string(7) "library" string(8) "document"
87
1812
1832
1504
1497
300
1359
1476
1639
1822
1391
1475
1385

O alergare de cai

1 2 3 4 5 6 7

IV - CÂTEVA RĂVAŞE

Era câteva luni de când mă înturnasem la Iaşi. Vârtejul soţietăţii, proţesuri, intrigile politice mă cuprinseseră într-atât, încât, neaflând minută de răgaz, am fugit la ţară: însă acolo singurătatea, aerul curat, privirea naturei deşteptară în inima mea suvenirea doamnei B. În zadar căutam a scăpa de prigonirea acestui amor atât de înflorit. El se ţinea de mine şi mă făcea a cerca toate chinurile despărţirei. De mă duceam la vânat, mi se părea că răsunetul puşcii mele trece Prutul şi merge de moare la uşa doamnei B. De voiam să cetesc, doi ochi frumoşi se puneau dinaintea literelor şi în orice fras găseam o espresie a doamnei B. Nemaiputându-mă lupta, am scris să-mi vie pasportul. Am lepădat toate romanţele şi m-am apucat de cetit pre Tucidid şi pre Xenofon. Dumnezeu să mă ierte şi pre mine şi pre aceşti vestiţi şi limbuţi autori! Neideat în strategie, n-am putut preţui nici frumoasa retiradă a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. Aruncam cărţile şi mă duceam de priveam Prutul cum curge şi fericeam pe cazacul cu barba lungă de la pichetul din cea parte. Îmi era drag cazacul. Au nu era şi el de acolo de unde era doamna B.? Aflam multă poezie în nasul lui turtit şi ochii mici şi multă armonie în strigătul lui monoton: kto idiot?

Xenofon şi Tucidid se duseseră pe urma lui Balzac şi a lui Walter Scott. Îmi mărginisem cetirea numai în amoroasele răvaşe a doamnei B.

Fără îndoială, ziceam, acesta e limbajul adevăratului amor! Laconic şi înfocat. Doamna de Sévigné şi Ninon de Lenclos niciodată n-au putut scrie astfel. Ah, cât m-a iubit de straşnic! Şi eu care socoteam că e o cochetă şi...

Ivan îmi curmă monologul. El îmi aducea pasportul şi două scrisori cu timbrul Chişinăului. Cunoscui pe adresa unuia slova doamnei B. Tremurînd de fericire, am deschis-o. Iată ce-mi scria:

"Prietenul meu! Sunt foarte nenorocită! Aud că te găteşti să vii iară în Basarabia şi nu ştii cât m-a supărat vestea aceasta..."

Începutul era original.

"Te-ai fost dus; gândeam că mă vei fi uitat. Ah! când ai şti cât te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. Iartă sinceritatea mea, dar când ai şti cât sunt de nenorocită! De când te-ai dus, toate nefericirile m-au împresurat; am pierdut pre Bibi! Închipuieşteţi că se vede că-i dasă supa fierbinte sau cine ştie ce! Pe la miezul nopţii aud un grozav hârcâit pe canapeluţa unde el dormea. Sar din aşternut. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. Oh! nu-ţi poţi face o idee de ce am cercat! Oh! să-l fi văzut cum mă privea cu ochi lăcrimători! Cum se vârcolea în braţele mele! Am sculat toată casa; am trimis după doctor; dar saracul era în cele de pe urmă minute. Nemaiştiind ce să fac, i-am turnat pe gât câteva linguriţi de apă de Colonia. Sărmanul! Sărmanul! trebuia să-l vezi cum urla, cum se zbuciuma! Oh, grozave minute pe care în veci nu le voi uita! Când a venit doctorul, îl găsi mort şi pre mine leşinată... Lacrimile mă opresc de a-ţi mai scrie, dar te rog încă o dată, de vei veni în Basarabia, să te faci că nici nu mă cunoşti. Când ai şti cât sunt de nenorocită!

P.S.
Rupe scrisoarea aceasta."

Am scăpat scrisoarea din mână şi am deschis pre ceealaltă.

"Prietenul meu! Tu mă întrebi atâte lucruri deodată încât nu ştiu la care să răspund mai întăi. Văd însă că începi cu doamna B. şi sfârşeşti cu doamna B. Aşadar de dânsa îţi voi vorbi, căci pentru celelalte interese nu-ţi prea baţi capul şi ai dreptate, pentru că ştii că m-ai lăsat în locul tău şi nu te îndoieşti de sârguinţa mea, de vreme ce mulţămirea mea o cunoşti că e să mă tăvălesc prin presudstvii (tribunaluri); şi cu venirea ta (care cred că va fi în curând) te vei încredinţa că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decât tine, pentru că pre dânsul amorul nu-l târâie de nas după doamna B.

Tu îmi scrii să te înştiinţez ce face? cum sufere depărtarea ta şi dacă durerea-i s-a mai alinat. Sărmane prietene! mi-e jale de tine, căci tu eşti făcut a fi cât vei trăi înşelat de femei. Mângăie-te, simţitoriule Verter, Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici şi-a făcut seamă, nici s-a bolnăvit (decât numai când i-a murit căţeluşul), ci din împotrivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tânăr ofiţer de lănceri..."

— Fecior! dă-mi şipul cu o de Colon.

— N-avem aici la ţară o de Colon.

— Dă-mi ceva! dă-mi un pahar de apă cu gheaţă...

"... s-a aruncat în braţele unui tânăr ofiţer de lănceri. Tu îl cunoşti; leitenantul Arsenie Timofeevici J. Îţi aduci aminte cum râdeam de dânsul că şede ca o fată mare cu ochii plecaţi, şi când vorbeşte cu femeile, tremură. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amândoi; capul tău e de poet şi al lui de oştean şi el te numea ucionaia golova; tu de când eşti nu te-ai îngrijit de toaletă, în vreme ce Arsenie Timofeevici, balan mai mult decât toţi balanii, e frumos în feliul lui şi e în stare a se bolnăvi dacă ar videa că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decât celalalt. Aceea însă în care te întrece, prietenul meu, şi cu care te-a gătit, este danţul. Închipuieşte-ţi că el este cel întăi mazurist din toată noua Rusie şi tu cunoşti slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. Tu, sărmane filosof, nu poţi face o singură antreşa; stângăcia ta e nespusă. Ascultă dar cum s-a legat acest amor. Ştii că ne găteam să dăm un bal bunului nostru guvernator. Balul a fost a doua zi după purcederea ta. Deşi n-am mulţămire în adunările zgomotoase unde domneşte eticheta, aveam curiozitatea să văd pre doamna B. şi să studiez soarta ta în ochii ei, pre care tu îi asemănai cu viorele înrourate şi — cu câte alte acele. Nu tăgăduiesc că în seara aceea, ea era de minune; avea un aer aşa de dulce, aşa de încântător, aşa non so che; un aer care zicea: iubiţi-mă, nu mă lăsaţi să mă prăpădesc. Damele îşi şopteau şi se ghionteau; tinerii o priveau cu amor şi înfocare, zicându-şi între ei: cât e de frumoasă! Se începu mazurca. Doamna B. începea cu lăncerul. Ce să-ţi mai spun? Era în elementul ei şi, fiindcă ştiu că-ţi place stilul poetic, o voi asemăna cu Atalanta alergând pe luciul valurilor. Însul guvernatorul se sculă de la cărţi şi veni s-o privească. Ruşii striga: prevoshodno ! Moldovenii: minunat! Pe lângă ea, toate celelalte femei era slute. Asta nu e puţin când o zice o gură indiferentă, mai ales când — ştii — că la noi sunt multe frumuşele. Toată seara n-a vorbit decât cu Arsenie Timofeevici, n-a văzut decât pre Arsenie Timofeevici, n-a danţat decât cu Arsenie Timofeevici, numai eu unul am făcut un tur de valţ cu dânsa, eu care n-am danţat de patru ani. În învârtirea valţului, am pomenit numele tău. Gâceşte ce mi-a răspuns? "Nu-l văd la bal. A! Uitasem că s-a dus!..." Cum îţi pare, prietene, răspunsul e de minune. În scurt, ce să-ţi mai prelungesc? Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. Lăncerul şede toată ziua la ea; dar băiatul nu e aşa de prost cât seamănă. Mi-a arătat ieri un răvaş de la dânsa; iată ce-i scria:"Mă învinovăţeşti nedrept. Nu, nu l-am iubit pre el (acel el eşti tu), gândul meu era tot la tine de când te-am văzut la alergarea de cai... Oh! te iubesc, duşinca! Mă jur pre ochii aceşti care zici că îţi plac"ş.c.l., ş.c.l"

— Ticăloasa! se jura pre ochi, nu gândea la Ipolit!

"Rusul însă n-o iubeşte şi cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cât s-a făcut de bisericoasă; şede toată ziua închisă, merge numai la biserică şi la paradă. Adio, ş.c.l."

Trebuie să aibă cineva 26 ani şi să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simţit! În scrisoare mai era un postscriptum:

"După o îndelungată suferire, în sfârşit, Ipolit a murit..."

Hârtia îmi căzu din mâini şi ochii mi se împlură de lacrimi, aducându-mi aminte de nenorocita mea rudă. Apoi, în ciuda şi necazul ce aveam asupra doamnei B., mi-am adus aminte că babele la noi gonesc pre necuratul afumând pene prin casă.

Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărămele scrisoarea şi răvăşelele viclenei şi le-am pus pe jăratecul din căţuie. Privind fumul ce se ridica şi apoi pierea cum pierise amorul ei, am zis slugii mele să se ducă şi s-afume odaia cu hârtiile aceste. El mă privea cu ochii holbaţi.

— Ai auzit?

— Bine; apoi?

— Apoi să zici să-mi înşale îndată calul şi să te găteşti să mergi cu mine.

— Unde?

— La călugărie.

Ivan se depărtă clătinând din cap. Negreşit că mă socotea nebun.

Aşteptând calul, m-am dus la malul Prutului. Cazacul, cunoscându-mă, mă salută. O! cât mi-a părut el de slut! Eu m-am pus pe ţărm şi sfâşiind pasportul, aruncam bucăţelele în apă, zicând: ce viclenie! să mă uite pentru că nu mai sunt faţă, pentru că nu ştiu mazurca, pentru că nu port epolete, pentru că nu-s balan. Să-mi zică fără pic de mustrare a cugetului că nu mă mai iubeşte, pre mine care o iubeam ca sufletul! Să-mi spuie că pre Bibi nu-l va uita în toată viaţa! Vasăzică, că mai mult iubea pre căţel? Bine zice prietenul meu că sunt oameni meniţi a fi cât vor trăi înşălaţi de femei.

În vremea aceasta, calul era gata. Îndată purcesei ca un duh de spaimă îmboldit de fierbinţeala frigurilor, şi când mă deşteptai din ameţeala mea, văzui calul numai spumă şi coastele lui sângerate de pinteni.

— Ivane, unde suntem?

— Intrăm în Iaşi. Iată se întorc de la Copou.

Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume şi mă trezii în Iaşi.

Însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele ca să nu scap reprezentaţia de la teatru.

Se da: Est-ce un ręve? 1836, august

N.B. Trecuseră 22 ani, de când nu fusesem în Besarabia, când în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcină cu o misie la Chișinău. În sfârşit, eram să văd locuri dorite, rude, prieteni ce nu-i revăzusem de 22 ani! o viaţă de om! În călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea, şi mi se părea să privesc pe Meleli calare şi pe doamna B. vălsând cu ofiţerul de lănceri.

Era dimineaţă când am intrat în oraş. M-am dus la vechea mea gazdă, unde mă aştepta cea întăi decepţie.

În locul moşneagului de la 1835, atât de roş şi de vesel, mă întâmpină un neamţ sarbăd şi flegmatic, care cârmuia birtul.

Luăi un fiacru şi vizităi oraşul pre care îl găsii sporit în mărime, de nu şi în frumuseţă.

1 2 3 4 5 6 7