string(7) "library" string(8) "document"
1475
1711
1646
1775
1639
1822
1812
1385
1832
1465
1476
1391
1359

Valea Albă

1 2 3

Atuncea re-ncepu nu lupta, ci măcilăria, căci zece turci năbuşă asupra unui moldovan; cii mai mari boieri, cu aprozii lor, fiii, căpiteniile, călugării cu crucea în mână au pierit de sabia cea ageră a turcilor, cari, însufleţiţi de fiinţa marelui sultan, dezvăleau o bravură şi netemere de moarte estraordinară.

Ştefan vedera minuni de eroism şi de înţelepciune întru conducerea oastei, cungiurat de o ceată de aprozi şi de stolul giunilor genovezi, conduşi de bravul Radaman, domnul se purta pretutindenea ca fulgerul, dar în o amestecătură, agiungând în mezul duşmanilor, armasarul său fu rănit şi el însuşi căzând era aproape să încapă în mâna turcilor, dacă credinciosul bătrân Radaman nu i-ar fi dat calul său, care l-au depărtat de acel pericol; însă lovirea săgeţii pregătită lui Ştefan nemeri în ochi pe mântuitoriul său, care căzu mort. După aceasta, oastea Moldovei fu în urmă nu învinsă, ci stropşită de numărul turcilor, cari cu preţ mare ş-au răscumpărat învingerea, căci cadavrile lor acopereau toată poiana din Valea Albă. Ştefan voievod, cu un număr mic de ai săi, s-au tras pe la munte şi prin codru şi au agiuns la cetatea germană, ce-i zic Neamţul, unde se afla familia lui, odoarele şi muma sa, doamna Elena, care, dupre tradiţiunile istorice, au vederat la astă tâmplare un suflet eroic, precum o descriu şi cânticile naţiunale. Auzirea acestei catastrofe răspândi un doliu general între familiile moldovenilor, căci fiecare din ele pierdusă un dorit fiu, frate sau părinte, şi în acest doliu rămasă ţara îndelung acufundată, însă şi popoarele de prin pregiurul Moldovei, auzind despre astă tâmplare, s-au scârbit şi mai mult s-au înspăimântat despre cele ce puteau urma pentru ţările învecinate.

Polonia începu a se şi înarma. Turcii, după ce s-au adăpat cu sângele creştinilor şi s-au înavuţit cu despoierea celor ucişi, îngropară numai pe morţii lor, iar cadavrile moldovene rămaseră espuse câţiva ani vântului, soarelui şi gerului în poiana dintre Moldova şi pădurea Uscaţii, aşa denumită din cauza focului ce-i dăduseră turcii la atacul făcut din astă parte, căci necurmatele lupte n-au fost iertat pe Ştefan a se îndeletnici cu îngroparea oaselor. După acestea Mohamed s-au înaintit la Suceava şi altă oaste la Hotin; ambele cetăţi fură asediate, însă nu se putură lua. Din neîngroparea cadavrelor se născu în tabăra turcească epidemie pestileniţială; foametea urmă din lipsa proviziunei, care, împreună cu flota ce o transporta pe Marea Neagră, se acufundă de o furtună cumplită. Matei Corvin adusă o oaste ungurească pe marginea Serbiei, încât Ştefan voievod, cu toate că pierdusă bătălia de la Valea Albă, readunându-şi oaste, au urmărit pe turci păn la Dunăre, le-au reluat cea mai mare parte a prăzilor şi a prinşilor. Apoi, cu agiutoriul unui corp de trupe transilvane, sub comanda lui Ştefan Batori, au alungat din România pe Radul voievod, aliatul turcilor, şi în locul acestuia, a cuscru-său, aşeză în Bucureşti pe Vlad Cepeluş; după ce au alungat pe soţia sa Voichiţa, fiica celui întăi, el se însură cu doamna Maria de la Mangop.

Note
1.    ↑ Filologii derivă acest nume de la varo baron, un grad de nobleţă şi învechime militară. Filoslavul derivă ist titlu de la boieri slavinesc care de asemenea s-ar trage de la acest roman baron precum ţarul de la cesar. (Gh. A.).
2.    ↑ Panţierii, ostaşi purtători de panţieri, lorica sau zale, un feli de tunică, camaşă ţăsută de fier spre a apăra de lovirea ascuţitului pieptul şi pancia (pântecele) (Gh. A.).

Credinţa şi fanatismul


De la reaşăzarea lui Mengheli-Gherai pe tronul Crimeei, am zis că au fără întrerumpere între el şi între Ştefan voievod o relaţiune neturburată. Atacurile şi invaziunile cele dese ale tatarilor contenise, numai acele ale oardei de nogai împresurau uneori marginile Nistrului, în atacurile şi prăzile lor asupra Poloniei. Ambii aceşti domnitori se îngrijau cu reciprocitate de interesile publice şi acele private. Mengheli-Gherai, care era strâns legat prin o aleanţă cu ţarul Moscvei Ivan III, fu în multe încungiurări mijlocitori între acel puternic suveran şi între Ştefan, care în o epistolă foarte patetică i se tânguia de soarta neferice care au întâmpinat fiia sa Elena, măritată cu ţarul Dmitri, clironomul tronului Moscvei, provenită din intrigile ţarinei Sofia, maştiha acelui giune ţar, greacă, principesă a Bizantului suprat de Mohamed.

Megheli-Gherai, a căruia agerime în domnie şi simţimânte marinimoase şi umane îl înălţau preste sfera comună a compatrioţilor săi, în lucoarea restatornicirei sale în Crimeea, nu-şi putu uita şi stânge simţimântele lui de familie şi deseori în cele puţine oare de singuratate îşi amintea de fiinţile preţioase inimei sale, pierdute în catastrofa care, înturnându-i tronul, îi lăsă o amintire atât de dureroasă, mai ales despre fiie-sa Fatme, care, precum se ştie, era pentru suvenirul maicei sale idolul inimei părinteşti.

Fatme însă îşi uitasă ţara naşterei, la care nu o lega decât aducerea-aminte a maicei sale. Patria ei era amu Moldova şi părinţii i se reprezentau în domnitorii care o încungiurau cu o duioasă afecţiune, precum şi ea prosfora o respectuoasă iubire şi adorare. Pre lângă aceste, se deprinsăse a considera pe Radaman ca pe părintele ei, şi fiul său, companion al copilăriei şi al soartei sale, i se făcu un ce neapărat al vieţei, încât astă afecţiune era nutrită în curs de câţiva ani prin mărturisirea simţimintelor reciproce ale giunelui care, ca şeful copiilor de casă genovezi, avea la curte zilnică ocaziune a întreţinea speranţa inimei sale.

Într-o dimineaţă, Fatme, ieşind din curte şi mergând singură prin grădină la paraclisul apropiet, când agiunsă între tufarii umbroşi, văzu apropiindu-se un străin, pe care dupre portul său îl recunoscu de tatar. Acesta era un imam (monah), venit de curând din Asia, precum zicea, cu dorinţa unui simţimânt de evlavie a face un pelerinagiu (hagealâc) la Valea Albă, spre a aminti acolo de fratele său ucis în memorabila acea bătălie, care cerere umilită, în privirea evlaviei, i se învoise.

Acest imam era din tagma cea mai fanatică, a căria datorie şi mai mare merit sta de a mântui din sclăvie pe acii de credinţa mahometană, însă, în adevăr, era tatar din Crimeea.

El au fost descoperit că, în cursul catastrofei Cafei, pre lângă genovezi, mulţi din legea mahometană s-au răpit şi au încăput între creştini şi prin îndelungă cercetare aflasă că Fatme, fiia sultanului, petrecea în Moldova, pentru care, ca unul ce în persoană combătusă la Valea Albă, întreprinsă astă călătorie şi cu pericolul vieţei sale s-au însărcinat a adeveri factul, a mântui de închipuita nenorocire a Fatmei (de giugul creştinesc) şi prin un mod ce-l pregăti cu multă ghibăcie a o fura din mijlocul curţei şi a o conduce la Bacci-Sarai, în sânul părintelui, de la care, pre lângă meritul sufletesc, aştepta o generoasă mulţămită.

Luând un aer umilit şi modest, ca acela ce caracterizează pe toţi din tagma sa, el cuprinse cărarea giunei, carea, acufundată în reflexiuni, păşea spre paraclis. De pe poziţiunea lui umilită şi în vârstă respectabilă crezându-l un cerşitor străin, ea întinse mâna cu o monedă; însă imamul o apucă de mână şi în limba tatară îi zise cu blândeţe: „Fiică a Orientului, de unde răsare lumina şi credinţa adevărată, tu născută în paradisul cel pământesc, crescută în sânul desfătărilor curţei de la Bacci-Sarai! Numai furtuna cea înfurietă a mărei te-au putut arunca pe acest pământ sălbatic, adăpat de sângele musulman! Am văzut sorioarile tale în Crimeea plutind în aur şi în aburii miresmelor Arabiei, bând ambrozia plăcerilor, negustând amarul decât când se amintează de dulcea lor Fatme, care în străinătate petrece-n sclavie! Dupre voinţa profitului nostru Mohamed, mulţi dintre noi s-au ales, cu despreţuirea vieţei, a îmbla de la răsărit păn la apus întru căutarea turturelelor rătăcite! Cu toată greutatea, eu te-am aflat şi acesta e semnul cel mai vederat că Alah cel de sus voieşte înturnarea ta. Ferice de tine, ferice de mine, când te voi reconduce în patrie; vino, urmează după mine, toate sunt pregătite pentru tine, nu la fugă, ci la triumful tău. Aşa odeneoară Mohamed fugi la Meca, dar fuga lui este mântuirea islamului; zelul cel sfânt să înaripeze pasul tău — vino!” şi aceste zicând, trage pe giună în partea opusă. De la început, la auzirea acestor cuvinte, ea crezusă pe tatar rătăcit de minte; dar când auzi şi câteva particularităţi, i s-au părut că vede un demon necurat, care îi întinde cursă spre a o abate din calea adevăratei credinţe ce îmbrăţoşasă cu atâta înfocare.

Deci începu a-şi face cruce, ca să piară necuratul, dar acesta îndoia îndemnarea lui, întrebuind chiar şi puterea de a o trage cu sine. Atuncea, înţelegând că acesta era un fanatic viu, nevăzând de nicăiure vreun agiutori, se înarmă cu curagiul credinţei şi cu glas puternic zise: „Din câte mi-ai spus, te cred întru adevăr o naibă [1] trimisă din iad spre încercarea credinţei mele! Eu sunt născută din mamă creştină, care m-au crescut în sânul maicei bisericei adevăratului Dumnezeu. El este scutul şi mântuirea mea, în numele lui orânduiesc ţie ca să piei dinaintea mea şi să te întorni la idolii tăi!..”.

Fanaticul, văzând că nu o poate îndupleca cătră fugă, s-au înfuriat şi, decis a nu lăsa nedeplinit votul ce au jurat, scoasă din brâu un pumnal scânteitor şi se răpezi asupra-i spre a o îngiunghie; însă Dumnezeu priveghea preste credincioasa sa.

Din tufari, ca un fulger se aruncă giunele Radaman cu un strigăt tunători şi cu spata în mână; alergând, străbătu pe tatarul furios, care, lovit chiar în inimă, în miezul blăstămilor căzu pre pământ. La vuietul ce urmă din astă cumplită tâmplare, se adunară din pregiururi păzitorii şi rădicară de pre pământ pre giunea leşinată lângă ucigaşul care se rotolea în sângele său. Ea fu transportată la curte în camera sa şi însăşi doamna se îngriji de sănătatea şi mântuirea ei. La cercetarea ce se făcu, s-au aflat între vestmintele tatarului ascuns un talisman, cu însemnare că el, din evlavia legei sale, ucisăse un număr de creştini şi că-i lipsea încă un mort spre a complecta numărul de trei ori trei ucişi de propria sa mână, şi ca între aceştia se afla şi bătrânul Radaman, săgetat de dânsul la bătălia de la Valea Albă, pentru că tatarul, care îl recunoscu, descoperisă că el au răpit pe fiia hanului şi împreună cu 150 giuni genovezi au substras-o de la legea mahometană, la care aceştia erau meniţi.

Ist evenimânt, tâmplat chiar în miezul curţei domneşti, vedera sumeţia unui fanatism orb al tatarului, care ştiu a învinge toate greutăţile unei asămene întreprinderi. Dar totodată astă tâmplare tristă spori compătimirea şi afecţiunea nu numai a domnitorului şi a doamnei, ci şi acea a curţei şi a publicului asupra lui Radaman şi Domnicăi, a cărora soartă din copilăria lor era îmbinată în furtună şi în fericire.

Văzând din toate aceste o menire cerească asupra lor, s-au decis a reuni pe totdeauna pe aceşti giuni prin o sfântă legătură. Dar înaintea acestui act solenel, Domnica au mărturisit adevărata ei familie, că era fiia lui Mengheli-Gherai.

Drept aceea, îndată ce se vindecă din pătimirea suferită, însuşi venerabilul mitropolit al ţărei, Teoctist, i-a cununat în biserica sântului Dimitrie, catedrala Sucevei, şi astă zi fu serbată ca un evenimânt ferice de familie, în care s-au încununat şi s-au remunerat credinţa şi virtutea. După aceste Ştefan voievod înconştiinţă pe Mengheli-Gherai că fiia lui, ce o crezu pierdută, se descoperi în astă giune, care, înnoită prin două daruri, al botezului şi al cununiei, se făcu iar cetăţană moldoromână şi soţia fiului credinciosului Radaman, încât astă tâmplare avea să fie un nou gagiu de statornică alianţă între ambele ţări. Mengheli-Gherai, ca un bărbat înţelept şi fără pregiudeţe, înţelesă întru aceasta voia Celui de Sus, ce este unul în ceri pentru toţi oamenii lumei şi numai de cătră aceştia sub multe numi şi forme se întitulează. El prin fericirea fiicei sale s-au mângâiet de departarea ei şi prin asta au mărturisit că, mai mult decât plăcerea lui, prefera soarta ei. După încheierea acestei serbări casnice, au urmat alta naţiunală, sfântă şi patetică, de care s-au împărtăşit toată ţara.

Note
1.    ↑ Naiba, italian nabisso: iad; la orientali naiba înseamnă un om din tagma sânţită a giuraţilor. (Gh. A.)

Panahida eroilor moldoveni    

Domnia cea îndelungată şi glorioasă a lui Ştefan voievod au fost, pintre scurte răstimpuri de pace, un şir de lupte grele şi sângeroase, nevoit a le purta pentru susţinerea independinţei naţiunale şi apărarea religiunei. Monumentele triumfurilor sale nu sunt arcuri, nici coloane, dară 40 de monastiri, de după fiecare învincere au zidit şi îndănuit; aceste mărturisesc nu numai a lui şi a oastei sale bărbăţie, ci adânca evlavie şi modestie prin care el atribuia protecţiunei lui Dumnezeu rezultatul ce câştiga din lucrările întreprinse în numele său. De aceea poporul moldoromân purta cu resignaţiune povoara sacrificiilor de avut şi de sânge, cerute pentru întâmpinarea întreprinderilor sale, iar oamenii de oaste urmau cu încredere chemarea domnitorului lor, care remunera şi onora pe aprozii săi oşteni.

Acest simţimânt drept şi mărinimos l-au îndemnat a consfinţi prin un act public memoria eroilor căzuţi pentru patrie în câmpul de la Valea Albă, a cărora oase zăceau de 20 ani încă neîngropate în şesul acela. Drept aceea, folosindu-se de un paos de pace al anului 1496, un an înaintea cumplitei înfrângeri a polonilor în Bucovina, orândui a se face în toată ţara, în 26 iulie, ziua aniversale a bătăliei de la Valea Albă, o serbare mare bisericească, însemnând trei zile de agiutoare şi de doliu naţiunal, iar în acel câmp al bătăliei decise a se face o biserică votivă, consfinţită marelui arhistratig Mihail. Pentru plinirea acestei ceremonii bisericeşti şi militare, au rânduit cele cuvenite în 8 noiemvrie ale acelui an. De la toate monastirile, schiturile şi bisericile poporene s-au conchemat părinţi evlavioşi, aducând fiecari câte un amintar (pomelnic) a oamenilor de oaste din ţinutul lor ucişi în bătălia de la Valea Albă. Deputaţi de oaste de toată arma, căpitenii şi ostaşi de rând se adunaseră în o tabără pacinică pe malurile Moldovei, unde fluturau bandierele naţiunale a fiecărei cete, cu văl negru învălite, iar în mijlocul lor se înălţa un pavilion pentru domnitor şi familia sa, în giurul căruia s-au adunat, din toate olaturile ţărei, văduvile, orfanii şi părinţii celor ucişi, a cărora durere era astâmpărată de un simţimânt de glorie, că acii din familia lor ş-au fost răpus viaţa pentru patrie! După ce, în curs de trei zile, clerul în serbare bisericească au amintat anume pe fiecare din cii ucişi, milianii oşteni săpară temelia bisericei pe locul însemnat de Ştefan voievod care era acela unde au fost urmat cea mai crâncină luptă, iar afinii morţilor adunau cu simţimânt respectuos de pe câmp oasele răspândite, prepuind în fiecare titvă capul iubitului său; dar nime n-au recunoscut mai bine decât Radaman titva părintelui său, prin ferul săgeţei care, intrând prin ochi, rămasă înfipt în os.

Acest cap preţios al mântuitorului vieţei sale Ştefan voievod cu mâna sa l-a depus sub locul unde avea să fie altarul, iar celelalte se depuneau în miezul temeliilor bisericei, lângă altari, preste care se înălţa sânta cruce, umbrită de flamurile Moldovei.

Cele întăie raze ale soarelui din 26 iulie luminaseră preste Valea Albă un popor întreg, învăscut în doliu şi împlântat în lacrimi; nu sunetul bronzurilor sânţite, nici gurile înfocate purtătoare de moarte caracterizau astă solenitate, ci rugi fierbinţi din inima domnitoriului şi a credinciosului popor se înălţau cătră înduratul Dumnezeu spre iertarea păcatelor acelor ucişi şi împărtăşirea lor de cununa nemurirei. După ce arhiereii au făcut orânduita panahidă asupra oaselor depuse dupre rânduială, Ştefan voievod, Alesandru şi Bogdan voievod depusă în temelie piatra cu următoarea inscripţiune:

„În zilele binecredinciosului şi de Hs. iubitoriului domn Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul pământului Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei lui 20, anul curgând, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratu turcesc, cu toate puterile oştilor sale, ale Răsăritului, încă şi Basaraba voievod chemat fiind la război, au venit cu dânsul, cu toată puterea pământului lui Basaraba, şi au venit să robească şi să ieie pământul Moldovei şi au agiuns pănă aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, şi noi Ştefan voievod, cu fiul nostru Alesandru, am ieşit înaintea lor aice şi am făcut cu dânşii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile, şi după giudecata lui Dumnezeu biruiţi au fost creştinii de păgâni şi au căzut aice multă mulţime din ostaşii moldoveni. Atunce au luat şi a treia parte din pământul Moldovei, despre acea lature. Pentru aceea au binevoit tot Ştefan voievod, cu a sa bunăvrere, şi au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, şi întru rugăciunea lui, şi a doamnei sale Maria, şi a fiilor săi Alesandru şi Bogdan, şi întru amintirea sufletelor lor, dreptcredincioşilor creştini cari aice au pierit. În anul 7004 (1496), iar al domniei lui anul 40, curgând, în luna lui noiemvrie 8 zile”.

S-ar fi cuvenit ca numele a atâţa eroi să se fi păstrat în analile patriei, însă în epoha aceea egoismul nu cuprindea inima compatriotului; de aceea de agiuns au fost că au conlucrat, au pătimit şi au combătut pentru binele şi gloria patriei, şi acel merit fără osebire se răspândea preste toţi moldoromânii.

Adevărat măreţ şi unic spectacol au fost acesta, de a vedea un popor întreg îngropând deodată pe un alt popor! Aice se vedea o mumă bătrână bocind moartea a trei fii ai săi, bătrânul lăcrăma pentru pierderea unicului său fiu, văduvele, orfanii plângeau pe ai lor, încât Ştefan voievod, deşi deprins la toate scenele crunte, vărsa şi el lacrimi de compătimire şi asta au fost lauda cea mai mare pentru acii ostaşi că, dupre faptele lor, nu li s-au plâns viaţa, ci moartea!...

Amintirea acelui act măreţ se păstrează nu numai în istorie şi prin astă biserică monumentală, ci şi prin tradiţiuni şi cântece în care păstoriul din Valea Albă repetează, acompanând pe fluieraşul său, cântul următori:

VALEA ALBĂ

Păstoriul:
Vale Albă, d-Albă Vale,
De la munte râurel,
De ce oare-n a ta cale,
Trecând lâng-al meu muncel,
De e nour, de-i senin,
Tu răsuni un trist suspin?
A ta râpă înverzită
Cununată-i de mii flori,
A ta undă-i limpezită
De mănunt prund la izvor
Ş-a ta dulce ap-o bea
Paserea şi turma mea.

Râul:
A mea apă-i limpegioară,
Din ea bea azi turma ta
Ş-acea pasere ce zboară,
Dar, aleu, ea adăpa
Turme de la Răsărit,
Ce-aici au fost tăbărit.
Sântul Ştefan, când aice
Pentru ţară s-au luptat,
Când în ziua neferice
Ager fer au secerat
Pe boieri şi pe oşteni,
Pe păstori şi pe săteni,
De-atunci, tristă, ea tot plânge
Şi în veci va suspina,
Că au curs cu nobil sânge
Ce românul revărsa,
Şi cu oase-ndelungat
Aist câmp au presurat.
Eu acea zi de fortună
Amintind-o, plâng mereu,
Freamătul pădurei sună
Unit cu suspinul meu,
Că aprozi acuma nu-s
Ca acii ce au răpus!
Soarta lor şi a lor vântă
Azi românii au uitat;
Păstorele, tu deci cântă
S-aibă cuget deşteptat,
Să le zică al tău cânt
Cum au fost, şi cum azi sânt!

1 2 3