27 aprilie 2011, 16:56 views 16403
Înapoi views 16404 Vizualizări
Stamati-Ciurea Constantin   | Proză

Istoria unui ţânţar

Născut pe suprafaţa celui mai pitoresc lac de pe văile Caşemirului, pe sânul florii lotus1, ce-şi întinde buchetele sale mirositoare pe luciul oglinzii apelor acelui lac, nu am uitat cele mai mărunte detailuri ale momentului când am intrat în viaţă; căci cu toate că viaţa noastră este scurtă şi în comparaţie cu viaţa omului se poate numi numai o clipeală, pentru aceea noi avem numai două perioade în viaţă, adică tinereţea şi moartea, pe când la oameni de la tinereţe până la moarte se trage tristul şi îndelungatul period al bătrâneţilor cu suferinţele lor de neputinţe trupeşti, cu deziluzii amare, cu doruri ale trecutelor fericiri, care li se arată în depărtare, stingându-se cu ultimele raze ale flăcării juneţii.

Dar şi juneţea lor e adeseori jalnică, fiind năvălită de miriade de duşmani microscopici, ce le rod măruntaiele, gospodărind în ale lor maiuri, alcătuiesc văgăuni ca şi molusculele de mărgean, ce zidesc în fundul oceanului stânci ciudate; şi sumeaţa frunte, ce poartă o coroană de rege, se pleacă spre mormânt, vestejindu-se ca o floare atinsă la rădăcină de un vierme nevăzut.

O, dacă ar înţelege oamenii mai bine viaţa noastră, legea noastră din veacuri nestrămutată, şi s-ar încredinţa, că nu ei, uriaşii creaţiei, stăpânesc lumea, ci noi, fericiţii, care în legioane nenumărate creştem şi ne înmulţim, hrănindu-ne din sângele lor, nepăsându-ne nici de puterea, nici de mintea lor.

Noi trăim fără a ne gândi la viitor. Viitorul nostru este pentru noi asigurat şi reglementat de mama natură, care ne îndatoreşte să iubim la timp, înmulţindu-ne, şi să murim la timp, reînviind iarăşi în noi reproduceri nenumărate. Noi nu simţim chinurile sufleteşti ale mustrării de cuget, ale invidiei, ale nesaţului de avuţii şi onoruri; noi nu ne îngrijim că oare unde vom găsi hrana de toate zilele; aripile ne duc unde ne duce apetitul, în palatul regesc sau în bordeiul săracului, în cabinetul filozofului sau la umbra cedrului, unde se odihneşte elefantul.

Înzestraţi cu un paloş ascuţit, bortelim cu el fără păsare în nasul regelui sau al filozofului, iar negăsindu-i, apoi în hobotul elefantului sau în altă fiară. Se-nţelege că, cu cât este pielea mai fragedă, ajungem mai degrabă la globuleţele sângelui, pe care îl sorbim cu deliciu. De aceea pătrundem mai cu preferinţă în locaşuri unde trăiesc oamenii în trufie şi lux, fiind pielea lor fragedă şi îngrăşată prin producte cosmetice şi scutită de arşiţa soarelui.

Noi, ţânţarii, nu ne naştem în dureri şi chinuri ca oamenii, ci primim viaţa în cel dintâi moment şi vedem cu extaz întâia rază a luminii, ce ne încălzeşte şi săvârşeşte pe loc întregimea creaturii noastre.

Aşa gândeam în cel dintâi moment al tinereţii, legănat de iluzii încântătoare, dar vai! trăind m-am încredinţat cât de amar m-am înşelat. Experienţa mi-a dovedit că şi în viaţa noastră sunt la­crimi de dureri, că şi zborul nostru îl urmăreşte fantoma morţii fără timp şi că ne prigonesc duşmani aprigi şi neînduraţi.

Din 500 de ouşoare, depuse de frageda noastră mamă, cel dintâi a fost al meu, care plutea pe suprafaţa apei, şi abia ce îl atinse aerul cald şi uscat, simţii îndată cum viaţa se trezi în mine, împrăştiindu-se prin toate mădulărele trupului meu înghemuit. Lumina străbătea abia palid prin pielicica transparentă a larvei în care mă aflam închis aşa de strâmt încât abia mă puteam mişca. O dorinţă nespusă mă apucase să ies cât mai curând din acea închisoare nesuferită şi, ca osânditul arestant ce încearcă a sfărâma gratiile de fier ale temniţei, mă sileam cu genunchii din răsputeri să sparg învelitoarea mea. Dar silinţele mele erau zadarnice, căci pielicica învelitoarei în care mă aflam, fiind elastică, se-ntindea fără să se rupă. Atunci în desperare mi-am scos paloşul din teacă şi am început cu sârguinţă a borteli în larvă. Îmi succese 2 a face o deschizătură prin care putui scoate capul afară. Atunci rămasem încremenit de grandiosul tablou, ce se dezve­lea în jurul meu. Pe un cer senin strălucitul soare împrăştia cu intensitate valuri de lumină arzătoare. Suprafaţa oglindie a ape-lor era acoperită de frunzele lotosului înflorit, ca un covor măreţ ţesut de zâne şi pe care nici un domnitor pământesc nu puse piciorul său profan. Iar printre buchetele acelor flori se jucau zburând prin aer roiuri de musculiţe felurite; în dreapta alte roiuri de gâze dănţuiau cotilionul cu nenumărate schimbări şi evoluţii, în stânga voinicii noştri ţânţari săvârşeau nişte manevre de atac asupra unui broscoi ce se lăfăia cu pântecele la soare. Aceştia erau tinerii soldaţi ce învăţau tactica militară. Mai de-parte pe luciul apei se întindeau ca o ceaţă miriade de bacile şi monade, ale căror corpuri cristaline vopseau apa în felurite culori metalice. Făcând încă câteva silinţi, în sfârşit am ieşit din larvă şi ostenit m-am aşezat în ea ca într-o luntre rezemându-mă pe picioarele de dinapoi. Începui a-mi îndrepta aripile ce nu apucase a se învârtoşa de soare, iar cu picioarele de dinainte îmi scliviseam 3 antenele. Ştergându-mi paloşul de umezeală, am voit să-l trag îndărăt, dar dintr-o mişcare neghioabă luntrişoara s-a plecat pe coastă. Atunci auzii din floarea lotusului glasul mamei mele, ce striga cu îngrijire: te vei răsturna şi te vei îneca, fiul meu, astâmpără-te şi stai nemişcat, până ce aripile tale se vor învârtoşa şi atunci zboară la mine, având a-ţi da câteva poveţe, ce ne dictează natura din neam în neam.

În curând m-am simţit în putere de a întreprinde zborul, dar mai întâi mi-am cercat aripile şi, întinzându-le, începui a bâzâi cu ele atât de armonios, că singur rămăsei încântat. Bzzz... în felurite tonuri muzicale, zbârnâiam cu o inspiraţie poetică, începând întâi imnul de fală al creatorului lumii. Nu ştiu, dacă eu am împrumutat ideea din oratoriul lui Haydn4, sau Haydn de la mine, dar imnul a fost grandios şi minunat. După o pauză, am cântat un marş militar al coloanelor noastre de atac ce merg cu asalt la orgiile noastre de sânge. Şi în urmă am sfârşit repertoriul meu vocal cu o romanţă plină de simţire, adresată viitoarei mele iubite, stăpânei inimii mele. Această melodie am cântat-o cu atâta sentiment că, apropiindu-mă de mama mea, o găsii lăcrimând de pătrundere. Cu frăgezime netezindu-mă cu picioruşul pe cap, mi-a zis: „Ascultându-te, fiul meu, sunt pătrunsă până-n suflet de bâzâitura ta melodioasă şi-ţi prevestesc, dragul meu, un viitor mare ca cântăreţ, dar totodată sunt mâhnită, înţelegând că în tine se dezvoltă un suflet poetic. Trebuie să ştii, fătul meu, că astfel de creaturi petrec o viaţă ticăloasă, din cauză că devin lăsători, nebăgând în seamă să-şi hrănească corpul, ci flămânzi duc viaţa numai cu oftări şi dorinţe efemere. Pe de altă parte, fiind poet, tu nu eşti demn de-a te numi privilegiat sugător de sânge, şi vocaţiunea ta nu corespunde genealogiei noastre istorice, căci strămoşii tăi şi-au împlinit datoriile lor cu glorie, sugând nobilul sânge al celor mai onoraţi cetăţeni ai ţării, necruţând nici pe cei mai mari demnitari ai statului. Ei sugeau de-a valma pe înţelepţii filozofi şi brahmini, precum şi pe frumoasele femei de la curte. Iar tatăl tău a fost mareşalul ţânţarilor, care a biruit, cu legiunile sale, oştirile lui Rama, care voia să treacă cu armata sa istmul mlăştinos spre Iava. Atunci voinicele legiuni ale tatălui tău, atacându-i, le-a supt sângele într-atâta, încât toată armata lui Rama a fost silită să se retragă ruşinată. În acel război memorabil am dovedit şi eu un curaj de eroină, sfredelind cu paloşul meu nasul lui Rama şi slobozindu-i în rană un aşa venin, de mai că era să-i putrezească nasul; norocul lui însă că ajunse la timp în haremul său, unde cadânele cu leacuri şi descântece l-au scăpat de la moarte şi cu nasul întreg. Asta ţi-o spun, pentru ca să ştii că puterea noastră este straşnică. Noi, împănând paloşul în venin sau luând pe el bacile destructive, le putem introduce în sângele mamiferelor şi duşmanilor noştri, cauzând în ei boale epidemice, ce-i stârpesc de-a valma. Oamenii mor, nevăzând pe minerii ce-i ucid, căci vederea omenească e tâmpită, neputând străbate cu văzutul pe cele mai mici creaţii ale naturii. Cu cât animalul e mai voluminos, cu atât e vederea lui mai mărginită. Noi vedem aceea ce nu vede nici pasărea, şi pasărea vede aceea ce nu poate vedea nici omul. Uită-te pe luciul apei sub umbra unei rădăcini putrede, cum se deosebeşte o pată mohorâtă ce se mişcă, acolo sunt bacilele holerei. Mai departe altă pată verde, compusă din ciupercile microscopice ale figurilor galbene. O, ce nu ar da oamenii să vadă structura lor ciudată pre-cum o vedem noi“.

— Şi de unde te-ai făcut tu, mamă, atât de învăţată? o întrebai cu respect.

— Din şcoala naturii, pe care oamenii, imitând-o, o numesc academie de istorie naturală, şi nu o dată şezând pe nasul celui mai renumit bactereolog mă tăvăleam de râs, ascultând palavrele sale ce le turna de pe catedră adepţilor săi, care îl ascultau cu gura căscată, încremeniţi de mirare; iar stenografii scriau cu grăbire fiecare cuvânt, cu scop de-a lăsa posterităţii minciunile tipărite şi aprobate de lume. Acest învăţat încerca să documenteze că a ajuns cu ajutorul unei sticluţe, ce o numea microscop, până la ultimul hotar al creaţiei microscopice şi că de acum oa­menii nu vor mai muri de boale contagioase. Deci, fiul meu, tot ce vezi cu amândoi ochii încrustaţi câte cu 500 de pupile şi fieştecare pupilă mărind vederea de 500 ori, închipuieşte-ţi că toată această lume, în care foiesc felurite creaţiuni ce se zbat şi se zbuciumă într-o luptă eternă pentru existenţă, se sfârşesc mâncându-se unul pe altul, cei mai puternici înghiţind pe cei mai slabi, spre a le ocupa locurile. Toţi sunt îndemnaţi de instinctul stârpirii, începând de la urieşii creaţiei până la ultimul atom ce se mişcă purtând în sine viaţă. Priveşte, de pildă, la sprintena libelă, ce ca fulgerul trece prin aer, ea este pantera ţânţarilor, şi vai de unul din noi, când o va întâmpina în cale: îl prinde cum prinde uliul porumbelul şi-l înghite. Şi dacă aceşti muscoi nu ar fi mai puţini la număr decât noi, atunci generaţia ţânţarilor s-ar şterge de pe faţa pământului. Iată pe frunza lotusului abia se vede urzătura mrejelor de păianjen. Amar de bietul ţânţar ce se va anina cu picioruşul de vreun fir cleios. Ochiul priveghetor al duşmanului, ce pândeşte victima ca tigrul, într-o săritură îl prinde şi îl mănâncă. Tocmai de o aşa cruntă moarte a pierit şi tatăl tău. Cu ce durere îmi aduc aminte de sfârşitul lui tragic...

Oftând mama adânc şi ştergându-şi ochişorii de lacrimile ce o năbuşiră, începu după o pauză a continua: „Noi zburam împreună printre crenguţele împletite ale lianei, tatăl tău bâzâind favoritul său marş militar. El nici nu lua seama încotro îşi îndreaptă zborul, fiind de caracter nepăsător, şi nu o dată numai prin privegherea mea scăpa de pieire. Zării de departe între două crengi mrejele geometric ţesute de un nemernic şi bărdăhănos păianjen, şi strigai din răsputeri să se păzească de păianjenul ce sta în cale, dar el, tot cântând, a clătinat negativ cu capul şi a zburat înainte. Grăbindu-mă a-l ajunge, îl rugai să cârnească ceva la stânga. Dar el îmi bâiguia ceva fără înţeles, zicându-mi: „Dragă, mi s-a tâmpit vederea, sunt cu desăvârşire ameţit, şi ştii tu din ce îmi vine ameţeala? Din cauză că sunt beat!“

— Tu eşti beat? am strigat cu mirare, şi de unde? cum?

— Trecând pe lângă un drum, am dat de un englez dormind la umbră. Avea un nas roş ca trandafirul. Deci eu, fiind flămând, m-am aşezat pe nas şi începui a suge cu aviditate, neluând seama, că sângele lui era amestecat cu grog. Acest sânge m-a înfocat aşa, că-mi veni o dorinţă nespusă să înfig paloşul în bărdăhanul acestui păianjen ce spânzura în mijlocul mrejelor sale, ca hoţul ce aşteaptă la potecă pe bietul călător.

M-am înfiorat de aceste cuvinte, zicându-i: „Scumpul meu bărbat, te conjur, nu fă asta, fii cuminte, lasă în pace acea dihanie urâcioasă“. Dar cine e în stare să aducă pe un beat la raţiune, şi încă pe un caracter arţăgos, cum era tatăl tău. Smulgându-se din braţele mele cu paloşul ridicat, cu o bâzâitură războinică a năvălit asupra păianjenului; acesta era însă bătrân şi avea piele groasă, aşa că paloşul s-a îndoit, nestrăbătându-l. Atunci tatăl tău, furios, voia a-i da a doua lovitură în coastă, dar s-a aninat cu o aripă de cleioasa mrejă, şi atunci păianjenul i-a înfipt căngile în spinare. Un vaiet jalnic mi-a pătruns auzul, cu înfiorare am închis ochii, iar când i-am deschis, văzui pe tatăl tău fără viaţă, cu paloşul plecat, cu picioruşele spânzurânde între căngile urâciosului păianjen ce-l sugea. Aşa a fost moartea eroicului tău tată, din cauza nasului englezesc.“

Zicând aceste, izbucniră lacrimi din ochii mamei mele, şi eu asemene lăcrimam cătinel, neştiind cum s-o mângâi. Dar iată că deodată se făcu lângă noi un zgomot de bâzâituri, ce-l făcea o coloană a familiei noastre, abia ieşită din larve. Tot acest nou popor se învârtea într-o veselie nebunească, fiecare cetăţean cântând în felurite tonuri. Aceste tonuri produceau o disonanţă atât de cumplită, încât eu ca cunoscător de muzică îmi astupai urechile. Iar ei strigau: „Vivat monarhia!“, alţii: „Vivat consti­tuţia!“, iar cei mai liberali — „Vivat republica!“. Unii răcneau că trebuie reformată legea ţânţărească. În grabă cântările aceste se prefăcură în urlete şi îngroziri, şi revoluţia era gata să înceapă. Dar înţeleapta mama noastră s-a sculat şi, aşezându-se maiestuos pe pistilul floarei lotusului, a ridicat paloşul său ca sceptrul unui domnitor şi de pe tronul ei rosti următorul mesaj: „Dragii mei copii şi voinicule popor ţânţăresc! Vă felicit de ziua naşterii fericite ce derivă din iscusinţa mea a ascunde larvele de lăcomia broaştelor. Dar periodul pericolului a trecut şi voi aţi ieşit la lumina libertăţii, independenţi şi puternici. Deci creşteţi şi vă înmulţiţi ca nisipul malurilor acestui lac. Să trăiască neamul ţânţarilor!“ Vivat! strigară toţi într-un glas! „Deci nu uitaţi, scumpii mei copii, adaose mama după o pauză, că voi sunteţi de cea mai nobilă rasă a muştelor războinice, voi, ca hoardele nomade ale lui Tamerlan, în sânge vă găsiţi hrana şi în sânge vă este viaţa. Voi nu aveţi nici legături de familie, nici vatră, nici casă. Spaţiul, aripile şi paloşul vă sunt elementul. Voi nu sunteţi ca pângăritele furnici ce poartă în spinare sarcini grele ale vieţii şi muncesc până la moarte, spre a aduna în jitniţă comori şi avuţii.

Războiul în contra mamiferelor din veacul nostru este declarat de noi. Noi preferăm a alege oamenii ce se sug unul pe altul, cei mai puternici biruind pe cei mai slabi, îngrăşându-se de măduva lor. Apoi noi tocmai pe aceia să-i atacăm, fiind sângele lor mai gustos, alcătuit din cele mai alese elemente vitale. Însă nu uitaţi, copiii mei, că unde este o adunare de legioane de in­divizi cu felurite idei şi tendinţe, şi spre a compune un ordru 5 de bătaie general, trebuie să fie numit cineva comandant de armată, sub a cărui disciplină să vă supuneţi cu toţii. El va fi înda­torit să păstreze drepturile fiecăruia şi să vă ocrotească prin tactica strategică şi diplomatică de invaziunea duşmanilor ce ne înconjoară şi care, apărându-şi sângele, sunt siliţi să sugă pe al vostru. Aşa este legea generală a naturii. Deci aici faţă cu voi iată fiul meu cel întâi născut, — arătând spre mine. Contând pe el, îl desemnez de şeful armatei, şi cred că te uneşti cu asta, adre­sându-se la mine“.

Atunci, îngenunchind înaintea ei, am răspuns cu umilinţă: „Nu îndrăznesc a contrazice deciziunile D-voastră, mamă şi regină, cutez numai a Vă mărturisi că nu sunt demn de comandant, având aplicarea să fiu călător în contemplaţiunea frumuseţilor naturii, care m-a adus la extaz de la cel dintâi moment al vieţii mele. Deci dă-mi voie a abdica la drepturile de mareşal, rugându-Vă a desemna în locul meu pe unul din fraţii mei cei mai tineri, după majoritatea voturilor date de mulţime.“

Mama regină s-a cam posomorât, zicându-mi: „Alegerea prin bile nu este în sistemul meu politic, o aşa alegere poate naşte invidii şi duşmănii ce sunt periculoase în adunarea purtătorilor de arme. Deci, spre a evita un conflict, eu cu puterea mea autocrată desemnez pe unul din fraţii tăi ce s-a născut după tine. Unde este el? Să răspundă!“

— Bzzz... zbârnâi cu un glas bărbătesc un ţânţar grăsuliu ce şedea într-o poză voinicească pe marginea unei frunze de lotus.

— Apoi fii tu! — porunci mama, numai păzeşte armata de păianjeni şi de englezi beţi. Pleacă, caută-ţi o mireasă, prăznuieşte-ţi nunta, ca să aibi succesori legiuiţi, spre a evita la moartea mea o revoluţie din cauza sufragiului universal.

— Bzzz... Vivat! strigară într-un glas cu toţii, ridicându-se în aer ca o ceată compactă, în mijlocul căreia se-nvârtea dănţuind fratele meu.

— Acuma, îmi zise mama cu un oftat dureros, a sosit momentul să-mi iau ziua bună de la tine, dându-ţi binecuvântarea, spre a săvârşi călătoria în ţări depărtate, unde soarta te trage. Şi, îmbrăţişându-mă cu picioruşele, m-a sărutat cu frăgezime, apoi cu grăbire şi-a îndreptat zborul în urma coloanei ţânţăreşti.

Eu rămăsei singur ca un orfan, şi numai când m-am încredinţat că toate legăturile de familie sunt rupte, când m-am văzut părăsit pentru vecie, atunci am simţit cât de periculoasă este cariera de turist ce-mi alesesem. Dar nu rămăsei mult timp adâncit în gânduri şi, aruncând încă o căutătură pe locul naşterii mele, mi-am luat ziua bună de la scumpa patrie şi cu un suspin dureros mi-am întins zborul în spaţiul nemărginit. Înălţându-mă deasupra suprafeţei pământului, zefirul de seară îmi înlesnea zborul. Cu ce deliciu nespus admiram tabloul încântător ce se dezvelea sub mine şi în depărtare. El era alcătuit de verdeaţa codrilor în felurite nuanţe şi închis de cordelele albastre ale râurilor; iar pe undele împestriţite de festonurile încrestate ale lacurilor reflectau ca nişte oglinzi colosale razele aurite ale soarelui apunător. Zburând în înălţime, simţeam multe lovituri de nişte corpuleţe ce mi se aşezau pe spinare şi aripi, mulţimea lor creştea mereu, încât greutatea lor începu a mă apăsa în jos. Atunci prin iscusinţa ce avem noi de a da diafragmei ochilor puterea celui mai mare microscop, m-am uitat cu luare-aminte la acele corpuleţe, şi cu mirare am observat că aceste corpuleţe sunt adunate din microbii bacililor şi din colbul rodnic al florilor care prin curentul aerului zburau în înălţimea atmosferei împreună cu mine şi pe mine. Am fost silit să încetez zborul şi, punându-mă pe vârful unui cedru, începui a le scutura de pe mine, meditând cât e de măreaţă natura, trimiţând pretutindene microscopicii ei agenţi, pe unii ca un colb rodnic pentru noi creaţiuni, pe alţii ca bacili epidemici, să dărâme pe cele vechi.

Dar în meditarea mea în metafizica zidirii contenii pe loc, când văzui măreaţa lună ce se ivea de după orizont în cortegiul său de stele pe un tron de nouraşi puhabi ce semănau a argint topit în felurite arabesce. Ea revărsa o lumină galeşă printre arborii de sandal, încununaţi cu ghirlande de vanilii şi orhidee, ale cărora emanaţiuni odorificante se împrăştiau prin zefirul nopţii în jurul meu. Totul era învelit într-o mreajă de lumină fosforescentă, iar frunzele copacilor păreau că şoptesc într-o foşnire misterioasă. Extazul poetic mă cuprinse, inimioara mea se zbătea de dorul amorului, şi cântai cu un glas de tenor o nocturnă pasionată. Zzzz... chemam eu în cadenţe şi tremoli pe idealul meu. Şi iată că nu departe de mine, din floarea unei orhidee, a răsunat tot acelaşi cântec pasionat, dar în modulaţii de sfială, aşa că eu am înţeles îndată că subţirele soprano zi-zi-zi... este glasul unei ţânţăroaice cântăreţe ce-mi răspundea la chemarea mea de amor. Deci, spre a o încuraja, i-am cântat o romanţă improvizată aşa:

Zi-zi-zi, De-ai veni, Te-aş iubi Şi ocroti, Zi-zi-zi...

Abia ce s-au sfârşit ultimele tonuri, când lângă mine zdreliră într-un frou-frou aripioarele ei de mătase. M-am întors. Ah! ce fericire! Dinaintea mea sta o frumoasă ţânţăriţă cu ochişorii plecaţi şi acoperiţi de antenele mătăsii. Ce talie de viespe, ce graţie în toate mişcările ei. Razele lunii, ondulând pe aripioarele ei, păreau a fi unde de argint topit. Nu mă puteam stăpâni de flacăra amorului ce ardea, şi cu o voce pasionată o întrebai: „De unde vii, fiinţă încântătoare, şi cine eşti, silfidă aeriană?“

— O călătoare urgisită, o văduvă desperată ce-şi plânge moartea fără timp a scumpului său soţ, ce a pierit de palma unui englez.

— Cum, iar englezul e cauza? am întrerupt-o eu cu mânie. Au doară şi pe soţul tău l-a ajuns aceeaşi soartă, care a fost a tatălui meu? Spune-mi, nepreţuito, ca să ne mângâiem reciproc, căci eu sunt orfan, rătăcind prin lume ca şi tine, şi gata fiind să-ţi fiu ocrotitor chiar cu sacrificiul vieţii mele.

— Istoria mea e scurtă, îmi răspunse ea cu întristare. Cauza nenorocirii mele a fost chiar soţul meu, mareşalul armatei. Răposatul era de caracter arţăgos şi pe lângă toate amarnic mâncăcios. El nu se mulţumea cu sângele supt din popor, ci căuta sânge englezesc, încredinţându-ne că este mai dulce, fiindcă englezii se hrănesc cu plump-pudding6 şi beau multe lichioruri. Nimeni din noi nu îndrăznea să-i contrazică, mai ales eu, care-l iubeam ca sufletul meu, dar mă temeam de el ca de moarte. Deci iată că într-o zi, adunându-ne pe toţi, ne-a dus în lagărul englezesc. Ne-a dat semnalul de atac, şi noi cu toţii am năbuşit în cortul colonelului, care era un om tânăr, gras, cu obrajii roşi şi subţire la pieliţă. L-am găsit dormind cu faţa-n sus. Deci, sub sunetul marşului militar, am început a-l sfredeli din toate părţile. El, mânios mornăind prin somn, se întorcea când pe-o parte, când pe cealaltă parte. În sfârşit, trezindu-se de împunsătura dureroasă ce i-o căuză soţul meu pe obraz, ridică cătinel palma. Eu prevăzui tactica englezului şi strigai soţului meu: păzeşte-te! Dar în bâzâitura generală glasul meu nu l-a auzit. Deodată răsună un plesnet, şi soţul meu se prefăcu în pulbere. Desperaţia trupelor noastre era nespusă; ele deciseră să-şi răzbune moartea şefului lor şi începură de-a valma a borteli pe englez în ochi, în nas şi urechi, aducându-l la o mânie turbată. Atunci el, luând nişte cărbuni aprinşi, aruncă pe ei colb de tabac, din care cauză am început a ne înăduşi de fumul tutunului şi am fugit cu grăbire din cort. Dar vai de noi! Ivindu-se un mare vânt, ne-a împrăştiat ca colbul prin spaţiu. Şi iată că acum mă găsesc aici, neştiind unde mă aflu, singuratică, fără ocrotire şi putere să-mi găsesc hrana de toate zilele.“

Cu aceste cuvinte începu a plânge amar, ştergându-şi cu picioruşele lacrimile ce curgeau din ochii ei drăgălaşi.

— Nu, silfida mea, i-am zis, îmbrăţişând-o, odată ce soarta ne-a împreunat, eu nu te voi lăsa singură, ci rămân al tău până la moarte. Ea îmi zâmbi dulce cu lacrimi în ochi, apropiindu-se cu graţie de mine. Cu o săritură grabnică o ridicai în braţe şi în sărutări de dezmierdare am adormit osteniţi şi ameţiţi de nectarul amorului. Cu ziua, când ne-am trezit, am simţit o foame nesuferită, mai ales silfida mea, nefiind sentimentală, avea un apetit grozav, se vede că era molipsită de bărbatul ei răposat cu lăcomia de mâncare, căci rugând-o să mergem să dejunăm miere din poti­rul unei lăcrimioare, ea îmi răspunse cu mică schimosire ironică: „Ah, iubite, aş schimba bucuros dejunul ce-mi propui cu nasul unui englez, în ceşcuţa lăcrimioarei vom găsi numai o băutură răcoritoare, iar nu o mâncare gustoasă şi cu saţ.“

— Apoi, dragă, unde să găsim noi un nas de englez în aceşti codri pustii, am întrebat-o, netezind-o pe cap.

— Ce-mi pasă! caută-l unde ştii, îmi răspunse ea cu glas iritat. Tu eşti de acum soţul şi tutorul meu, vasăzică eşti îndatorit a-mi căuta o hrană aleasă şi săţioasă. De ce dar porţi gloriosul nume de sugător de sânge; sau poate eşti vegetarian ca vitele rumegătoare? Tu ştii bine că, spre a da viaţă organismului nostru, este neapărat ca hrana să fie de sânge, altmintrelea noi gogim, ne topim slăbind cu puterile, şi nu uita că mie îmi trebuieşte şi a ta tărie, fiind eu încă tinerică şi frumoasă. La aceste cuvinte îmi zâmbi cu cochetărie... „Ia pildă, adaose ea, de la oamenii însuraţi cu femei tinerele.“

— Bine, drăguţă, i-am răspuns eu, uimit de atâta înţelepciune în cap femeiesc. Dacă mă voi lăsa să mă sugi, apoi în mine vei găsi sânge de o cantitate foarte mică, şi eu slăbind, se înţelege că urmările vor fi stingerea flăcării amorului...

— De asta nu te îngriji, îmi răspunse ea cu un zâmbet viclean. Eu îţi voi păstra puterile, numai te previn ca să nu fii gelos, văzându-mă înconjurată de adoratori bine hrăniţi, pe care am de gând să-i ţin în jurul meu din dragoste către tine.

— Cum? Vrasăzică, va trebui să port două rânduri de antene? am întrebat-o gângăvind şi...

— Negreşit, aşa se cade, m-a întrerupt ea, râzând de a mea naivitate, o pereche îţi va sluji spre a pipăi hrana, iar a doua pereche ca ornament demnului bărbat ce s-a învrednicit să-şi dobândească o femeie frumoasă. Astfel de demnitate este înalt preţuită de aceia ce nu vor să se însoare. Ei pun un asemene decor pe capul bărbaţilor galantomi, care aduc în comunitate scumpa lor proprietate. Deci orişice sacrificiu este decorat. Patria dă decoraţii pentru aceia ce-şi expun viaţa pentru ea. Decoraţii primesc şi aceia ce sacrifică capitaluri băneşti pentru binele comun. Deci eu socot, că pentru tine sunt eu un capital scump. Sau voieşti să mă ţii de o dârvală? Apoi dacă este aşa, eu zbor de la tine. Cu comoara frumuseţii mele voi găsi adoratori mai demni decât tine, căci, precum văd, tu eşti un mişel, hămesindu-mă de foame şi hrănindu-mă numai cu sărutări înfocate şi vorbe dulci. Aşa nu-mi place, divorţez de tine, mă duc şi te lepăd. — Cu aceste cuvinte îşi întinse aripile spre a pleca.

Atunci în desperaţia mea îi picai în genunchi, zicându-i:

— Nu, suflete! nu, dragă! nu mă părăsi, căci mor fără tine. Îngăduie puţin; plec spre a-ţi căuta măcar o picătură de sânge proaspăt.

— Apoi pleacă, îmi zise, împingându-mă de spete, şi caută să fie sângele de la un englez tânăr. Întoarce-te cât mai curând, căci mor de foame.

Mă grăbii cu zborul, cercetând prin toate cotloanele codrului înzestrat cu felurite vegetaţii. Dar iată că deodată sub bolta de verdeaţă, într-un scrânciob de crenguţe împletite cu vanilie, văzui dormind cu faţa în sus o maimuţă. Apropiindu-mă pe furiş de ea, i-am înfipt paloşul în vârful nasului şi, luându-i o bună porţiune de sânge, am adus-o cu grăbire silfidei mele. Ea cu însetare a înghiţit-o, dar imediat începu a scuipa cu oţărâre.

— Ce fel de mixtură greţoasă mi-ai adus la dejun? m-a întrebat ea cu mânie, au voieşti să mă otrăveşti?

— Ce spui, drăguţă, i-am răspuns încremenit de mirare. Au doară nu cunoşti că te hrănesc cu sânge de maimuţă, ce este tot atâta ca sângele englezului Darwin?

— Ce bârfeşti! mă întrerupse ea, scuipându-mă chiar între ochi. Au doară imitaţiunea este adevărul? Ascultă, domnule ţânţar! Dacă socoţi să mă ameţeşti cu filozofia lui Darwin, făcând din maimuţă ţânţari şi din ţânţari armăsari, apoi pierzi tot respectul meu. După lege trebuie — fără a rezona — a iubi, a ne hrăni şi a ne înmulţi. În această trinitate se încheie toată filozofia ţânţărească, altmintrelea cine se deprinde a intra în dispute, se face liberal, adică egoist, vrând a se dezlega de îndatoriri, cerând de la alţii să le împlinească plăcerile.

— Minunat lucru! am îndrăznit a-i zice, cum de voi, femeile, sunteţi toate de o opinie. Şi mama mea avea aceeaşi opiniune. Când mi-am luat ziua bună de la ea şi i-am mărturisit că în suflet sunt poet, a plâns…

— Cum? a strigat soţia mea cu înspăimântare, tu eşti poet? tu poet? adause ea, privindu-mă cu dezgust.

— Apoi ce te temi de mine, drăguţă, îi răspunsei cam confuz.

Şi ce este de mirat, când un ţânţar e şi poet? Cu tristeţe a ridicat din umeri, clătinând din cap.

— Eu nicidecum nu sunt mirată, răspunse ea, că eşti molipsit de acea boală, pe care o numeşti poezie. Toate creaturile au boalele lor, fără care nu ar fi mortalitatea. Natura prin nenumăraţii săi agenţi microscopici trimite microbii şi bacilii în jitniţa colosală a creaţiei, spre a stârpi prisosul. Aici agenţii intră nu numai în mădularele vietăţilor, ci şi până în creieri. Deci, dacă există bacilul turbatului, de ce nu poate să existe şi bacilul poeziei? Poate că tu, sugând sânge din fruntea unui englez, ai înghiţit şi vreun bacil de poezie, care, intrând în creierii tăi, te-a făcut să căpiezi.

Această sarcasmă veninoasă m-a adus la disperare, şi cu ciudă i-am răspuns:

— Ce contrast reprezinţi tu, dragă, între frumuseţea ta şi realismul tău!

— Tu eşti un ţânţar retrograd, îmi zise ea cu dispreţ, şi voieşti a înţelege că aşa e veacul, că graţiile şi formele corpului nostru sunt preţuite acum numai spre a stimula voluptatea, spre a cau­za înmulţirea, iar nu spre a inspira scăderea, prin idei putrede şi deşerte ale veacurilor idealismului.

— Fie şi aşa; dar ce-ţi pasă ţie, dacă eu sunt poet? i-am răspuns, începând a mă irita de cinismul iubitei mele ce m-a rănit în amorul meu propriu de poet idealist.

— O, taci, nu-mi vorbi de poezii, m-a întrerupt ea cu iuţeală, căci mă apucă istericalele; îndată ce tu eşti poet, toată viaţa mea va trebui să rămân flămândă împreună cu tine. Poetul este do-mol şi cruţă sângele altora, spre a se da de hrană tuturor acelora ce vor a-l suge. Nu degeaba eşti tu aşa de uscat şi slăbuţ, capul tău e plin de bacilii poeziei... Vai mie! ce soartă m-a ajuns! şi începu a boci, acoperindu-şi ochii cu picioruşul.

Ce păcat a dat peste mine, gândeam eu. Căci, unindu-mi soarta cu o cochetă realistă, ba încă cu toane, mă voi îneca în lacrimile ei, neavând măcar timp să gust cu tihnă dragostea însoţirii. Ce folos poţi avea de o femeie frumoasă necontenit bosumflată? Să te uiţi numai la ea de departe, fără să îndrăzneşti a-i da măcar o sărutare! Mai bine mi-ar fi mers rămânând holtei! Iar acum sunt silit să gândesc cu ce să îndestulez cererile soţiei, cum să potolesc necontenitele ei capricii! Să mă zbat prin lume, căutându-i nasuri gustoase ce-i vor îndestula apetitul ei nesăţios? Of! of! oftam eu cătinel, stând pe gânduri: să rămân lângă ea, sau să o lepăd pe furiş şi să zbor unde mă vor duce ochii?

Noi şedeam întorşi cu spatele unul către altul, cu capetele plecate, eu mâhnit, ea mânioasă, eu oftând, ea suspinând, şi amândoi totodată hămesiţi de foame. Mă uitam la un broscoi bărdăhănos ce se lăfăia la soare şi din care puteam suge ceva hrană, dar mă temeam să nu mă vadă dulcineea mea şi să mă respingă de la sine ca pe un spurcat. Gândind eu în momentul acela la broscoi, ea medita negreşit la vreun englez tinerel şi grăsuliu, dovadă că-şi lingea antenele cu aviditate.

Dar iată că deodată răsunară în depărtare sunetele unui orchestru ţânţăresc, cântănd un vals. Silfida mea tresări ca muşcată de un şarpe, ochişorii îi scânteiau de bucurie şi, iutând mânia şi foamea, începu a-şi drege toaleta, adică a se înarma cu atributurile cochetăriei, încreţindu-şi frizura, netezindu-şi aripioarele şi cercând cu picioruşele felurite poze graţioase, ridicând ca o balerină când pe unul, când pe altul în sus. Iată că în sfârşit de după o cunună de orhidee se ivi o ceată de ţânţari, dansând un vals. „Nuntă! Nuntă! strigă soţia mea cu bucurie uitând lacrimile vărsate. Ah, dragă! îmi zise ea dulce, tare aş voi să Joc, haidem acolo!“

Eu începui a o încredinţa că nu este cuviincios a intra la o nuntă, la care nu suntem invitaţi, ce după eticheta ţânţărească ar fi o îndrăzneală nespusă... un act de batjocură... Dar îndărătnica mea soţie nici n-a vrut să mă asculte şi în grabă a intrat între dansatori, unde o cuprinse imediat de talie un ţânţar grăsuliu cu antenele răsucite ca mustăţile unui ungur, cu o aripioară cam aruncată pe umăr, în modul minteanului unui husar, şi iată că se şi porniră la sărit, învârtindu-se ca nişte titirezi, că abia se văzură picioruşele lor mititele. Eu nu eram niciodată amator de dans, găsind aceste sărituri de nebuneşti şi de nişte pozne. Dar privind-o cât e de fericită şi veselă în braţele cavalerului, de care se aninase ca floarea orhideii de trunchiul unui copac, o invidie nespusă mă cuprinse. Ea trecea iute din braţe în braţe, râzând şi şuguind cu cei mai aleşi cavaleri, nici nu semăna a fi flămândă, după o lipsă de hrană atât de îndelungată. Atunci tocmai m-am încredinţat că cocheta tot cochetă rămâne; uită-te la ea prin microscop sau prin telescop, tot vei vedea cocheta. Cavalerii o învârteau în toate părţile, mai că nu o răsturnară, şi ea dansa necontenit, fără pauză şi odihnă! Barbarii aceştia îmi vor omorî iubita, gândeam eu şi, folosindu-mă de un moment când ea îşi îndrepta o aripioară cam boţită, i-am şoptit la ureche că am găsit pentru dânsa un nas de milord adevărat. Cu această glumă socoteam să-i zădărăsc apetitul, atrăgând-o iarăşi la mine. Dar mirarea mea a fost nespusă când ea, posomorându-se, mi-a răspuns cu răceală:

— Apoi mergi şi-ţi ia dejunul de pe nasul milordului, căci eu de mult sunt poftită la masă în haremul lui Raji, nu departe de aici, unde noi cu toată nunta zburăm să sugem sângele din fru­moasele lui cadâne cu pieliţa lor albă.

— Atunci şi eu voi zbura acolo împreună cu tine, cum să te las singurică?

— Fie şi aşa, mi-a răspuns cu oareşicare ciudă, însă cum ai zis tu înainte, asta ar fi contra etichetei ţânţăreşti, căci tu nu eşti invitat.

— Tu asemene nu ai fost invitată! am observat eu.

— Asta nu are a face nimică; noi, femeile frumuşele, ne folosim de deosebite drepturi. Cum vezi, cavalerii m-au întâmpinat cu mare entuziasm.

— Aşa este, însă o femeie într-o adunare necunoscută, poate...

— Ho! stai! m-a întrerupt ea cu grăbire, tocmai o aşa femeie ce intră neaşteptată într-o adunare, produce şi cel mai mare efect.

Dar, cum văd, tu eşti un ţânţar mucalit, adică, mai bine zis, un ţânţar ticălos, care, ca zgârcitul, vrea să-şi păstreze comoara găsită pe drum, fără să o împărţească cu alţii. Au doară tu socoţi că, fiind eu soţia ta, sunt şi a ta proprietate? O, nu, drăguţă! Filozofia modernă găseşte că fiecare proprietate este un furt cauzat jitniţei comune prin şiretlic, întâmplare sau din orice fel de cauză. Proprietatea sa poate să o numească numai individualitatea goală, precum s-a născut, îndatorită să-şi caute hrana cum va putea, iar tot prisosul este al comunităţii. Dar la urmă nu te îngriji, gelosule! Tu rămâi aici, iar eu mă voi duce cu nunta, şi mâine dimineaţă, întorcându-mă întreagă şi bine hrănită, voi pleca cu tine, nedespărţită de tine orişiunde mă vei duce. Aşa, dragă, nu te întrista, fii cuminte ca un bărbat înţelept! şi, dându-mi pe frunte o sărutare, s-a întors la nuntă, care degrabă în sunetul unui marş militar a început a se depărta. În mijlocul coloanei vedeam pe soţia mea în braţele husarului cu antenele răsucite. Ea îmi trimitea cu picioruşul câteva sărutări aeriene.

Rămăsei iarăşi singur, şi cu ochii ţintiţi în depărtare gândeam: sau să rămân pe loc, aşteptându-mi iubita, sau să călătoresc mai departe? În sfârşit, m-am hotărât. Lumea e mare şi nu e lipsă de femei frumoase cu suflete mai simţitoare şi idei mai estetice. Eu singur nu eram frumos la trup, fiind uscat şi cu picioarele prea lungi, dar cu vocea mea sonoră de cântăreţ eram sigur că voi pătrunde femeile până la inimă, aprinzându-le simţirile cu romanţe înfocate. Cu aceste idei m-am urcat în spaţiul nemărginit al eterului şi, împins de un vânt lin, am ajuns spre seară la malurile râului Ganges, unde m-am aşezat să mă odihnesc pe vârful capiştei Oranjeba în capitala Benares. În acea zi se serba la hinduşi o procesiune religioasă, cu idolul Ganeşa, a dumnezeirii a totului ce este început. La acea serbare asistau cei mai însemnaţi brahmini sacrificatori şi sfintele baiadere, tinere fecioare şi vădane, toate de o frumuseţe aleasă. Era mai ales una ce se numea Taji-Bibi, şi aceasta mi-a plăcut deosebit. Ea era preoteasa principală a capiştii.

Tabloul procesiunii era minunat; mai ales că într-amurg tot oraşul era iluminat cu focuri bengalice. Eu însă, admirând serbarea, nu scăpam din vedere şi pe frumoasa Taji-Bibi; uitându-mă lung la ea, mi-am întărâtat apetitul aşa de tare, că m-am coborât de pe vârful capiştii drept pe umerii ei albi şi puhabi, începând a-i sfredeli cu lăcomie. Această operaţie o făceam şi cu oareşicare ciudă, gândind că, fiind ea din soiul sexului frumos omenesc, trebuie să aibă tot acele idei uşoare ca şi cocheta mea ţânţărească, ce m-a lepădat. Şi în grabă m-am încredinţat că pre­pusul nu m-a înşelat. Taji-Bibi ţintea ochii cu toată cucerinţa la urâciosul idol cu botul de elefant, însă cu toate aceste arunca câte o câutătură hâtră spre un tânăr frumos cu barba neagră şi frumoasă, ce-i sta înainte. Acest tânăr sacerdot, uitându-se la dânsa, pare că o înghiţea cu căutătura lui înfocată, şi cu toate aceste eu sugeam fără grijă din sângele ei dulce şi curat. Biata copilă nu putea să mă alunge, neîndrăznind a-şi schimba prin vreo mişcare poza ei religioasă, şi suferea durerea împunsăturii mele, oftând şi ridicând ochii la cer. Sacerdotul, gândind că acest oftat îi este lui adresat, scânteia din ochi, zâmbind de fericire. Atunci reflectam eu cum sunt bărbaţii de nătărăi în privinţa oftărilor ce ies din guriţele frumoaselor femei, crezând că aceste oftări trebuie să fie numaidecât o legătură a inimii, atunci când ea provine nu o dată dintr-o împunsătură a unei insecte ca mine...

Deci, îndopându-mă destul cu sângele ei, am zburat sătul de pe umerii ei şi m-am aşezat spre a mistui pe botul idolului. O, dacă m-ar fi văzut atunci mama cu ce alai mă purtau în procesiune! Cei mai demni cetăţeni mă purtau cu idolul pe umeri, şi credeam că sunt aieve Zeu. Deci nu o dată fac oamenii dintr-un ţânţar un armăsar.

În sfârşit, procesiunea, acompaniată fiind de imnuri cântate de baiadere, s-a oprit pe malul râului. Sacerdotul aruncă idolul cu toate podoabele în fundul apei, de unde ar avea să reînvie, după credinţa budiştilor, spre renaşterea omenimii, spre fericirea şi belşugul ţării. Eu, nedorind a mă îneca cu idolul, m-am ridicat în sus şi m-am aşezat pe capul frumoasei Taji-Bibi, care s-a întors cu mine în bogatele ei apartamente în palatul lui Maha-Raji.

Ce lux! ce decor încântător în acest apartament! mai ales în dormitor unde, intrând, începuse a se dezbrăca de mantie şi celelalte insigne de preoteasă. Printr-o mare fereastră deschisă luna trimitea razele sale argintii pe sânul şi umerii ei goi, ce semănau ciopliţi din marmură. Învelindu-se într-o fotă transparentă, cu părul despletit, aţipi într-o poză graţioasă pe puhabele covoare de bengal.

Cu toate că eram un pigmeu în comparaţie cu uriaşul frumuseţii ce-l priveam, dar mă jur pe grozavul paloş al răposatului meu tată că nu mă puteam stăpâni de ispită şi, zburând deasupra căpuşorului ei, i-am cântat un imn adresat frumuseţii, apoi m-am aşezat pe guriţa ei şi începui cu deliciu a suge din buzişoare. Deodată însă bâzâi lângă mine un ţânţar gros şi bărdăhănos cu paloşul ridicat şi cu ochii scânteind de invidie. El se repezi la mine cu iuţeala unui şoim şi cât pe ce să-mi înfigă paloşul în coastă, dar eu, cu grăbire sărind într-o parte, m-am pus împotrivă şi aşteptam lupta. Am înţeles îndată că inamicul era un rival ce-mi oprea participarea la sângele din trupul frumoasei dorminde, şi asemenea am cunoscut că acel rival era născut în harem, căci îmbrăcămintea lui lucea de curăţenie, fiecare păr de pe mustăţile lui era pomăduit şi încreţit, iar tălpile picioruşelor rumenite din cauza deselor plimbări pe obrajii sulimeniţi ai cadânelor. Într-un cuvânt, el era elegantul salonului, lionul budoarelor, copilul trufiei şi al luxului, pe când eu eram fiul codrului, dogorât de soare, născut pe valurile furtunatice ale lacului şi deprins cu o viaţă nomadă prin spaţiul nemărginit al aerului. Pentru aceea însă aveam eu agerimea unui clovn, puterea unui atlet, şi nu mă temeam de adversarul meu, cu toate că era de stat mai mare decât mine.

— Cine eşti tu? cu ce drepturi ai îndrăznit să intri aici? m-a întrebat elegantul haremului cu un glas plin de turbare.

— Eu sunt fiul marelui voievod ţânţăresc din provincia Bengalului, i-am răspuns eu, şi călătoresc din plăcere; iar aici am intrat, pentru că aşa am voit!

— Lipseşte din acest palat, strigă el, lovind cu piciorul în pământ. Tu ai intrat aici pe furiş, fără a trece prin carantină şi poţi aduce pe ale tale antene bacili ce-mi vor molipsi cadânele haremului. Caută la picioarele tale mânjite, la aripile tale ce sunt acoperite de colbul ciupercilor veninoase, şi îndrăzneşti încă a suge buzele sfintei fecioare, cu al cărei sânge mă hrănesc eu singur. Afară de aici, sau voi da ordin eunucilor să te afume, răpănosule! — Cu aceste cuvinte voi să ridice aripioara, ca prin o bâzâitură să deie semnalul de alarmă, dar eu cu o săritură de tigru l-am apucat de gât şi începui a-l năduşi, iar când i-am dar drumul, el conteni de a mişca cu picioruşele, căzând mort la pământ.

Uitându-mă la cadavrul palid, lungit pe pământ, simţii o mustrare de cuget dureroasă, căci dacă ar fi fost el mai delicat cu mine, noi ne-am fi împrietenit amândoi, trăind în pace şi sugând pe frumoasa Taji-Bibi, care la urmă, deprinzându-se cu noi, ar fi găsit lucrul cu cale. Aşa mă încredinţase la urmă un ţânţar de lumea mare, că astfel de lucruri se întâmplă adese în lume. Nu era îndoială că puteam rămâne în locul răposatului elegant, dar viaţa haremului nu mi-a plăcut, părându-mi prea dulce şi monotonă. Aşa o viaţă nu se unea cu instinctul meu vagabond. În aceste ziduri grandioase cu pereţi de mozaic mă simţeam ca într-o temniţă, lipsit de libertate şi de impresiuni neaşteptate. Aici, unde domina amorul sclav şi cumpărat, îmi părea că sunt în obezi. Iar când frumoasa Taji-Bibi s-a sculat din somn şi şi-a aprins calianul, fumul a început a mă năduşi şi am zburat pe fereastră, hotărât a nu mă mai întoarce într-un locaş unde orele seamănă a zile, iar zilele cu anii. Şi iată că iarăşi începui a călători prin spaţiul nemărginit, dus pe aripile vântului trecător.

Zburând în bobot, tristele idei de poet iarăşi mă cuprinse. Eu gândeam, au doară îmi e menit să nu pot găsi o iubită nefăţarnică. Şi iată că suvenirele mele s-au întors iarăşi la silfida ce m-a părăsit şi pe care am iubit-o aşa de tare. Nu este îndoială că cea dintâi scânteie a amorului rămâne nestinsă în inimă. Ca şi flacăra unui incendiu ce lasă sub neagra cenuşă scânteia ascunsă, aşa aducerea-aminte aţâţă cu suvenir flacăra ce se stinge numai atunci, când moartea curmă gândul şi îngheaţă inima. În acel moment aş fi suportat cele mai grele schingiuiri, numai să o văd odată şi să o strâng la pieptul meu. Tânjind după ea, eu mă uscam, pierzând apetitul şi nemâncând zile întregi, doară că-mi potoleam setea cu roua dimineţii. Bine îmi zicea mama, că să fii poet va să zică să fii osândit pe toată viaţa a te chinui în dorinţe zadarnice de speranţe şugubeţe, să aştepţi în întuneric un viitor necunoscut. Pentru ce, gândeam eu, nu e în fire statornicie? Pentru ce nu e pus număr dorinţelor? sfârşit măgulirilor? Pentru că atunci, neavând viaţa o atragere spre dorinţe, către care ea veşnic se mişcă, ar sta înţepenită pe loc în a ei dezvelire. Paralizată nu ar mai cerca să meargă, ci s-ar opri ca pendula unui ceasornic cu mecanismul stricat. E adevărat că atunci viaţa ar conteni de a se dărâma, dar pe de altă parte s-ar curma şi reproducerea ce iese nouă din dărâmăturile vechi.

Aşa filozofam eu nu o dată, făcându-mi întrebarea de ce sunt ţânţar, şi nu elefant, şi de ce elefantul nu este ţânţar. Dar totdeauna veneam la acel răspuns, că atât elefantul cât şi ţânţarul sunt expuşi putrejunii când le pică soarta. Şi de ce să aşteptăm în chinuri acea soartă, când în fine tot vine somnul etern, odihna suferinţelor vieţii.

Desperarea mă cuprinse şi ideea de sinucidere începu cătinel a mă atrage. Şezând pe spinul unui cactus colosal, mă uitam la megieşul meu, un păianjen care, ascuns în mrejele sale, se uita cu ferocitate la fiecare mişcare a mea. Ochii lui străluceau din vizunia întunecată ca doi brilianţi, atrăgându-mă la sine, pare că-mi zicea: vină, dragă, încoace, păşeşte numai ceva mai aproape, şi eu îţi voi dezlega teorema chestiei putrejunii. Eram gata să mă arunc în mrejele sale, când deodată o bâzâitură dureroasă răsună lângă mine, şi întorcându-mă, rămăsei încremenit de mirare, văzând înaintea mea tot pe acel ţânţar husar, care mi-a răpit pe cocheta mea silfidă în dans. Dar cum se schimbase el de înfricoşat? Cu ochii plesniţi, cu răni deschise la picioare şi cu aripile bortelite.

— Eu pare că te cunosc, i-am zis, dorind a afla ceva de iubita mea.

— Şi d-ta îmi eşti ceva cunoscut, răspunse el gemând.

—Adă-ţi aminte de nuntă, când ai luat în dans pe o frumoasă ţânţăriţă şi apoi cu toţii aţi plecat spre haremul unui Raji, unde aveaţi să gustaţi cina de seară a nunţii din sângele frumoaselor cadâne.

— Oh, nu-mi aduce aminte de acel loc fatal, mi-a răspuns el, unde mai toţi din noi au pierit. Unicul eu am scăpat, şi vezi în ce hal?

Inima mi se zbătu de îngrijire, auzind aceste cuvinte. Cum, vrasăzică, şi soţia mea e moartă? îl întrebai gângăvind de spaimă.

— Ce soţie? mă întrebă el cu mirare.

— D-apoi frumuseţea aceea, căreia îi făceai curte la nuntă!

— A, da! răspunse el gemând. Ea, sărmana, e înfricoşat ciuntită şi, retrăgându-se de lume, trăieşte ca o călugăriţă în potirul unei lalele.

— Te implor, spune-mi mai lămurit, ce s-a întâmplat cu dânsa, căci alerg să-i dau ajutor.

— În zadar îţi va fi osteneala, mi-a răspuns el. Ea este aşa de rănită, că nu ştiu de vei găsi-o încă în viaţă. Aceasta s-a întâmplat astfel: când nunta noastră a intrat în palatul lui Maha-Raji, am dat peste o mare tulburare din cauză că o muscă veninoasă a împuns o cadână frumoasă şi i-a transmis în sânge bacilul carbunculului, din care cauză cadâna murise în curând. Deci nunta sosise tocmai în momentul când scoteau trupul mort al cadânei. Noi toţi, cam speriaţi, ne-am aşezat pe cortinele sicriului, când nu ştiu de unde venise un englez ce ţinea în mână un şip, de care era aninată o minge, şi îndreptând pliscul şipului spre noi, a început a ne împroşca cu o mixtură atât de arzătoare, încât, atingând un strop pe unul din noi, acesta rămânea mort pe loc. Mie mi-au plesnit ochii, strivindu-mi şi aripile, iară ce priveşte pe soţia d-tale, a fost ciupită la faţă ca stricată de vărsat, încât ai cunoaşte-o cu anevoie, ba încă e şchioapă şi chioară.

— Şi unde este acea lalea, în care zace ea? întrebai eu cu îngrijire.

— Floarea aceea se află tocmai dinaintea ferestrelor haremului lui Raji şi...

Dar eu nu l-am mai ascultat, ci grăbii zborul spre locul indicat. În grabă am ajuns la palat în grădinile cele tufoase şi la coroanele de flori mirositoare. În adevăr, înaintea ferestrelor deschise ale haremului se întindea un strat numai de lalele înflorite în felurite culori. În mijlocul lor un havuz urca apele sale limpezi, scânteind cu picăturile la razele soarelui. Lângă acest havuz şedeau tologite pe covoare scumpe frumoasele cadâne, fumând din culianuri. Ale lor trupuri graţioase transpăreau prin ţesăturile uşoare de mătase, care le înveleau. Eu însă nu eram inspirat de admiraţiune, ci mă grăbeam să găsesc pe nenorocita mea silfidă. În sfârşit, auzii din ceşcuţa unei lalele o oftare şi în urmă gemete dureroase. Mă uitai în potirul florii şi tresării înspăimântat, văzând pe biata mea soţie culcată cu căpuşorul rezemat de pistilul florii, cu picioruşele încrucişate pe piept şi cu ochii stinşi. Tot trupul ei era aşa de uscat, ca un fir de mătase. Eu o ridicai în grabă, strângând-o la pieptul meu. Ea, pipăindu-mă cu antenele, m-a recunoscut, zicându-mi cu un glas slab: „Mă sfârşesc, iubitule, la înmormântarea mea să aduci muzica şi pe trupul meu sfâşiat de răni să arunci un văl roşu. Capul să-mi piepteni după moda nouă, iar la înmormântare să inviţi cât mai mulţi cavaleri, adresându-le din partea mea cel de pe urmă adio“. Mai şopti încă câteva cuvinte, din care am putut înţelege: vals... husar... şi glasul ei se stinse cu ultima scânteie a vieţii. În desperarea mea plângeam, dar totodată gândind că cocheta, păşind peste pragul morţii, tot cu cochetării îşi ia ziua bună de la zilele fericite ale juneţii şi până la moarte rămâne sclavă supusă legii cochetăriei...

  • * *

Un mare zgomot al unei cărţi Lumea microscopică a lui Eger, ce picase de pe măsuţa de lângă patul meu, mă trezise din somn. Deschizând ochii, mă uitai în jur. Pe măsuţă ardea încă lumina, pe a căreia margine bâzâia aninat de un picioruş un biet ţânţar ce cătinel se pârlea la para luminii. Vasăzică, aceasta a fost un vis al ideilor mele concentrate din viaţa ţânţarilor, pe care, citind-o, adormisem. Şi toată povestirea ţânţarului a fost bâzâitura lui lângă mucul lumânării. Aşa se vede c-a fost, căci îmi aduc aminte că, picurând cu lumânarea, mă uitam la bietul ţânţar, cum făcea felurite silinţe să-şi scoată picioruşele din stearina topită ce-l încleştase. Eu cu oareşicare ciudă gândeam: Ah, însetatule de sângele meu, voieşti să scapi, ca la urmă să mă sugi! Nu-ţi voi da drumul, hoţule, vei pieri ca şi mulţi din confraţii tăi ce sug sânge nevinovat. Şi aşa gândind, m-am întors pe altă parte, adormind. Însă gândul meu nu adormise, visul cu istoria ţânţarului reflecta aievea ca o oglindă viaţa lui şi ale sale drame intime. Căci şi în lumea microscopică se săvârşesc tot aceleaşi dureri, tot aceleaşi zile senine şi zile nenorocite cum şi la creaturile uriaşe, pretutindeni supuse tot la aceleaşi chinuri şi dureri, tot la aceeaşi naştere şi moarte.

NOTE

Scrierea s-a tipărit prima oară în ruseşte: Istoria odnogo komara, Chișinău, 1891. În acelaşi an a apărut în româneşte în „Gazeta Bucovinei“, nr. 37-45, ulterior fiind inclusă în Caleidoscop literar, Cernăuţi, 1895. Povestind despre viaţa insectelor, scriitorul are în vedere totodată şi se referă la viaţa omenească, obţinând astfel un important efect artistic.

1 Lotus. Plantă acvatică din ţările calde.

2 Îmi succese. Mi-a izbutit.

3 Îmi scliviseam. Îmi netezeam, lustruiam.

4 Haydn. Compozitor german (1732-1809).

5 Ordru. Ordin.

6 Plum-pudding. Plăcintă.

În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?

Localitățile Republicii Moldova
Statut:
Sat
Prima atestare:
1760
Populația:
1353 locuitori

Bogdanovca Veche este un sat din cadrul oraşului Cimişlia, raionul Cimişlia. Localitatea se află la distanța de 7 km de orașul Cimișlia și la 79 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1353 de locuitori. Satul Bogdanovca Veche a fost menționat documentar în anul 1760.

Biblioteca
Biblioteca electronică a site-ului www. moldovenii.md conţine cărţi, documente, materiale audio şi video, privind istoria și cultura.