Eram fericit!

După puţin, doamna B. urmă:

"Ajungând în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. D. Ipolit găsi nişte tăbliţi căzute lângă un copac; negreşit că Olga le pierduse.

— A! am zis, iată acea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame.

Luăi tăbliţile, le deschisei şi pintre multele versuri şi note leşeşti şi ruseşti, iată ce găsii:

"On s'égare un seul instant de la vie... aussitôt une pente inévitable nous entraîne et nous perd; on tombe enfin dans le gouffre, et l'on se réveille épouvanté de se trouver couvert de crimes avec un coeur né pour la vetru..."

Pe altă faţă: "Occhi, piangete; accompagnate il core Che di vostro fallir morte sostiene".

Mai înainte:
"Vergessen sie nicht, dass zwischen ihrem Brautkuss das Gespenst einer Selbstmörderin stürzen wird".

— Rousseau, Pétrarque, Schiller, ce mozaic de poeţi! am zis. Precum văd, doamna Olga e o poliglotă; şi nu sfătuiesc pe cine n-a fi cetit pe aceşti autori să-i facă curte. Dacă astă gingaşă Luiză caută vrun Ferdinand, negreşit că nu-l va găsi în Chișinău.

Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliţi. Amândoi păzeam tăcere gândind, el la Olga, eu... la toaleta pentru balul de la club.

— Oare va veni la bal? am întrebat după puţin.

— Nu ştiu.

— D-ta însă vei fi.

— Poate.

— O! Tăbliţile aste ţi-au luat minţile.

Uitasem şi Olgă şi tăbliţi, când, după vro două luni, am întâlnit pe Ipolit la primblare. Trebuie însă să ştii că, sau îndemnul meu, de care mă voi căi toată viaţa, sau acele fatale tăbliţi au fost născut un prieteşug între Olga şi Ipolit, prieteşug ce se schimbase în cel mai înflăcărat amor. Toată lumea zicea că el o iubeşte şi că este hotărât a o lua, mai ales că acum şi locuiau împreună; însă ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume.

— Îţi cer o mie de iertări, îmi zise el, apropiindu-se; este o mulţime de vreme de când n-am venit la d-ta. Pricina...

— Pricina e frumoasa poloneză, am curmat râzând, şi vreu s-o iert căci mi-a răpit un prietin, de vreme ce a izbutit a domoli o inimă sălbatică.

— Adevărat, îmi răspunse; nu tăgăduiesc că Olga mă iubeşte cu toată frenezia amorului; asemenea o iubeam şi eu la început, dar acum îţi mărturisesc că nu mai simt acel foc, acea beţie. Amorul meu se prefăcu în compătimire. Olga e minunată, e un înger, dar pururea tristă, pururea plânsă, mă teme, mă chinuieşte, îmi scoate sufletul cu atâta dragoste.

Eu o iubesc acum mai mult de milă...

— A, eşti o fiară, domnule!

— Tânguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osândi. Simt, cunosc, văd că sunt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferinţile ce am tras de la sexul d-voastre mi-au stricat inima, au depărtat-o din cararea acea înflorită pe care o visează o inimă de douăzeci ani. Eu am acum treizeci şi doi ani şi am cercat prea multe chinuri. Pururea vândut de femeile care îmi jurau un tânăr şi vecinic amor şi apoi mă părăseau lepădându-mă ca pe o modă veche, fără macar a cugeta că prin aceasta omoară o fiinţă omenească, am sfârşit prin a le cunoaşte şi a le preţui pentru aceea ce sunt: nişte draci frumoşi lăsaţi pentru a ne chinui.

— Mulţămesc de compliment, am zis.

— Iartă-mă, doamna mea, şi îţi rezic, jăleşte-mă şi nu mă osândi.

— Dar dacă ai o inimă aşa stricată, am adaos, dacă nu eşti în stare s-o iubeşti pre cât te iubeşte, pentru ce nu te destăinuieşti ei? pentru ce o îmbrânceşti, jucându-te, în râpa pierirei?

— Am cercat, doamna mea, dar, ce pot face, când singura idee e în stare să o omoare. Amorul ei e exaltat, nobil, plin de foc, dar necăjicios. Nădejdea mi-e la vremea care vindecă toate.

Sfârşind, mă lasă ca să alerge înaintea unei tinere dame ce venea spre noi."

— Vara mea, colonela D.? am zis eu.

— Ea însăşi, îmi răspunse doamna B. Ipolit acum o iubea pe dânsa şi uitase pe Olga... Ah! oameni, oameni înrăutăţiţi!

Vedeţi o biată femeie nevinovată, tânără, cu inima simplă şi liniştită. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri necurate de ea, pănă ce prin ademenirile voastre o faceţi de-şi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea ca să s-arunce în braţele voastre şi apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvârliţi cu despreţ, zicând: atâta e tot!... cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi!...

Toată această frumoasă chirielă de epitete se adresa la mine.

Am vrut să mă apăr.

— În adevăr, am zis râzând, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi?

— Râzi, domnule, dar eu nu râd... Oh! ai un aer nestatornic care mă îngrozeşte!

— Ah! am strigat, luând un aer cât am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca acest fel? Socoteşte că eu n-am încă treizeci ani şi prin urmare sunt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsek...

Balzac era autorul favorit al doamnei B. care, mulţămindu-se de acest bun martur, îmi zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin urmă:

"Ipolit iubea pe colonela D. şi uitase de Olga... Olga nu mai era acum pentru dânsul decât o supărare de care căuta vrun mijloc a scăpa! Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit şi nobil; din împotrivă, ştiind câtă delicateţă are în suflet, nu-l osândeam, ci îl jăleam şi plângeam pe acea nenorocită femeie care abia o cunoşteam şi care, jertfă unei crude fatalităţi, era silită a bea un nou pahar de durere!

Toată lumea vorbea că Ipolit a să ia pe colonela D. Pe mine însă inima nu mă lăsa a crede la atâta necredinţă. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atât de nedrept, încât să voiască a-şi strica el însul lucrările lui.

Într-o zi, aflându-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. Astă vizită îmi pricinui mirare, căci, precum am zis, noi abia ne cunoşteam. Deşi eram negata, am luat un şal şi am priimit-o.