string(7) "library" string(8) "document"
1300
1359
940
1307
1465
1574
1410
1646
1639
1711
1775
1497
1832

O noapte la ţară

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută în rai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sănu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Perzând orice credinţă, oricare nălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonuri, zburând peste câmpii.
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

                  *

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce răvărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram ... parcă sunt încă! ... la oarele acele
Când ochiul străluceşte primblându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea acoperea.
Lumină mângâioasă! în ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţele omenirei în lung deşert perdute!

                *

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimele noastre săltară mai ferbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăveşte armonie şi-nalta poezie,
Ca dismierdări plăcute de glas prietenesc.
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Şi nencfetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!“