21 march 2021, 12:00 Celebrities 4807

Corina Muntean, despre experiența trăită în SUA, pandemie și dragostea față de Moldova

E luna martie, luna femeilor, a celor care nu renunță oricît de greu le-ar fi și a celor care fac lumea mai bună.

În cadrul ediției de astăzi a proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” ne-am propus să vă facem cunoscută povestea de viață a Corinei Muntean, fondatoarea unei școli de engleză din capitală, care, în pofida faptului că viața a supus-o la mai multe provocări, a ieșit învingătoare.

De ce nu-și mai vede viața departe de casă și care sînt motivele pentru care astăzi zîmbește, aflați în continuare!

În continuare, puteți vedea varianta scrisă a interviului:

- Corina, te salut și îți mulțumesc tare mult că ai ales astăzi să-ți servești astăzi cafeaua alături de noi. Te văd zîmbind. Ești o fire zîmbitoare, o văd și din toate postările de pe rețelele de socializare. Mai avem motive să fim fericiți acasă, în această perioadă?

- Salutare! Mulțumesc și eu pentru invitație! Cu siguranță, motive sînt mereu, trebuie doar să alegi calea luminii și să vezi toate lucrurile frumoase care ne înconjoară. Da, eu sînt o fire zîmbăreață, îmi place să zîmbesc și să glumesc foarte mult. Nu zic că nu am și eu motive în care sînt tristă sau poate las și eu mîinile-m jos și nu mai am putere să merg mai departe, pentru că trăim într-o perioadă nu tocmai ușoară și foarte schimbătoare. Eu sînt o persoană care nu iubește monotonia și mereu mă provoc cu diferite activități, fie că este vorba despre activități personale, profesionale sau de creștere sau de motivație. Am un exercițiu pe care-l fac în momentul în care mă simt mai tristă: realizez în ce punct al vieții mă aflu și cît mi-a mai rămas și atunci avem două motive – fie că trăim viața deasupra liniei, asta înseamnă că alegem să zîmbim, să facem lucruri frumoase, să le oferim oamenilor emoții, fie că alegem să stăm sub linie și să ne plîngem și să intrăm în stări de depresie și anxietate.

- Nu întotdeauna însă ai avut motive de bucurie, fac referire la experiența ta din SUA. Spuneai că, fiind acolo și muncind din greu, te-ai confruntat și cu probleme de sănătate, care, pînă la urmă, te-au forțat cumva să iei decizia de a renunța la tot și să revii acasă. Vreau să ne povestești pe scurt despre această poveste.

- Povestea asta, cred eu, nu poate fi pe scurt relatată, dar o să mă axez mai mult pe lecțiile pe care le-am învățat. Într-adevăr, SUA este un capitol frumos, pentru că, indiferent de cîte experiențe am trăit acolo, această țară a avut un impact foarte mare asupra vieții mele, pentru că experiența trăită acolo m-a ajutat foarte mult ulterior ca să-mi deschid școala, să am curajul de a face față tuturor provocărilor care au urmat. Eu am ajuns în această țară, fiind student, ultimul an la masterat, prin programul Work and Travel și timp de cinci ani, eu tot am plecat și revenit, ca ulterior să-mi doresc să rămîn în această țară. Doar că lucrurile se confundă, find turist într-o țară și cetățean al acelei țări. Avînd o vîrstă în care nu mai puteam să rămîn ilegal, mi-am dorit să rămîn legal. Și da, poate sună bizar, dar avînd un job în Washington, D.C., avînd un Green Card și toate condițiile în care tu să reușești, eu nu am reușit, pentru că eu mi-am luat lucrurile foarte-n serios. Fiind la 30 de ani, eram deja o persoană realizată și cu un simț al responsabilității dezvoltat. Doar că SUA are un alt ritm de viață și acest lucru se înțelege mult mai tîrziu. Eu am intrat într-un „born out”, pentru că am muncit foarte mult. Ultimul contract a fost de patru luni și eu am lucrat la trei joburi fără zi de odihnă, pentru că mi-am setat un obiectiv foarte mare - de a cîștiga o sumă de bani ca să-mi pot cumpăra o mașină și închiria o casă, iar acest lucru a dus la o epuizare a organismului, cu care eu nu am putut mai tîrziu să fac nimic. Te uiți cumva trist la lucruri, conștientizezi că ai mers spre acest vis o perioadă foarte lungă și la un moment dat, din cauza sănătății, trebuie să spui nu și să te întorci acasă. Eu mă întreb regulat dacă regret sau nu cum s-au aranjat ulterior lucrurile, răspunsul meu este nu. Eu chiar dacă aveam putere și energie să rămîn în acea perioadă, eu nu eram fericită în SUA.

- Totuși, astăzi, sînt unii moldoveni care afirmă că o duc cel mai bine acolo, nu s-ar întoarce niciodată acasă. De ce crezi că au ei esemenea idei?

- Eu am făcut parte din diasporă și vreau să vă zic că foarte puțini oameni au curajul de a fi sinceri cu ei înșiși. Majoritatea cu care eu am interacționat este în depresie, se focusează pe posibilitățile pe care această țară le oferă lor și copiilor lor, iar sacrificiul emoțional este permanent. Eu călătoresc foarte des și prima întrebare pe care mi-o pun cînd ajung într-o țară este dacă eu aș putea trăi în această țară și răspunsul este de fiecare dată nu. Hai să ne ducem un pic mai profund, la rădăcini, noi avem o mamă și un tată. Noi nu putem avea altă mamă sau alt tată, chiar dacă el este mai bun, mai bogat sau mai inteligent. Noi avem unul singur. Exact același lucru se aplică și la țară – noi avem o țară în care ne-am născut, în care noi ne simțim oameni în sensul deplin al cuvîntului. Oriunde în lume tu ești un străin, oricît de bine ar fi, oricît de asfaltate, netede și luminate ar fi acele drumuri, tu vei fi un cetățean străin în această țară. Eu nu neg că în R. Moldova nu sînt lucruri, care nu mă scot din minți, ca sistemul nostru care este putred la toate aspectele, începînd de la educație și pînă la sănătate și multe alte aspecte. Dar înțeleg că nu există pădure fără uscăciuni și atunci noi putem să schimbăm această țară pe o țară mult mai dezvoltată, dar acolo vor fi alte provocări, pe care eu mai bine le accept fiind acasă. Eu acasă mă consider o persoană puternică și curajoasă, cînd plec peste hotare eu nu am același tupeu și același curaj, pentru că eu mă simt străină în acea țară și acest lucru s-a întîmplat și în SUA. Atîta timp cît am lucrat pe un contract în care mi-era asigurată cazarea și jobul a fost ok, iar atunci cînd eu am rămas singură într-o societate pe care trebuia s-o accept și aveam diferite aspecte sociale, juridice, de integrare, mi-e mi-a fost mult mai greu. Eu m-am convins de atîtea ori că, vreau nu vreau, îmi place sau nu, eu sînt un fir care trebuie să lase o schimbare după mine și să ajute oamenii să facă o altfel de educație, iar produsul pe care eu am reușit să-l creez împreună cu echipa, școala la care lucrăm, este suma experiențelor prin care au em trecut, atît pozitive, cît și negative.

- Apropo de școala pe care ai deschis-o, aș vrea să te întreb cît de greu ți-a fost să-ți deschizi propria afacere, pentru că auzim că este destul de greu să intri în acest domeniu, mai ales cînd aduci un produs nou.

- Dacă eu știam ce mă așteaptă, nu mă băgam în toată această afacere și în lumea antreprenoriatului, pentru că ea este una destul de provocatoare. Tatăl meu îmi zicea de la 27 de ani că este gata să mă ajute financiar și moral. El îmi zicea așa: „Nu-ți deschide o școală mare, deschide-ți o școală micuță, dar a ta”. Trebuie curaj ca să faci acest lucru. În momentul în care tu decizi să te rupi de la un sistem sau de la o responsabilitate pe care alt om și-a asumat-o pentru tine și să iei totul asupra ta, este vorba despre curaj. Era o nebunie. Eu chiar trăiam într-un alt tempou, eu credeam orbește în toată ideea asta. Eu am mers la Corjeuți, acolo a fost deschisă prima filială practic. Am zis că vin să fac o lecție gratuită și din acel moment s-au înscris 30-40 de copii. Lucrurile se întîmplau cu o viteză de nedescris, iar asta transmiteam eu prin toată puterea și personalitatea mea că eu cred și eu vreau. Într-adevăr, eu aveam o expertiză foarte bună de 12 ani la acel moment. Am reușit pînă la acel moment să predau la foarte multe categorii de vîrstă, în diferite instituții și atunci știam cum să fac aceste lucruri și în acest moment cred că sistemul nostru de învățămînt necesită o schimbare radicală și ea este foarte reală și optimală. Așa am pornit. Îmi vedeam visul realizat pe zi ce trece tot mai mult și mai mult și oamenii salutau această idee. Dacă este greu sau ușor, spun că nu este ușor. La un an distanță de cînd a început pandemia, am crescut practic dublu.

- Lecțiile au trecut din offline în online. Studenții cum au primit această schimbare bruscă, care practic peste noapte a apărut. Spuneai că unii au renunțat, a trebuit să le întorci banii, pe care i-au dat din timp. E o provocare mare...

- Foarte mare! A fost nespus de greu. Dacă pînă acum mai aveam provocări, situații cu care eram familiarizată și știam cum să găsim soluții, toată această închidere forțată bruscă... Seara la ora șase am primit acel ordin de la minister că trebuie să ne închidem forțat. Eu eram atunci la școală, aveam lecție și au început mesajele într-un grup în care discutăm cu toată echipa. Venea fiecare profesor să mă abordeze, cereau să le dau cîte-un răspuns. Eu am mers și le-am spus că momentan respectăm ordinul, iar ulterior o să ținem legătura și o să vin cu o soluție, pentru că la moment eu nu o am, pentru că și eu, la fel ca și ei, am fost luată prin surprindere. Deci, noi respectăm acest ordin. Evident că au fost idei, atît din partea profesorilor, cît și a studenților, că poate nu e atît de grav, poate mai stăm, și atunci am zis să luăm în calcul mai multe ipoteze – că nu respectăm acest ordin. Și dacă ni se aplică o amendă sau ni se retrage licența de activitate, ce facem noi mai departe? Eu am avut marele noroc să fiu salvată de echipă, care a crezut și nu și-a pierdut curajul, pentru că eu mi-am pus toate responsabilitățile în față și asta era la nivel de bani foarte mari și eu conștientizam că acești oameni și-ar putea retrage banii, pentru că ei au achitat pentru un seviciu offline și acum noi încercăm să-l trecem în online. Era echipa pe care eu cu greu și cu mult suflet am lucrat ca s-o adunăm și s-o facem și atunci eu îmi dădeam seama că toate acestea se pot ruina și eu pot să îi pierd, pentru că oamenii o să te înțeleagă o lună – două, dar apoi ei vor încerca să găsească soluții personale, pentru că au familie, credite. Erau filialele pe care le-am deschis de-o lună și a doua, care e la Buiucani, a activat o zi și marți ne-am închis. A fost foarte stresant. Eu o săptămînă am stat în casă și m-am veninat cu toate noutățile care erau. Deci, eu stăteam pe canapea și priveam doar știrile și asta a fost cea mai mare greșeală și eu am ajuns într-o etapă cînd nu mă mai puteam mișca, nu mai puteam să acționez, rezolvam cîte o problemă pe zi. Lucrurile s-au deblocat în momentul în care un profesor a zis „Hai să încercăm!”, pentru că eu tot le ziceam că trebuie să trecem pe Zoom, deși nu-l știam, nu știam cum să adaptăm cărțile, pentru că mă întrebam cum să conectăm oamenii? Sîntem deja de un an în mediul online, ne-am păstrat toată echipa. Nu a fost ușor, a fost destul de geu și foarte provocator, dar în momentul în care am văzut că oamenii sînt receptivi și vor, am prins la curaj. Atunci am mers pe această linie de curaj, am mai făcut un maraton gratuit de engleză și iarăși oamenii au venit cu un feedback foarte bun.

- Tu ai fost supusă multor provocări, ai reușit să treci cu brio peste toate, lucru pentru care te felicit. Iată apare o întrebare – Te mai vezi și în următorii ani în R. Moldova? Mulți fug de greutăți și cred că undeva îi așteaptă soare.

- Da, cu siguranță! Eu am revenit recent din Africa și această experiență de două săptămîni m-a făcut să înțeleg încă o dată că nicăieri nu-i ca acasă și că eu aici îmi doresc să trăiesc și aici îmi găsesc liniștea și puterea. Eu nu cred că nicio altă țară mi-ar putea oferi posibilitățile pe care mi le oferă Moldova. Eu iubesc Moldova, eu iubesc oamenii de aici, eu iubesc localurile, eu iubesc libertatea pe care eu o găsesc doar acasă.

- Locul de unde ești crezi că are viitor?

- Cu siguranță! Eu chiar cred că noi avem toate condițiile să ne dezvoltăm acasă. Ceea ce ne lipsește nouă ca populație și națiune este dorința de a ne dezvolta și a munci mai mult, poate. Cred că ne-ar trebui mai mulți oameni cu inițiativă și care ne inspiră să facem lucrurile mai bune și mai frumoase decît au fost ieri.

- Cînd spui cuvîntul „acasă” la ce te gîndești?

- Mă gîndesc la părinții mei, la sentimentul ăla cînd stai la semafor și mai ai două-trei întîlniri, dar tu spui că le pot face și luni și te duci acasă. Acasă înseamnă oamenii, acasă înseamnă limba, acasă înseamnă emoțiile și energia pe care o am. Acasă înseamnă viitorul pentru mine, pentru că eu doresc să-mi creez o familie acasă, să-mi cresc copiii acasă. Pentru mine nu este nimic mai important decît emoțiile care pot fi trăite cu cei dragi, cu oamenii tăi, cu compania ta. Tu poți să ai absolut totul – o societate frumoasă și prosperă, un job - dar tu să te simți atît de singură și pustiită, pentru că nimic nu-ți aduce nicio bucurie. De asta și spun că pentru fiecare poate acasă e diferit, dar indiscutabil toți oamenii noștri din diasporă suferă atunci cînd vin sărbătorile și ei nu pot fi acasă, alături de cei dragi. Și într-un final, fiecare alege unde se simte ca acasă.

- Corina, eu îți mulțumesc mult pentru această discuție și îți urez mari succese în tot ceea ce faci, pentru că faci lucruri mărețe.

- Mulțumesc și eu vă doresc mult succes. Mulțumesc pentru acest interviu frumos. Sincer să vă spun, am avut emoții și mi-am dat seama încă o dată că această pandemie ne răpește și din aspectul acesta de a ne manifesta și interacționa cu oamenii și chiar dacă avem sau nu posibilități, trebuie să ne provocăm, pentru că curajul are nevoie de antrenament zilnic. Vă mulțumesc foarte mult!

Aceasta a fost ediția de astăzi a proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” marca Noi.md. în cazul în care doriți să deveniți și voi eroii rubricii noastre, așteptăm să ne scrieți pe adresa de email intreaba@noi.md sau pe rețelele de socializare, iar noi cu mare drag vom veni ca să servim o cafea împreună. Mulțumim pentru găzduire rețelei de cafenele Tucano.

Partenerii rubricii sînt Biroul Relații cu Diaspora din cadrul Cancelariei de Stat și Președinția Republicii Moldova.

Alte ediţii ale proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” le puteţi vedea aici.