string(7) "library" string(8) "document"
1711
1307
300
5500
1475
940
1646
1410
1476
1465
1639
87
1457

Fabula III Cămila şi vulpea

Cămila mult geloasă văzând un ţap odată
Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos şi mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lăţesc,
Ca duşmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloşii felurite de pricini născocesc
Când vor să tot cârtească). Aşa se tânguieşte
Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlneşte,
Împărtăşire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amăruntul îşi spune scârba toată.
— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Şi capul său plecându-şi a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii şi ţapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să şeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găseşte acea bortă sub nişte frasini vechi,
Şi capul îşi afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârşit scăpând.
Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Fiinţa de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoaşteţi că acela ce fala tot goneşte
Cu râsul şi ocara ades se pomeneşte.