când amorul nu l-ar fi fericit... Dar regina-i înșală cavalerismul... el o crede-n pericol... atunci s-aruncă-n brațele lui. Minunea* ce o atinge acum îi umflă inima-n piept... Inima ei îi sfărma pieptul, el o simțea bătând cu putere pe pieptul lui... ea-și încleștase brațele împrejurul gâtului lui, părea că nu mai vrea să-l lase, gura ei uscată caută gura lui... o sărutare desperată... Ca o lipitoare, sau* ca o boa constrictor în forma unui înger căzut, ea îi ținea capul lui cel frumos în brațe, vrea să-l înădușe cu această singură-mbrățișare...

— Cezara, pentru D-zeu, ce ți-i? întrebă el încet.
— O! te iubesc, șopti ea cu turbare... nu vezi tu cum turbez de amor și de dorință, frumosul meu copil...

— Publicul râde... taci... Cortina jos...
— Ah, cortina nu cade... nu te las, nu te las! El se desfăcu cu putere... Publicul aștepta... El începu să improvizeze. Declamă c-o dureroasă mândrie, icoanele* se revărsau frumoase și mari în fruntea lui. Ochii lui de un întunecat albastru se luminară ca cerul... umbrele lor lungi se ridicau ca și când ar fi vrut s-o fixeze pe Cezara în locul în care sta, încât să încremenească, un sublim demon de marmură... Poza lui proprie părea tăiată în fier... Nici o mișcare în acele membre zvelte și nalte... numai fața lui roșită de nebunesc* entuziasm, numai buzele lui subțiri se mișcau în declamațiune...

Cortina căzu... De Lys prinse pe Cezara-n brațe, care era aproape să leșine.
— Ce frumos e! murmură ea zâmbind... atât de trist, atât de resignat, cu atâta amor totodată.

Angelo se retrase-n cabina lui... Era ostenit... ostenit de sărutarea ei, de îmbrățișarea ei nervoasă. Îi era ca și când l-ar fi bătut cineva...

— Angelo, răsună vocea ei. El se sculă... Ea era... Îl chemă în cabina ei...
— Dezbracă-mă.
— Ce fel...
— Dezbracă-mă-ți zic... zise ea cu mânie. El îi descheie corsetul... Zăpada umerilor ei se ivi splendidă de sub rochia albastră... El își băgă mâinile între sânii ei... Ea răsufla greu și se-ntoarse c-o ochire rece la el...

— Aide! nu fi copil... Vino ici la picioarele mele... Îngenunche... Scoate-mi botinele și ciorapii.

El nebunea. Lacrimi de turbare îi umplură ochii când simți în mâna lui acel picior gol, neted, mic... el îl apropie de gură...

— Mă iubești tu, Cezara? zise el încet.

— Nici prin gând nu mi-a trecut... Aide, disprețuitorul femeilor... Şi bucată cu bucată el îi luă hainele... Până ce, tremurândă, ea rămase goală, reflectată de oglinda cabinei... Ochii lui se primblau și cuprindeau cu sete acel corp de marmură, ar fi voit s-o prindă-n brațe... dar o mișcare rece a mâinilor ei îl opri.

— Sunt demonul amorului, nebunule! De ce te-njosești înaintea meaă?...

— Nu mă înjosesc defel... dar eu sunt om... Lasă-mă să recapăt putere asupra simțurilor mele crude...

Ea râse tare, s-aruncă în brațele lui, îl răsturnă într-un jilț, îi încleștă grumazul și-ncepu să-i netezească părul, își puse gura deschisă pe ochii lui, parec-ar fi voit să-i soarbă, îi netezi fruntea, îl sărută... O voluptate nespusă îi cuprinse tot corpul... inima lui tremura... era slab, ar fi voit să moară în acel moment...

— Ai milă de mine, rugă el cu glasul muiat, ai milă de mine... Ea se-mbrăcă iute în hainele cu care fusese îmbrăcat el pe scenă... Ce frumoasă era astfel. Era un paj frumos și melancolic, un Hamlet-femeie...

— Astfel mă Joc cu tine... ca tigresa cu prada sa... Căci ești prada mea, Angelo... fiecare sărutare a mea va fi un voluptos martiriu pentru tine... fiecare-mbrățișare — un iad de întunecoasă și dulce durere... Asta-i voluptatea cea crudă a chinului... așa voi să mă iubești...

Ea surâse așa ca și când gura i s-ar fi-ncrețit spre sărutare. Dar acum se stârni mândria lui veche... El recăzu în răceala și impasibilitatea sa...

— Să vedem... zise el... Îi era somn de osteneală și poate că această oboseală îl făcea imperceptibil pentru nouă dureri și nouă delirii...

— Haide, zise ea, să ieșim de-aici... Ea-i legă ochii... și ieșiră iute în aerul cel rece al nopții de iarnă. Afară aștepta o sanie a cărei cai băteau pământul de nerăbdare... Cezara-l apucă pe Angelo-n brațe ca pe un copil, îl aruncă în sanie, într-o blană mare, sări și ea lângă el, înfășă blana împrejurul lor al amândurora... Caii începură a zbura și ei erau învăluiți ca-ntr-un cuib pufuit de vrabie, își scoteau capul numai când voiau... Ca și când ar fi fost acasă-n pat sub o plapumă de pene trasă peste capete... astfel le era lor acum... Ea se juca cu el, îl strângea-n brațe, -l dezmierda ca pe-un copil ori ca pe-o pasăre pe care ar omorî-o strângând-o și dezmierdând-o... Şi fața ei netedă, plină, dulce s-alătura de fața lui, el o simțea ca și când i-ar fi șters fața c-o catifea, gura ei se lipea de urechea lui...

— Sunt demonul amorului, zicea-ncet, sunt un drac, s-o știi, s-o știi... Mă prind de tine ca iedera de stejar până ce corpul tău se va usca în îmbrățișările mele cum stejarul se usucă supt de rădăcinile iederei... Te nimicesc, voi să-ți beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată... îngere!

Ea-l înlănțui cu brațele și cu picioarele... îl strângea tare la piept, ca și când ar fi voit să-l sfarme... ca și când n-ar fi voit ca pieptul ei să se umfle... Sângele lor fierbea ca mustul îngropat în pământ... li se părea c-ar fi țâșnit pin pori și dacă ea și el ar fi avut răni la pieptul lor... desigur că în acest moment de viață concentrată sângele lor ar fi comunicat reciproc ș-ar fi concrescut organismele lor ca două trunchiuri de copaci.

O voluptate era, aproape de desperare, o amărăciune dulce care-i rupea parecă nervii și creierii, o slăbiciune moleșitoare îi cuprinse corpul... Toată natura lui semăna a coardă întinsă peste măsură, care trebuie sau să se rupă, sau să se-ntindă astfel încât să-și piardă pentru totdeauna toată elasticitatea...

El se zbătea în brațele ei ca turturica în ghearele vulturului și părea că, asemenea mielului care caută cu gura lui gura lupului spre a-l săruta, căci nu-l cunoaște și crede că-i câinele, astfel el, în slăbiciunea sa copilărească, căuta fără de voie gura ei, ca și când ar fi zis: "Sunt timid în căutarea lor... prevină gurii mele însetate, cruță simplitatea mea și dă-mi sărutări numai de-i vedea că gura mea se-ncrețește ușor... nu știi cât de mult mă costă ca să dau gurii cea mai ușoară ăfloare*î a dorințelor mele, care mi-a umplut inima și sufletul cu rădăcinile lor, astfel încât dacă-i vrea să le smulgi, ai smulge viața cu ele... Sunt ca floarea cu rădăcini adânci... cine cunoaște de gura florii ce adânci sunt rădăcinile ei? Dar cine cunoaște să-i previe dorințele...". Şi ea pricepu din mina lui ce luase o rară expresie de inocență, din mina lui de copilă-namorată... că el, cu toată neenergia mișcărilor lui, murea de amor... L-ar fi putut omorî acuma fără ca să reziste, fără ca s-o simtă chiar, atât era cuprins de iubire... așa cum fluturul s-aruncă-n foc... așa cum efemeridele mor în atingerea lor amoroasă...

Ea-l duse acasă... El era beat, turburat, abia se ținea pe picioare... Ca pe un copil somnoros ea-l dezbrăcă, îl puse în pat, îl înveli... apoi îi mângâie încet fruntea pân-ce văzu c-a adormit... de supraosteneală, de zbuciumarea inimii lui, el adormi adânc... Ea se uită zâmbind la el... căuta flori ca să-l umple cu ele... găsi o roză-n fereastă, o rupse, o sărută și i-o puse apoi lui pe gură...

— Sărutarea mea să rămâie până mâini dimineață pe gura ta, îngere! șopti ea încet. Îmi pare că n-am iubit niciodată astfel, zise ea zâmbind, ba-mi pare că, față cu acest amor, n-am iubit defel... simt toți demonii în mine... îmi e ca și când în fiece picătură de sânge aș avea o scânteie de durere și voluptate... Toți ceilalți cum erau ei?... agresivi, dulci, complementatori, afectați, lăudăroși, înamorați... Acesta se lasă iubit... își lasă sufletul frământat de cugetările și îmbrățișările mele ca o bucată de ceară de-o vergină albeață... și rezistă... Cu atâta frăgezime și slăbiciune unește atâta intensivă putere de rezistență... floarea mea cea tânără... parcă mi-e milă să te smulg... Ah! sunt nebună... Ce-aș da eu ca această simțire să ție vecinic în noi; în curând va fi vestejit, în curând sufletul și inima lui se vor răci și îmi vine să plâng... îmi vine să fug, să las pe astă virgină cu chip de Adonis să înflorească în umbra cugetărilor lui melancolice... și să moară cum o floare moare, cu toată primitiva ei frumusețe... astfel cum a mai murit o dată... de gândeai că e un înger înmărmurit, să nu-i brăzdeze pasiunile fața lui cea netedă și rotunjită în ovalul ei, să nu se usuce, să nu devie urâte aceste irezistibile umbre de tristețe zugrăvite cu măiestrie sub umerii feței lui... Şi cu toate astea... Ah! am prejudiții! Eu am prejudiții. Aide, demone... Nu este cel întâi, nu va fi cel din urmă, zise ea zâmbind c-un fel de ură... să concedem, zise ea cu vocea îmblânzită, să concedem, Cezara, că este unic în felul său.

El se trezi a doua zi târziu... Era atât de obosit ca și când l-ar fi bătut măr și l-ar fi învelit apoi într-un cerșaf ud și rece... Avea friguri... imagini turburi, chipuri negre amestecate cu nouri, astfel era cadrul închipuirii lui... era în acea dispoziție în care se află un om care a trecut prin tortura inchizițiunii ș-acum se află, cu membrele zdrobite, într-un pat moale... durerile sunt întunecoase însă nu tari și devin sfâșietoare abia la atingere.