Barcele de pază care au întâmpinat galera genoveză o conduseră în port, unde Radaman espusă părcalabului evenimântul Cafei şi vrednica de mirare mântiure a giunilor genovezi pe cari soarta i-au adus sub puternica pavăză a lui Ştefan voievod.

Auzirea acestui evenimânt puse în mişcare toată cetatea, mai ales mumele şi copiii lor alergau întru întâmpinarea şi mângâierea sărmanilor orfani, care în acele femei duioase şi în copiii lor li s-au părut a revedea pe mumele, pe surorile şi pe fraţii lor. Acel întăi act al lui Radaman au fost a conduce la biserică pe giuni, spre a depune mulţămirea lor, şi Fatme văzu cu surprindere amestecată de respect biserica creştină şi ritul ei, de care atât de des îi istorise mumă-sa. După rugăciunile depuse, ieşind din biserică, acest giune popor venetic, prin soarta sa, nobleţa familiei şi frumuseţa portului şi a fizionomiilor atrasă toată luare-aminte şi duioşia publică, şi câteva case de comerţ genoveze mai mult încă se interesară de nefericirea compatrioţilor. Parcalabul Isaia, după ce au orânduit cele cuvinite pentru ospătarea şi adăpostirea lor, îndată au şi trimis ştiinţă despre aceasta prin un înadins cătră domnitoriul ţărei, care se afla în apropiere, la Cetatea Albă.

Acestui principe nu erau necunoscute evenimântele politice ale Europei; agenţii lui, pretutindenea răspândiţi, îl încunoştinţau despre toate. De aceea, din espediţiunea lui Mohamed asupra Crimeei presimţind desfiinţarea statului genovez, cu dreptul giudecă că va veni rândul şi asupra Moldovei, pe care voia ca s-o atace din două părţi opuse: din partea Dunărei şi despre Nistru, pe unde putea trimite numeroasa lui călărime, atât de înfricoşată în acea epohă. De aceea Ştefan voievod s-au nevoit a face ambele sale cetăţi marginene despre Marea Neagră neînvincibile; adună mare gloată de oamini şi maieştri cari lucrau la întărirea cetăţilor, privighind în persoană un lucru ce avea a asigura Moldova şi din astă parte despre un neamic atât de puternic. Penru care, ca o viglă a Europei răsăritene în contra Semilunei, au cercat a se întări şi prin o puternică alianţă cu Ungaria şi Polonia, cu ale cărora conlucrare nesmintit ar fi ferit pe Europa răsăriteană a purta în timp îndelung obezile otomane, dacă nu gelozia deşartă, dară lealitatea ar fi prezidat la hotărârea lor. Moldova, care pe atuncea poseda ţărmul Mărei Negre în lungime mai bine de 20 mile de la gura Nistrului pănă la gura Dunărei, cu delta cutetrelelor sale ramuri, domnea asupra întrărei şi ieşirei vaselor, având două cetăţi puternice şi porturi bune.

Ea, precum s-au vederat şi mai nainte, avea o înrâurire simţitoare în plutirea Mărei Negre, şi geniul întreprinzători a lui Ştefan cugeta a face din astă parte a ţărei sale aceea ce natura şi politica sa o destinau a fi centrul industriei, comerciului şi fântâna înavuţirei sale. El vizitasă nu de mult valul lui Traian, care, purcegând de peste Dunăre, trece Moldova în astă parte şi se încheie la Tighina, lucru urieş al romanilor rădicat pentru apărarea Daciei de cătră barbari, cercetasă lacul lui Ovidie, lângă Cetatea Albă, unde se zice că ar fi îngropat acel poet, care în versurile sale, Tristium, descrie astă ţară şi propriile sale pătimiri. Aceste monumente antice i se păreau ca nişte depozite sfinţite, lăsate strănepoţilor români cu îndatorire a le păstra şi a le apăra.

Aceste şi multe alte îmbunătăţiri plănuite le-ar fi realizat Ştefan voievod, de nu ar fi fost mai totdeauna nevoit a campa şi a combate cu oastea sa, când despre o parte, când despre alta a ţarei, spre a-i asigura independinţa, încă din vechime ameninţată.

Înştiinţându-se de minunata mântuire a giunilor genovezi şi de sosirea lor la Chilia, Ştefan voievod se grăbi a călători într-acolo pe drumul cel mai drept, prin Bugeac, de-a lungul lacurilor întinse şi în curmezişul râurilor nenumărate, ale cărora albii sunt săci mai totdeauna din cauza stârpirei pădurilor, care din vechime, mai nainte de a fi stârpite, nutreau şi adăpau obârşia râurilor şi care astăzi, prin o cultură bine înţeleasă, încep iar a se împlea cu apă.

Parcalabul Isaia şi Radaman făcură pregătirile cuvenite pentru primirea domnitoriului şi prezentarea giunilor genovezi.

Cunoscând ei că dupre datina sa Ştefan voievod, sosind la o cetate, cel întăi pas al său era destinat la locaşul lui Dumnezeu, plănuiră a-l întâmpina aice cu giunii şi cu odoarele aduse. Drept aceea, înaintea peristilului bisericei, descărcânduse din galeră, se depuse obiectele cele rare care erau lui Mohamed destinate; din aceste, parte erau manufăpturi preţioase de ale Indiei şi ale Persiei, parte de ale grecilor antici, interesante prin arta lor, prin vechime şi care aproape de 20 veacuri fuseră mistuite în sânul pământului Crimeei.

În cursul domniei barbarilor, aceste antichităţi erau nebăgate în samă, dar de când genovezii se aşezaseră la Cafa, dorul arheologiei şi al câştigului i-au îndemnat a scormoli în sânul acelor movili, de unde se scoteau preţioase obiecte, din care, parte le trimiteau la Genova, parte le depuneau în muzeum de la Cafa, ca o avere a statului. Toate aceste, la luarea cetăţei, s-au prădat de învicitori şi cele mai alese, cu alte stofe de Persia şi de India, fură încarcate pe galera în care se afla ceata giunilor spre a fi împreună cu dânşii prosforate sultanului.

Din aceste obiecte antice se înşirase înaintea bisericei pe tapete preţioase, în discuri, diademe de aur, brăţări, spate, colane, ulcioare de bronz, lacrimătorii, iar mai ales câteva teasuri cu monede antice cu efigiile împăraţilor Tauridei, pavăza de bronz ce se zice că ar fi purtat-o chiar Mitradate[1] şi pe care în basreliev era sculpită lupta amazoanelor Pontului cu scitii. Un bazen de argint, pe care se reprezenta în basreliev istoria Ifigeniei şi a Medeei, care, părăsind pe copiii săi, fuge pe un car tras de balauri înaripaţi, pe când aceştia, aruncaţi în o luntre fragidă, se luptau cu undele ce le ameninţa pieire.

Astă din urmă istorie, ce era de minune bine reprezentată, admirându-se de locuitorii adunaţi, amintea giunilor genovezi chiar soarta lor, despărţirea de părinţii lor, periculul în care se aflau încă şi îi udau cu lacrimi astă icoană a propriei lor istorie. Astă scenă patetică, de care se înduioşau martorii boieri ai cetăţei, deodată s-au întrerupt de strigătele viglilor de pe turnurile cetăţei, care dădeu limbă de apropierea domnului.

Bronzurile armonioase ale bisericilor şi sunetele răzbelice ale oastei dădură semnalul; un murmur de bucurie şi de entuziasm se răspândi între popor şi între garnizoană, care vedea în Ştefan voievod pe învincitoriul ei. Oastea cu căpitani şi bandiere se înşiră în piaţă, gloatele giunilor se îndesau la poarta cetăţei, bătrânii şi femeile întrau în biserică, unde ştiau că-l vor vedea de aproape, iar clerul cu sânta Evanghelie îl aştepta la uşa bisericei, înaintea căreia în două rânduri erau înşiraţi giunii călători şi în fruntea lor Radaman cu cei doi copii ai lui.

Venirea domnului fu propăşită de un nour de pulbere, din sânul căruia ca nişte fulgere scânteiau armele aprozilor călări pe armasari sireapi, cari făceau a ribomba pământul de tropotile copitelor ferecate. Cungiurat de un stol de parcalabi, de spatari de casă şi panţiri înzeuaţi în fier sclipicios, Ştefan călărea în floarea şi vârtutea vârstei ca de 40 ani; vestimântele sale simple se asămănau cu acele ale oştenilor săi, numai spata era obiectul cel mai preţios, câştigată fiind în memorabila bătălie de la Racova; un tabar lat învălea formele sale cele robuste şi pe cap purta o căciulă ţurcană; dar aerul cel magestos, focul ochilor săi restrălucea mai mult decât aurul şi oţelele bravilor capitani ce-l încungiurau. Un sunet general de urare l-au întâmpinat la trecerea sa prin îndesirea poporului.

El descălică, salutând împregiur, şi păşi pe gios cătră biserică, unde îl aştepta spectacolul cel interesant şi rar în istorie.

Aice se vedea un popor întreg de giuni orfani, cari la picioarele sale reclama o faptă dictată de omenie şi de politică.

Trăsăturile acele aspre ale feţei lui Ştefan voievod se înduioşiră la vederea acelor fragizi copii. Salutându-i cu blândeţe, domnitorul cu tot acel stol au întrat în biserică, unde depuse evlavioasele sale rugăciuni, cerând, ca întru toate şi în astă încungiurare nouă, agiutorul ceresc. După acesta Radaman espusă lui Ştefan voievod cu amănuntul evenimântul ce nu are în istorie asămănare lui şi prin care ist stol de giuni, perzând părinţii lor, căpătă un puternic părinte în persoana acestui domnitor. Cu blândeţe duioase au cercetat anume pe fiecare copil, mângâindu-i şi încuragindu-i în pătimirea lor, de a căreia contenire îndată au început a se îngriji. De asemine admiră cu mare luare-aminte obiectele cele rare şi preţioase ce erau destinate pentru Mohamed, iar furtuna cea nestatornică le-au adus amu la picioarele învincitoriului său, Ştefan voievod.

Ist evenimânt neaşteptat, care au surprins pe toţi, aduse eroului de la Racova mare mulţămire şi voie bună, crezându-l o chemare a Proniei a recăpăta Cafa de la turci, care întreprindere se părea putincioasă a se plini prin agiutorul unei flote portugheze şi a armiei moldovene de pe uscat pe la istmul Tafros (Pericop) [2]. Parte din vasele şi teasurile antice de aur curat făcute [3] le prosforă bisericei din Chilia, mitropoliei Sucevei şi episcopiilor de Rădăuţi şi Roman, altele spre a se depune la Suceava în cabinetul obiectelor rare, între cari, spre mirarea tururor, se afla din nou inventatul ornic, ce pre lângă oarele care bătea semnala zodiile anului; acolo era şi o colecţiune de nouă arme de foc, numite săneţe, de la care datează schimbarea tacticei răzbelice. După aceea, retrăgându-se la curte, de care în toate politiile avea câte una bine întărită în formă de cetăţ uie, Ştefan voievod, consfătuindu-se cu diregătorii săi, orândui măsurile cuvinite pentru aşezarea acestor orfani, parte pe la boieri, parte pentru creşterea lor pe la dascăli, ca prin acesta făcându-i buni cetăţeni să poată fi şi folositori în politică, pentru o alianţă între Moldova şi Genova.

Iar din acii mai mari au ales un număr spre a face parte din ceata copiilor de casă, ce erau mai aproape de serviţiul curţei şi a persoanei domnitorului şi care răspundeau la gradul de paji[4].

Giunea Fatme, care prin nobleţa familiei, frumuseţa ei şi mai ales tinereţa cea delicată atrăsăsă toată simpatia lui Ştefan voievod, se încredinţă deîndată soţiei parcalabului Isaia, care o condusă la Suceava, unde doamna Maria i-au hărăzit toată îngrijirea unei maice duioase. Pe Radaman, care, pre lângă serviţiile de mai nainte, la astă ocaziune dezvăli pe câtă energie pe atâta şi omenie, domnitorul l-au îndănuit cu o moşie şi i-au încredinţat asupra acestor giuni privighere, spre a fi creştirea şi întrebuirea lor conformă cu ordinul său, iar pe fiul lui îl rândui de asemene între curtenii săi.

Ziua despărţirei acestor copii, pe cari nenorocirea i-au fost încă mai mult legat între dânşii, înfăţoşa o scenă nu mai puţin duioasă; singura lor mângâiere fu giuruinţa ce li s-au dat că pe tot anul se vor revedea întruniţi în capitală în curs de câteva zile.

Fatme, prin blândeţa ei, frumuseţa şi mai ales prin soarta ei cea estraordinară, având de mamă pe fiia unui mazil moldoromân, iar de părinte pe un han, a căruia nume se ascundea, născută în islamiu şi plină de zel pentru religiunea lui Hs., toate aceste i-au confăptuit binevoinţa doamnei, care cu plăcere asculta istorisirea tâmplărilor sale, datinile Crimeei, viaţa cea retrasă şi ovilită a femeilor din serai. După ce prin învăţături s-au adăpat de dogmile religiunei hristiane, ea s-au învrednicit a întra în sânul bisericei cătră care din frageda-i vârstă era atrasă. Aşa, venerabilul mitropolit Teoctist au botezat-o, puindu-i numele de Domnica, naşă fiindu-i chiar doamna; şi prin ist act solenel ea plinise cea de pe urmă voinţă a maicei sale, urmând a fi model pre cât în frumuseţe, pre atâta în blândeţe, în bunătatea inimei şi a caracterului.

Succesul ce căpătă oastea turcească în Crimeea îndemnă şi înlesni pe Mohamed a pune în lucrare planul său de a ataca Moldova din partea Nistrului, drept care pusă în mişcare, pe la istmul de Perecop, o călărime numeroasă, ce cu repegiune straordinară sosi la Cetatea Albă mai nainte de a fi ea de agiuns întărită şi aproviziunată.

Spaima Poloniei despre apropierea turcilor fu atât de mare, că o parte a Poloniei se despoporă de locuitori. Ştefan voievod, are vedea fortuna apropiindu-se şi din astă parte, trimite cătră regele Cazimir un ambasador după altul, spre a căpăta agiutori de oaste, dupre condiţiunea tractatului încheiet.

Garnizoana din Cetatea Albă, atacată de puteri manine, apărându-se păn la cea de pe urmă, au dat cetatea surpată în mânile învincitorilor, împreună cu cadavrile lor. Turcii aruncară în cetate o garnizoană puternică şi întăriră spărturile cetăţei, însă nu mult s-au bucurat de conchista lor (câştigare), căci Ştefan voievod, mai nainte de a fi atacat despre Dunăre, s-au repezit cu o legioană la gura Nistrului, asaltă Cetatea Albă şi pune sub sabie păn la cel din urmă din garnizoană. Mahomed s-au umplut de urgie la auzirea acestor nouă înfrângeri ale oastei sale, încât, jurând pieire neîmpă- catului său duşman, orândui la 1476 a se aduna la Adrianopoli una din cele mai puternice armii, compusă din toate seminţiile albe şi negre ale întinsului imperiu din Asia şi Africa, cu scop vederat a supune Moldova puterei sale.

Văzând fortuna cea ameninţătoare ţărei şi carea avea a se întinde şi asupra creştinătăţei, Ştefan trimise ambasadori în Polonia, unde la Horcin era adunat Seimul, cerând din nou, în puterea tratatului, agiutori pentru comuna apărare. Regele, preţuind pericolul, au delegat la Ştefan pe palatinul Vontrobka şi pe episcopul Borisovski, spre a-i jurui agiutorul cerut, iar pe castelanul Vorocimoviski l-au trimis la Mahomed să-l înduplice a nu combate pe Ştefan, care era aliat al Poloniei. Însă sultanul, ştiind că Polonia nu se armasă încă de răzbel, agiungând cu oastea sa la Varna, răspunse ambasadoriului cum că bucuros s-ar fi înduplicat la cererea regelui, de nu s-ar fi aflat în mişcare cu asămene oaste, carea ardea de dorinţă a-şi răzbuna onorul militar şi moartea bravilor companioni de arme.

Cu toate aceste, în privirea unei asămene mijlociri, sultanul va suspenda (amâna) marşul său asupra Moldovei, dacă Ştefan voievod se va îndatori a-i depune un tribut, a-i înturna pe turcii prizonieri şi a-i deşerta Chilia şi Cetatea Albă.

Aceste propuneri ovelitoare pentru religiunea şi onorul unui popor răzbelic fură cu despreţ respinsă de Ştefan voievod, care hotărâre, împărtăşită adunărei boierilor şi oastei, de toţi s-au încuviinţat, încheind jurământ că mai bine să piară cu arma în mână, decât a se supune la nişte condiţiuni care în urmă nu puteau avea alt rezultat decât încălcarea ţărei şi a privilegiilor, pentru a cărora susţinere pănă atunce moldoromânii cu fericire s-au fost luptat.

Note
1.    ↑ Mitradate VI, regele Pontului, cel mai mare şi ne-mpăcat duşman al romanilor, cu cari au purtat răzbel în tot cursul domniei sale de 59 ani. Acel rege, spre a se feri de a fi înveninat, se deprinsăse a mânca în toate zilele o mică porţiune de venin, încât voind în nenorocirea sa a se învenina în adevăr, n-au putut muri decât înfingându-şi spata în inimă. Între talenturile sale se numără că cunoştea 22 de limbi. (Gh. A.)
2.    ↑ Cronicile străine dau următoarea însemnare despre giunii genovezi a cărora soartă alcătuieşte episodul acestei nuvele istorice “Septuaginta magnarum navium classe maximarum opum moles, captivorum quoque et praesertim traditorum frequenes numerus, in Constantinopolim Turco traducebatur. Erat inter illas naves una, centum quinquaginta epheborum adolescentium cohortem, ex omni genere civium Caphae, venustate praestantium, pro gratissimo munere, ad castrandum vel abutendum vehens. In qua cum ad regendum Graecus (Moldavus) quidam substitutus esset. Turcis id non sentientibus, a reliqua classe se abstrahens, duodecim Turcis, qui erant in navi, sub dolo, pro aqua dulci emissis, residuis duodecim occisis, ad portum Kiliae navem appulit, et tam cento quinquaginta iuvenes, aut castrationi aut lupanari destinatos, quam ditissimam supellectilem Stephano Voievodae Valachiae (Molaviae) tradidit. Qua re Stephanus supra modum, exhilaratus, spem recuperandae Caphae, suapte sponte magnam in animum induxit. Longini Historia, liber XIII, pag. 54 (Gh. A.).
3.    ↑ Două de asemene teasuri antice, de aur curat şi de formă oblungă, în diametru ca la 5 palmace, se aflau în mitropolie şi de răposatul mitropolitul Veniamin s-au prefăcut în alte odoare bisericeşti (Gh.A.).
4.    ↑ Din această epohă se pare că s-au propagat în ţară pănă astăzi familii nobile genoveze, precum vederează numele italian de Roseti, Negri, Conti etc., aşa precum tot din acel uric se trage familia Liprandi, care trecu, poate prin asămene caz, la ţarul Moscvei (Gh. A.).

Valea Albă

Munţii au fost totdeauna azilul libertăţei popoarelor asuprite. În sânul lor, în epoha modernă s-au născut şi s-au păstrat independinţa Elveţiei, şi azi încă Caucazul formează cetatea cea nestrăbătută a circazienilor. De asămene, azil şi tărie au fost Carpatul pentru români, cari ş-adăposteau familia şi avutul lor în sânul lui, îngrădit de stânci ameninţătoare şi încins de râuri limpetoase. După sfătuirea boierilor dară, Ştefan voievod rândui a se rădica toţi locuitorii, bătrâni, femei şi copii, din şesuri şi a se strămuta cu toate cele purtătoare la locuri strâmte. Întristată şi duioasă privire înfăţoşa astă migraţiune, când fiecare şi părăsea casa, livada cu pomătul şi ogorul, mai nainte de a-l săcera şi de a culege poama, lăsând dupre sine cotunurile deşerte. Afară de cetăţile Romidava lângă Roman, Mira, Ghertina şi Soroca, erau şi sunt încă şi azi în ţară poziţiuni ce de natură se par a fi plăzmuite pentru apărare şi cari poartă nume de cetăţii fireşti.

Una din cele mai însemnate în Ţara de Sus este acea numită Catelina, aproape de Cotnar, care la asămene împregiurări au servit de azil şi de tărie poporului. Natura, prin minunatele ei combină ri, au urzit aice o tărie ce ar putea fi de model fortificărilor lucrate dupre regulile artei, având sub apărare un loc întins cu tabără întărită, unde putea petrece câteva mii de familii cu tot avutul şi cu vitele lor. În poziţiunea aceea se închisă parte din locuitorii Ţărei de Sus, unde se vedeau adunate femei şi copii, pentru a cărora apărare erau înarmaţi chiar locuitorii, părinţi de familii, pe când giunimea aleasă au sporit oastea lui Ştefan voievod, care rânduise locuitorilor a arde casele, grânele şi toate cele ce nu le puteau transporta cu dânşii în taberile şi palancile întărite, pe la locurile strâmte; iar el însuşi, cu oastea sa, cerca a împedeca pe turci în trecerea Dunărei, unde ii întinsăseră cinci manine poduri preste acest râu puternic, menit de natură, ca şi Carpatul, a fi paladiul apărători al moldoromânilor.

Pe când Ştefan se anevoia de a împedeca sau macar a îngreuia trecerea turcilor peste Dunăre în Moldova, aceştia, cu agiutorul lui Vlad al României, socru necredincios al lui Ştefan, se înlesniră pe aiure a trece acest râu şi a se înainti în ţară pe la poalele munţilor, încât oastea moldovană, spre a nu avea tăiete comunicaţiunile cu punturile muntenoase, fu nevoită a se retrage, stârpind în calea sa toate cu foc, spre a nu lăsa duşmanilor nici o înlesnire în drumul lor. Cu toate aceste, pe când moldoromânii se retrăgeau spre fundul munţilor, pe malul drept al Moldovei, călărimea cea numeroasă a lui Mohamed, trecând politia Roman, răzbătusă repede partea de-a lungul Siretului, cuprinzând între aripile ei poziţiunea oastei moldovene, încât constrânse pe Ştefan voievod a accepta bătălia cea memorabilă, luni, în 26 iulie 1476.

Acest loc se părea din vechime menit pentru a fi teatrul unui evenimânt mare. Un şes întins, având spre apus culmea dealurilor păduroase, ce despart între sine râurile Bistriţa şi Moldova, se mărgineşte despre răsărit cu ist din urmă râu şi se deosebeşte prin natura cea mănoasă a pământului, care preste cea mai mare parte a anului este înflorit şi verde, şi cu toate aceste din vechime se numea Valea Albă, ca şi râurelul care, având obârşia sa în sânul acelor dealuri, şerpează de-a lungul şi dă în râul Moldova.

Oastea moldoromână din acea epohă nu era compusă din soldaţi, adecă luători de sold (simbrie), ce din aprozi, oameni de oaste, a cărora căpitenii erau boierii [1], îndatoriţi cu armaşii şi gloatele lor la chemarea domnitorului a se aduna spre a compune oastea ţărei. Drept aceea, aice se aflau acii întăi boieri, cu fiii şi cu armaşii lor, parte călărime, parte arcaşi, având pe spate o cucură cu săgeţi, la coapsă încinsă o sabie şi în mână unii o lance, alţii măciuci ferecate şi o pavăză, iar călărimea, panţierii [2] , drept gvardie domnească, erau cu zale de fier învăscuiţi, având de asămine arc şi cucură cu săgeţi, iar mai cu samă lănci şi dărzi, pe care le aruncau în depărtare, în asămănare geritului turcesc. Asămene între aceştia era şi un stol de giuni genovezi, înarmaţi după datina italiană cu săneţe, în cap coifuri de oţel, având în fruntea lor pe bătrânul Radaman, iar un număr de tunari, cu tunuri de nou în oaste întroduse, erau aşezate pe la locurile cuvinite.

După ce au rânduit fiecărei cete şi stol poziţiunea sa, dupre esemplu anticilor eroi, cari debarcând pe ţărmul duşmanului ş-ardeau vasele, spre a nu avea putinţă de a fugi dinaintea lui, asămene Ştefan voievod ş-au pedestrat călărimea, ca să nu mai aibă mod a se retrage din faţa năvălitorilor, ce mântuirea ei să o afle numai în învincere.

Împlinindu-se toate măsurile aceste în agiunul acelei zile memorabile, s-au împlântat o cruce colosală pe un muncel, aflători în mezul şesului, aice clerul serbă o liturghie, în care Ştefan voievod, hatmanii, curtea sa, parcalabii şi aprozii s-au împărtăşit cu sânta comunicătură, spre a-şi spăla păcatele înaintea răposărei cu sângele vărsat pentru patrie. Cercetând apoi oastea, domnitoriul adună în giurul său pe căpitenii şi le-au rostit aceste cuvinte: „Oamenilor de oaste, pentru apărarea ţărei noastre, pe care soarta au făcut-o mai mult frumoasă decât puternică, noi trăim neîncetat încinşi cu arme, fiecare, cu agiutoriul Celui de Sus, pănă amu am mântuit-o de încercările cele crunte ale dodăitorilor noştri. Amintiţi-vă că voi, ca şi nainte părinţii voştri, aţi înfrânt pe Albreht al Poloniei, pe Mateeşi al Ungariei, pe Vlad al României şi pe Manica al tatarilor. Toţi aceştia pe rând ne învidiază ţara mănoasă şi bărbăţia oastei noastre. Puternicul sultan Mohamed, cel ce au supus împărăţia grecească, de nou adunând gloata numeroasă de oaste, iată aice ne-au agiuns şi mâne va să cerce soarta armelor! Dară duşmanul este tot acela căruia i-aţi smult Cetatea Albă şi Chilia, acela pe care voi, în anul trecut, cu sunet l-aţi înfrânt la Racova, pentru care triumf numele moldoromân au răsunat păn la Apus şi s-au serbat chiar în cetatea Roma! Acea amintire glorioasă, sânta cruce, în al căria semn pururea aţi învins şi care azi vă umbreşte cu lucoarea ei părinţii, copiii şi femeile voastre, a cărora singură tărie este pieptul vostru şi care, tremurând, aşteaptă de la voi mântuirea lor, vă conduc la învincere. Ziua aceasta va fi aceea care pe totdeauna va întemeia pacea; fiecare din voi, ostaşilor, pre lângă laudă şi mângâiere, se va împărtăşi de prăzile avuţiilor Răsăritului, de care este plină tabăra duşmanului. Viu este Dumnezeu şi vie fie pe totdeauna Moldova!”

La auzirea acestor cuvinte, din mii de guri s-au repetat: Viu este Dumnezeu, vie fie pe totdeauna Moldova! — şi strigătul fu atât de tare, că răsunetul său au ribombat pănă în tabăra turcilor şi un tremur răzbătu inimile lor. Soarele, asfinţind cătră apus, umbrea nourii şi orizonul de o lucoare roşie, menire cumplită a zilei viitoare. Asemene şi luna plină, răsărind din sânul Mărei Negre, abia răzbătând pintre nouri, întindea preste Valea Albă un văl posomorât. Pretutindenea domnea tăcerea; ostaşii cetelor deosebite, tăbărâţi în poziţiunile ce li s-au rânduit, întinşi pe armele lor, repozau, unii îşi aminteau de familia lor, alţii de amori, cii mai mulţi dormeau, nu mai viglele, împărţite ici, colo pe la posturile lor, privigheau şi cu ochii ageri spionau cele dimpregiur.

Dar Ştefan voievod, în port de aprod de rând, acompaniat de fiul său Alesandru, petrecea pe gios întru cercetarea oastei, după care se retrasă în cortul său, unde, după ce făcu rugăciunile sale, s-au aţepit de un somn scurt şi turburat de multă îngrijire. Aurora nu răsărise încă când Ştefan voievod au aflat toate căpiteniile la posturile lor şi ostaşii în rând de combatimând. Buciumurile de aramă au dat semnalul lovirei, dar gurile de bronz ale tunurilor turceşti, care nu de mult se făcuse spaima răzbelului, răspunseră ca un urlet la astă prochemare, şi deodată cu răsăritul soarelui se repezi, ca un nor îngrecat de fulgere, călărimea turcească, învitânduse oştenii între dânşii cu răcnetul de Alah!

Cine va putea număra şi descrie oastea turcească compusă din felurite naţiuni, ce se deosebeau prin fizionomie, port, arme şi modul luptei, cine este în stare a semnala bărbăţia moldovenilor! De trei ori călărimea turcească, peste troianuri de morţi trecând, răzbătusă păn la cruce, care ca un centru era împlântată în mezul oastei creştine, şi de trei ori moldovenii pedeştri, dar înaripaţi de un eroic entuziasm, îi respinseră pân în tabăra lor. Mult timp bataia era nealeasă, căci ambele părţi îmblau a se osteni, dar pe când moldovenilor nu li venea de nicăirea agiutori, ci, din clipă în clipă picând, se împuţina numărul lor, deodată din dosul munţilor se deştinsă un şir de călărime proaspătă turcească, care cuprinsă oastea moldovană din două părţi.