string(7) "library" string(8) "document"
Знайте и помните своих предков... (Катехизис молдаван, 111)
1401
1574
82
1465
1359
1832
514
1410
1822
940
87
1300
1467

Povestea lui Stan Păţitul

1 2 3 4 5 6

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute.

Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos.

Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc".

Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând.

Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce, vorba cântecului:

De urât mă duc de-acasă,

Şi urâtul nu mă lasă;

De urât să fug în lume,

Urâtul fuge cu mine.

Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar când îşi aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor, se lua pe gânduri şi amâna, din zi în zi şi de joi până mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gândindu-se mereu la multe de toate... Unii zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi risipitoare; alţii alte năstruşnicii, încât nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi?

Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decât cea mai bicisnică femeie. Şi aşa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare... să nu se însoare?!...

Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămâne baltă. Şi apoi este o vorbă: că până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.

Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu flăcăul acesta că, până la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele — câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare — tot nu l-au putut face să se însoare.

Stan era om tăcut în felul său, dar şi când da câte-o vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune te miri cine.

Mulţi trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. Şi aşa, de la o vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului şi l-au lăsat pe seama lui, să facă de-acum înainte ce-a şti el cu dânsul, că ei şi-au luat toată nădejdea.

Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punând mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat.

În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste.

Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul.

Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.

Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, când colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui.

Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâşcă din măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap şi hămesit de foame, de atâta umblet.

Şi cum sta el pe gânduri, posomorât şi bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată-o şi haleşte şi nu zice nimica. Apoi, nemaiavând ce face, îşi ia coada între vine şi se întoarce la stăpânu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:

— Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia!

— Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, ruşinat şi tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai un om a venit azi în pădure, dar şi-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. noroc numai c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau maţele de foame. Alta nu mai ştiu nimica, întunecimea-voastră.

— Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce eşti, de mâncat ai mâncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela când a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă?

— Ba de asta nu ştiu nimica, stăpâne. — Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în pădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boţul cel de mămăligă să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?

— Ba n-am zis nimica, stăpâne. — Aşa? În loc să-ţi dai osteneală ca să afli până şi gândul oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las' că-ţi găsesc eu acuş leacul; te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele... Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti? ia-ţi tălpăşiţa!

— Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipseşte, şi apoi iese iute ca scânteia şi se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui Scaraoschi. Şi când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiat ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând:

— Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături, cotarle! Da' de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor?

— De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să intru la stăpân.

— Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâştele nu eşti bun... Cam de câţi ani îi fi tu?

— Ia, poate să am vro treisprezece ani. — Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de când îi... Eu de-abia ţi-aş fi dat şapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi altfel îmbrăcat:

Cu antereu de canavaţă,

Ce se ţinea numa-n aţă,

Şi cu nădragi de anglie,

Petice pe ei o mie.

Şi când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul: căci umbla după strâns pielcele, şi cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. Vorba ceea: "Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de câini". Şi acum parcă-l văd cât era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-ai păţit şi tu ca dânsul. Şi cum te cheamă pe tine?

— Tot Chirică mă cheamă. — Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr?

— Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă. — Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioi închircit.

— Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las' să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo? Da' pe d-ta cum te cheamă?

1 2 3 4 5 6