Spre deosebire de perioada premedievală şi medievală, mişcarea populaţiilor către sfîrşitul veacului al XVIII-lea în spaţiul Pruto-Nistrean, luase o direcţie inversă – din sud-vest, din Valahia, din ţările balcanice cotropite de otomani spre est şi nord-est. Asuprirea economică de către otomani, răzmeriţele religioase − prigonirea celor de credinţă pravoslavnică au constrîns mulţi bulgari şi găgăuzi să-şi părăsească baştina şi să se strămute pe alte tărîmuri, inclusiv în Moldova. Propaganda pravoslavnică rusească, companiile ruseşti victorioase, biruinţele răsunătoare asupra otomanilor obţinute de armatele ruse în Moldova şi Valahia în anii 1739, 1768-1774, 1787-1791 au stimulat procesele de strămutare a bulgarilor, găgăuzilor, sîrbilor şi macedonenilor în „noile regiuni obţinute” în interfluviul Prut-Nistru şi în stînga Nistrului. La 1751 ambasadorul rus la Viena contele A. Bestujev-Riumin a trimis împărătesei o „Cerere a popoarelor pravoslavnice” − din partea sîrbilor, macedonenilor, bulgarilor şi volohilor, − „de a fi primiţi în veşnica supuşenie a Rusiei”. Aprobînd această rugăminte, împărăteasa Elizaveta Petrovna în acelaşi an a semnat un decret, prin care se îngăduia strămutarea în Rusia a popoarelor balcanice „de rit grecesc”. Strămutarea popoarelor pravoslavnice din ţările cotropite de otomani – a sîrbilor, bulgarilor, macedonenilor, găgăuzilor, moldovenilor, muntenilor ş. a. pe pămînturile din vestul Niprului, alipite Rusiei, a fost amănunţit cercetată de academicianul V. F. Şişmariov în cunoscuta sa monografie „Романские поселения на юге России” (Romanskie poselenia na iughe Rosii) (1975). Cercetătorii proceselor de strămutare a găgăuzilor şi bulgarilor în Moldova Pruto-Nistreană s-au conturat în trei etape:

1. Veacul al XVI-lea − prima jumătate a veacului al XVIII-lea;
2. Jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea începutul veacului al XIX-lea;
3. Anii 1819-1857.

Potrivit mărturiilor istorice bulgăreşti, satul Ceadîr (astăzi Ceadîr-Lunga din raionul Leova) a fost colonizat în 1589. În acea perioadă zona respectivă era sub stăpînirea tătarilor-nogai. Satul Tomai (astăzi Tomai, raionul Leova) a fost colonizat de găgăuzii, veniţi din Dobrogea de Nord. Mai tîrziu, în 1819, găgăuzii din Tomai (raionul Leova) s-au mutat în satul Tomai din raionul Ceadîr-Lunga. Din păcate, mişcările populaţiei în perimetrul Basarabiei (=Bugeacului) pînă în 1812 sînt anevoios de urmărit, regiunea dată fiind lăsată de otomani la cheremul tătarilor. Preotul D. G. Ceakir a stabilit, că strămoşii săi cu tot sălaşul lor în 1790 s-au aşezat cu traiul în localitatea Ceadîr (în raionul Leova astăzi), precizînd, că pînă la venirea lor, aici au trăit bulgari de credinţă pravoslavnică, cunoscuţi cu numele de „găgăuzi”. Interesul mereu crescînd al Rusiei în direcţia Balcanilor, manifestat prin războaiele ruso-turce, decretele imperiale din 1751-1752, manifestul din 1763, au stimulat tendinţele de imigrare ale popoarelor pravoslavnice subjugate din Balcani. În 1732 un grup de găgăuzi de la sud de Dunăre s-a strămutat în localitatea Vulcăneşti (astăzi oraşul Vulcăneşti). Mai tîrziu, în 1806, tot aici au venit încă 289 de familii (1860 de persoane) din Balcik (Bulgaria). Ca şi cei veniţi mai înainte, aceştia trăiau printre tătarii-nohai. După cum menţionează cercetătorii acestor procese I. Grec şi N. Cervencov, la începutul secolului al XIX-lea bulgarii şi găgăuzii – originari de la sud de Dunăre – s-au stabilit în oraşele din Bugeac (=Basarabia), Ismail, Chilia, Akerman (Cetatea Albă), Bender. „Către anul 1806 în Basarabia (=Bugeac) locuiau de acum mai bine de 8000 de colonişti”, − conchid istoricii pomeniţi, generalizările cărora stau la baza acestui compartiment. Alături de alţii, dînşii menţionează că strămutarea masivă a bulgarilor şi găgăuzilor pe pămînturile dintre Prut şi Nistru a avut loc în vremea Războiului ruso-turc din 1806-1812, după eliberarea Moldovei de Răsărit de sub dominaţia otomană. În urma acestor evenimente cruciale, în raioanele de miazăzi ale Moldovei dintre Prut şi Nistru s-au stabilit la vreo 27000 de bulgari şi găgăuzi din sudul Dunării. La început aceştia se aşezau cu traiul în oraşe şi în rarele localităţi tătăreşti. Dar în scurt timp ei s-au stabilit pe pămînturile „cazone” (de stat), valorificîndu-le şi întemeind noi localităţi. În această perioadă au apărut aşezările bulgaro-găgăuze sau găgăuzo-bulgare: Karagaci, Cubei, Enichioi, Tabaki, Ceadîr-Lunga, Comrat, Satalîk- Hadji ş. a. După părerea istoricilor I. Grec, N. Cervencov şi a altora, o altă strămutare masivă de la sud de Dunăre a avut loc după Războiul ruso-turc din 1828-1829. Potrivit prevederilor Păcii de la Adrianopol (1829), credincioşii pravoslavnici din sudul Dunării se puteau strămuta în Moldova, Valahia şi în Imperiul rus, întîi de toate în „Basarabia”, cum a fost poreclită colonial Moldova dintre Prut şi Nistru. În acea perioadă s-au mutat vreo 25000 de imigranţi care au întemeiat localităţi Tvardiţa, Kiriutnea, Veisal, Glavan, Ciumlechioi, Diulmen, Kamcik, Valea Perjei, Başcalia ş.a. Stimulînd strămutarea în masă a imigranţilor sud-dunăreni de credinţă pravoslavnică în hotarele sale, Rusia năzuia să accelereze valorificarea „pămînturilor noi”, dat fiind că după deportarea tătarilor-nogai în Crimeea (1807), raioanele de miazăzi ale Moldovei dintre Prut şi Nistru au rămas, de fapt, fără populaţie, iar pămînturile nelucrate. „Dispunem de destule dovezi, că în pofida componenţei naţionale eterogene a acestor sate, locuitorii lor trăiau în bună înţelegere”. Astfel cînd s-a hotărît problema cu privire la orînduirea administrativ-teritorială a bulgarilor şi găgăuzilor în „Basarabia” guvernul rus s-a văzut nevoit să includă în componenţa „Aşezămîntului bulgarilor din Basarabia” şi satele cu populaţie preponderent moldovenească: Colibaş, Brînza, Văleni, Frecăţei, Barta, Împuţita, Giurgiuleşti ş. a.

Asupra acestor sate moldoveneşti se răsfrîngeau toate drepturile şi privilegiile, prevăzute pentru coloniştii găgăuzi şi bulgari. Către sfîrşitul veacului al XIX-lea în ţinut locuiau vreo 60000 de bulgari şi găgăuzi. În localităţile Aşezămîntului bulgăresc, aceştia alcătuiau vreo 82%, iar moldovenii − vreo 14%. Cercetătorii menţionaţi afirmă că „strămutarea bulgarilor şi găgăuzilor în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Basarabia (Moldova dintre Prut şi Nistru) era un fenomen progresiv. Aici coloniştii au avut posibilitatea să desfăşoare o activitate economică înviorată, de dezvoltare culturală, de înfiripare a unor legături strînse cu moldovenii, ruşii şi ucrainenii. Potrivit decretului imperial „Cu privire la strămutarea în Basarabia a bulgarilor şi a altor colonişti de peste Dunăre” din 29.12.1819, familiile celor strămutaţi trebuiau să fie înzestrate cu pămînt – pînă la 60 de desetine, să fie eliberate de impozite şi de alte prestaţii, de serviciul militar timp de 50 de ani. Dar nu toate coloniile dispuneau de atîtea pămînturi. În 1862 în coloniile bulgăreşti şi găgăuzeşti aveau „nadeluri” numai 4906 de familii, iar 6219 de familii tinere rămîneau fără „nadeluri”. Fără îndoială, coloniştii bulgari şi găgăuzi au contribuit la dezvoltarea raioanelor de sud din ţinut. Ei au valorificat pămînturile părăsite din Bugeac, în ritm susţinut au dezvoltat agricultura, vităritul, legumăritul şi pomicultura. Către mijlocul veacului al XIX-lea ei aveau 30000 de cai, peste 100000 de vite mari cornute, circa 800000 de oi, 7500 de livezi ţărăneşti, peste 5000 de vii. Şeful „Comisiei speciale pentru ajutorarea coloniştilor de peste Dunăre” A. Iuşnevskii menţiona că datorită mîinilor harnice ale coloniştilor găgăuzi şi bulgari „stepele din Bugeac, pînă atunci sălbăticite, au depăşit cu roada lor alte pămînturi din ţinut”.

Găgăuzii şi bulgarii au contribuit nu numai la înflorirea economică a regiunii. Împreună cu moldovenii, ucrainenii şi ruşii şi alte naţionalităţi din ţinut, ei au participat activ la toate evenimentele social-politice. Revoluţia din 1905 a influenţat populaţia din satele găgăuze şi bulgăreşti. Locuitorii au refuzat să plătească impozitele peste măsură de mari. Detaşamentul de jandarmi călări, trimis din Bender, n-a putut să-i supună. Răzvrătirea a cuprins satele Cubei, Traianul Nou, Dimitrovca ş. a.

La Comrat sub conducerea lui A. Galaţan a izbucnit răscoala (6.01.1906). Ţăranii au arestat reprezentanţii puterii locale şi au ales un Comitet de conducere al statului şi a volostei. Comratul, voloste atunci s-a proclamat republică. Răscoala din Comrat a fost înăbuşită, însă ea a avut o anumită înrîurire asupra mişcării revoluţionare din această zonă. Tulburări sociale au avut loc la Ceadîr-Lunga, Chiriutnea ş. a. În perioada de mare cumpănă pentru Republica Moldova din anii 1917, 1918, 1924, pentru întreaga sa populaţie multinaţională − găgăuzii şi bulgarii, alături de moldoveni, toţi oamenii muncii din ţinut s-au ridicat activ în apărarea suveranităţii statale şi a libertăţii naţionale. Lupta lor a culminat cu Răscoala de la Tatarbunar din 1924, la care, alături de moldoveni, ucraineni, ruşi, au participat şi găgăuzi şi bulgari. Aşadar, trăind din vremi de demult în Moldova, găgăuzii şi bulgarii au contribuit activ la dezvoltarea economiei, ştiinţei şi culturii ţinutului, devenind parte componentă a unei noi comunităţi etno-politice − poporul Moldovei.