string(7) "library" string(8) "document"
940
1646
1475
1410
87
1310
1504
300
1465
1476
1639
1466
5500

O alergare de cai

1 2 3 4 5 6 7

— Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B., şi simţesc o nespusă compătimire pentru soarta ei; atât de tânără şi atât de nenorocită! Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite, cu întăiul ei barbat, colonelul D., tânăr, frumos, viteaz, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei.

Acum, acest al doile...

— O! ea îl iubeşte.

— Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi câtă jale în inima soţiei sale, care seamănă Antigonei sprijinind pe Edip.

— Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrân şi d. Ipolit este încă în floarea juneţei.

— Vai de el! cu atâta e mai de tânguit, pentru că în vrâsta înfocată a tinerelor simţiri, viaţa i s-a făcut o povară dureroasă.

— În adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta poate fi o boală trecătoare.

— Nicidecum. E desăvârşit orb. În zadar s-au silit cei mai iscusiţi doctori ai Petersburgului şi ai Odesei, nu l-au putut folosi, ci mai vârtos, pe lângă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi într-atât încât pare că e un bătrân trecut!

O, Dumnezeule!

Blăstemul Olghii se împlini!...

Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Doisprezece concurenţi purceseseră şi numai cinci se înturnau. Curând şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armasar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atât de delicate, încât păreau că numaidecât or să se frângă. Pe dânsul era Meleli. El sta înfipt pe şea şi atât de neclintit, încât omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el.

Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frâiele de oblâncul şelei şi se ţinea de coama cursierului.

Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decât armasarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugariţă. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergând alăturea cu dânsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul.

Amândoi era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, când Meleli înfipse ambi pinteni în coastele armasarului. Un sânge purpuriu văpsi pielea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rânchezând de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zburli unduioasa coamă şi, aruncându-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc!

Îndată îl urmă şi iapa.

— Hura! strigă gloata, bătând în palme.

Meleli priimi vasul de argint pe care era săpate armăturile Besarabiei.

Armăturile aceste sunt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse.

Întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunând marş, Meleli intră în oraş.

Astă intrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş.c.l.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.

— Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zise doamna B., suindu-se în trăsură.

Rădicând storile, îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat careta pănă ce au pierdut-o din vedere.

Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptându-mă.

Iată ce îmi spusă: P.S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămânea mulţămitor.

II - OLGA

"Sunt acum câţiva ani de când trăia în oraşul nostru o tânără damă. Nime nu o ştia de unde este şi cine este. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon ce pierise la Ostrolenko; alţii adevereau că bărbatul său, pe care însă nu-l cunoşteau, are proţesuri ce îl ţin în Petersburg; alţii că e o vânturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei; în sfârşit, acei mai rezonabili judecau că ea trebuie să fie vro nenorocită păcătoasă, care venise să se spăsească în urâtul monotoniei Chişinăului. În scurt, aceea ce se aflase mai sigur pentru dânsa era că se numea Olga şi era poloneză.

Olga vieţuia foarte retirată; rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetind sub umbra unui tei. Mi s-a întâmplat s-o văd odată, şi n-o poci uita nici acum.

Închipuieşte-ţi una din acele femei ce slujesc de îndreptare naturei pentru toate slutele ce a făcut din greşală . Figură nobilă şi melancolică; nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atâta delicateţă încoronau ochii ei negri ca mura, cu căutătură tânjitoare; albeaţa feţei şi a grumazilor ei, pe care fluturau lungi repantiri, picioarele ei ce părea că se joacă în nişte mici pantofi; talia sa care avea acea disinvoltura cu care natura înzestrează pe femeile de miazăzi. Într-un cuvânt, oricare din aceste frumuseţi în parte ar fi fost de ajuns ca să deştepte un simtiment de mirare sau un fior de amor. Ea să părea a nu avea mai mult de douăzeci ani; dar câte suferiri au trebuit să aibă acei fatali ani, de vreme ce şterseseră roza de pe crin şi înneguraseră o aşa îngerească frunte! Văzându-ne mergând spre ea, trecu în altă alee şi se făcu nevăzută.

— În adevăr, am zis d. Ipolit care îmi da braţul, dama necunoscută nu se pare a-ţi fi compatriotă; brunetă şi poloneză!

— Pintre garofele albe, de multe ori creşte câte una de alt color, îmi răspunse.

— Răspunsul este poetic; dar astă sărmană garofă se vede foarte suferindă, şi, zău! eu de aş fi în locul d-tale, aş căuta s-o mângăi macar pentru dragostea naţiei.

— D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton! D-ta n-ai iubit, nici ai să iubeşti vrodată, pentru că te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. Cât pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi, pentru că cunosc urmările acestei grozave patimi!

— Ah! mă sparii, am strigat. Şi de vreme ce este aşa, iată făgăduiesc a nu iubi niciodată." Expresie luată de doamna B. de la Balzac.

— Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărâre? am curmat eu.

— Oh! să dai samă dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzându-mi mâna...

1 2 3 4 5 6 7