A fost Ştefan cel Mare împărat al Bizanțului?

Un istoric din Botoşani, Gică Manole, care cercetează de cîteva zeci de ani documentele legate de domnia lui Ştefan cel Mare, sfînt al Bisericii Ortodoxe Române, a lansat o ipoteză surprinzătoare. Ştefan cel Mare ar fi primit titlul de împărat de la un sinod pan-ortodox, care l-a considerat pe domnitorul moldovean drept cel mai potrivit urmaş al basileilor bizantini, după ce Constantinopolul fusese ocupat de turci, iar Imperiul Otoman lichidase şi minusculul Imperiu din Trapezunt, unul dintre statele succesoare ale Imperiului Bizantin, relatează romanialibera.ro.

Datele adunate de istoricul din Botoşani pun într-o lumină nouă şi alianţele matrimoniale încheiate de Ştefan cel Mare, precum şi încercările domnitorului moldovean de a instala vasali pe tronul Valahiei, dar şi pe cel al principatului bizantin din sudul Crimeii, cu capitala la Mangop.

Acordarea titlului de ţar sau de împărat lui Ştefan cel Mare trebuie explicată în contextul mentalităţilor medievale. În acea epocă, recunoaşterea internaţională a unui stat din Europa creştină avea şi o semnificaţie religioasă, pentru că cele mai multe state erau monarhii. Iar conducătorii lor erau consideraţi drept unşii lui Dumnezeu, pentru că ceremonia de încoronare includea ritualul ungerii cu mir a monarhului.

Pe plan internaţional, erau două surse de legitimitate din acest punct de vedere. Este vorba de Papa de la Roma şi de Patriarhul Constantinopolului, lideri religioşi care continuă tradiţia apostolică. Ideologia care guverna cele două scaune apostolice din Europa era diferită. În timp papalitatea a proclamat supremaţia Bisericii asupra puterii imperiale, Bizanţul promova cezaro-papismul, adică un fel de simbioză patriarh-împărat. După căderea Constantinopolului, în 1453, cînd ultimul împărat bizantin, Constantin Dragases, a murit eroic în lupta împotriva turcilor, prerogativele imperiale au fost preluate de o altă dinastie bizantină, care conducea minusculul Imperiu de Trapezunt, format în sudul Mării Negre încă din 1204, cînd Bizanţul a fost cucerit de cruciaţii apuseni. Însă şi Imperiul din Trapezunt a căzut sub loviturile turcilor, în 1458. Sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul pretindea că este urmaşul împăraţilor romani şi al basileilor bizantini. În consecinţă, şi-a asumat o serie de gesturi simbolice, inclusiv reconstruirea Constantinopolului, dar şi numirea unui nou patriarh al Bisericii Ortodoxe, în persoana lui Ghenadios Scholaris.

Acesta a denunţat, practic, Unirea de la Ferrara - Florenţa dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, pe care o apărase împăratul Constantin XII Dragases cu preţul sîngelui său. Însă întreaga Creştinătate ortodoxă era într-o dilemă profundă. Mulţi ierarhi se întrebau dacă un patriarh ortodox, numit de un sultan musulman, are legitimitatea de a fi şeful spiritual al creştinilor pravoslavnici. Această dilemă a dus la o soluţie interesantă. Patriarhul numit de Mohamed al II-lea a fost acceptat, însă ierarhii ortodocşi au decis să ofere titlul de ţar, adică de împărat, unui monarh ortodox. Ierarhii Răsăritului s-au întrunit în sinod în anul 1459, adică la un an după căderea Imperiului de Trapezunt, şi i-au oferit titlul de ţar lui Ştefan cel Mare. Gică Manole afirmă că ungerea lui Ştefan cel Mare ca ţar a avut loc în data de 15 august, cînd creştinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului. Tot el mai spune că acest titlu, de ţar, a fost purtat şi de urmaşii direcţi ai lui Ştefan cel Mare, pînă cînd Ivan cel Groaznic, marele cneaz al Moscovei, care a profitat de decăderea politică a principatului moldovenesc, şi-a însuşit acest titlu. Există mai multe cronici, atît greceşti, cît şi slavone ori otomane, care îi recunosc lui Ştefan cel Mare titlul imperial. Iar ca o consecinţă a acestuia, domnitorii moldoveni şi valahi au preluat rolul de protectori ai Ortodoxiei, inclusiv ai mănăstirilor de la Muntele Athos. Ipoteza enunţată de Gică Manole este sugerată şi de Nicolae Iorga. Există ipoteza potrivit căreia Ştefan cel Mare a fost preferat de ierarhii ortodocşi în locul cnezilor ruşi ai Moscovei pentru că ultimii aveau o relaţie complicată cu Hanatul tătarilor şi exista riscul ca şi conducătorii ruşi să devină robii tătarilor musulmani, pe cînd Moldova lui Ştefan cel Mare era un stat mai bine consolidat în acea vreme. Un argument interesant care arată că Ştefan cel Mare avea titlul imperial moştenit de la basileii Bizanţului este faptul că ceremonia de sfinţire a Mănăstirii Putna, din 1469, a fost condusă de Ştefan cel Mare, nu de mitropolitul Teoctist al Moldovei. Împăraţii bizantini aveau această prerogativă, în calitate de succesori ai lui Constantin cel Mare, socotit încă din antichitatea tîrzie, în ideologia imperială, drept asemenea apostolilor.