SCENA III

IORGU: Du-te, rusalie, pe ceea lume, şi să vii înapoi când or ieşi caraşii fripţi din Bahlui!... Mă mir cum de-am putut trăi şase luni de zile cu o dihanie înveninată ca dânsa?... Da de-acum, să ştiu c-oi vedea târgul Iaşului curat şi fără jidani! mă duc de-aici... fug unde m-or duce picioarele, ca să scap şi de Gahiţa, şi de Iaşi, şi de Iţic...

SCENA IV

IORGU, IŢIC (în fund)

IŢIC: Parche vorbeai de mine, chicănaşule... poate che ai bani?
IORGU: Piei, drace!
IŢIC: Acum o trecut de mult vadeua sinetului... Cred che mi-i pleti acei două sute de galbini...
IORGU: Jupâne Iţic, nici vorbă nu-i că ţi-oi plăti, dar... mai târziu.
IŢIC: Mai târziu nu pot; trebuie se me refuieşti îndată... destul de chind me porţi cu vorbe.
IORGU: Dragă jupâne Iţic... mai îngăduie-mă măcar vro două luni.
IŢIC: Două luni?... nici două ceasuri... Pleteşti îndată sau me duc pe agie? zic zeu!
IORGU: Iţicule dragă! nu te mânia, ce dracul! doar suntem prieteni.
IŢIC: Nu ştiu nimichi... Frate, frate... brânza-i pe bani.
IORGU: Iţică, lţicuţule...
IŢIC: Aşa mi se cade mie dache am a face cu birbanţi.
IORGU (mâniindu-se): Măi târtane, ce te obrăzniceşti?... nu te gândeşti că ţi-oi smulge perciunii?
IŢIC (cam cu frică): Perciunii? nu me tem... Perciunii mei sint sudiţi.
IORGU: Ian aşteaptă să ţi-i sudiţesc eu mai bine.
IŢIC: Nu veni, nu, che strig ghevalt, zic zeu!... Ce! vrei să mi şi baţi dache nu-mi pleteşti?... Am se te spun pe Conţu.
IORGU: Măi târtane, se vede că te mănâncă chica.
IŢIC: Eu n-am chichi; eu sint ras.
IORGU: Bată-i crucea, Iuzi!... de i-ar da mai degrabă afară din ţară, să scăpăm de dânşii...
IŢIC: Mie nu-mi pasă, che am bani.
IORGU: Du-te dracului cu banii-ţi cu tot, litfă afurisită!...
IŢIC: Me duc, dar se ştii che am se mi-ntorc cu totă agie, ca se te ridic pe sus.
IORGU (alergând după el): Iaca litfa că nu iese...
IŢIC (fugind): Ghevalt!...

SCENA V

IORGU: Îi în stare s-o facă târtanul... Cum să scap?... De m-aş întâlni cu cucoana Zoiţa, poate c-aş îndupleca-o să puie pe bărbatu-său chizăş... Cine ies din apartamentul comisului Kiulafoglu? (Se apropie de uşă şi se uită.) El îi tocmai, cu femeia lui... Mă duc degrabă să-mi fac toaleta, ş-apoi... vai de capul tău, kir Agamemnon! (lese pe uşa din dreapta.)

SCENA VI

KIULAFOGLU, ZOIŢA (intrând amândoi pe uşa din stânga)

KIULAFOGLU (fără surtuc, cu fes mare şi cu ochelari): Ma psihi mu, Zoiţa, nu m-ai inselato... crede mu che nu m-ai inselato... eţi na ziso!
ZOIŢA: Ei! te cred, te cred... dă-mi pace.
KIULAFOGLU: Ma ohi eţi. Se me crezi din tot sufletu mataluţi.
ZOIŢA: Şi din tot sufletul mataluţi, dacă vrei... Te cred... mai mult pofteşti?... De când am pus iedeş amândoi, n-am chip să mă odihnesc.
KIULAFOGLU: Mite ego; ma ţe se faţem?... iadesu-i mare... stii?... Un salo pentru mata daca mi-i insala, ke o chisa de capnos cusuta pentru mine, daca te-oi insala ego pe mataluţi... Lipon, fiind che mune nadazduesco a me faţe ispravnicos, elpizo se castigo totodata şi chisaoa pentru sohpeti.
ZOIŢA (cu bucurie): Zău, mâini te faci ispravnic?
KIULAFOGLU: Oriste?
ZOIŢA: Mâini te pun în slujbă?
KIULAFOGLU: Malista; de mult alergo, psihi mu; omos imprezurerile nu mi-au fostu cu favori... Ostoson tora ime siguros.
ZOIŢA: Cât îmi pare de bine! îmi vine să te sărut de bucurie.
KIULAFOGLU (zâmbind): Saruta, matia mu, saruta.
(Zoiţa voieşte să-l sărute; Kiulafoglu o opreşte.)
KIULAFOGLU: Ba nu, sirata ţe esti; vrei să-mi dai o sarutare, s-apoi se ziţi iadesi?... (Râzând.) Acus sirata! cum vrea se me insele ca se castize to sali... Ma si eu palicaris... nu me prindo asa lesne.
ZOIŢA: Ha, ha, ha... da fricos mai eşti!
KIULAFOGLU: Ego sinto comisos Agamemnon Kiulafoglu si am capo nu kefali... ţe zic eu?... nu bostani... A! vrei mata numaidechit se porţi salo de ispravniţesa? ma cu asta fel de tesmecherii nu me prinzi pe mine... Vezi... Zoi mu, sint necontenit cu ghindul tot la iadesi, si pentru ca se nu-l uit, am hoterito se zic stiu! de dimineaţa eos tin seara... Paradigmatos harin; chind mi aduţe fiţorul dulţeţi, eu zic stiu!... chind me-ntreaba ţineva de sint senatos, zic stiu!... de-mi ziţe ţineva: Arhon comise, femeia d-tale... stiu, fraţico, si iar stiu!
ZOIŢA (în parte): Bine, bine.
KIULAFOGLU: Ma se lasemu iadesu de o parte... lan spune-mi, psihi mu, a platito chiria odailor monsu de Rosmarinopulos?
ZOIŢA: Ba încă nu.
KIULAFOGLU: Ţe fel nu?... omos vadeoa a trecut-o de mult, fos mu, si eu am trebuinţa acum de parale, pentru ca se me fac ispravnicos mai degraba.
ZOIŢA: Lasă, frate, că ţi-a plăti; mai îngăduie-l puţintel.
KIULAFOGLU: Pentru hatiro mataluţi ţe n-asi faţe?... daca vrei, zocu to piperi.
(Intră o slugă cu un răvaş.)
SLUGA: Iaca un răvaş pentru d-ta, cucoane Agă-memnule.
ZOIŢA (luând răvaşul): De unde să fie oare?... na, dragă, deschide-l.
KIULAFOGLU (întinzând mâna şi trăgând-o iute înapoi): Stiu... A! sirata! iar ai vruto se me prinzi, ma ţi-am spuso che sint palicaris... (la răvasul râzând.) Se videm ţine-mi scrie. (Citeşte:) “Cu frăţască dragoste mă închin d-tale, arhon Agamemnon! Mai întâi nu lipsesc a cerceta despre întregimea fericirei sănătăţii d-tale, ca aflând că eşti după cum doresc, nu puţin să se bucure sufletul meu; al doilea, vei şti că, din mila cerescului împărat, şi eu sunt sănătos; al 3-lea, te înştiinţez că vin la Iaşi, ca să caut pe nepotul meu Iorgu, care mi-a scris că s-a pocăit pentru cele trecute. Deci, în puterea prieteşugului nostru, am gând să trag la d-ta în gazdă, rămânând al d-tale preaplecată şi supusă slugă, Enachi Damian, pitar.”
ZOIŢA: Pitarul Enachi Damian?... cine-i, dragă?
KIULAFOGLU: Un prietinos vechi a meu, cu care am fuzito peste Pruto, în vremea turţilor.
ZOIŢA: Ce fel? ai fugit?... Parcă mi-ai spus că te-ai bătut cu dânşii la Sculeni?...
KIULAFOGLU: Malista psihi mu, m-am batut-o, ma de departe... Eu sidemu pe ţelalalt mal a Prutului chind a sosit urdia turţesca şi recneam “Elate kakohrononaki diavoli... Ela incoaţe, daca ve da inima, se ve aretu eu”... ma niţi unu n-a indreznit-o se treca Pruto, che pe toţi îi faţeam kes.
ZOIŢA (râzând): Auzi voinic!
KIULAFOGLU: Ma cum socoţi?
ZOIŢA: Ştiu că eşti din cei care intră-n doi ca-n doisprezece şi nu-i pot scoate nici douăzeci şi patru.
KIULAFOGLU: Ian lasa saga; ke se gatim mai bine conacu pentru pitaris Enachi.
ZOIŢA: Odaia-i gata, nu te-ngriji.
KIULAFOGLU: Un lucru numai nu inţelego in ravasul ista... ziţe che vine se caute un nepoto a dimisale ţe s-a pocaitu... ţe nepot?
ZOIŢA: Las’ că te-i tălmăci cu pitarul Enachi.
KIULAFOGLU: A! natos ke monsu de Rosmarinopulos.

SCENA VII

KIULAFOGLU, ZOIŢA, IORGU

IORGU: Bonjour, cucoană Zoiţă; bonjour, cucoane Agamemnon; de mult nu am avut norocire să vă văd.
KIULAFOGLU: Kalimera sas, monsu de Rosmarinoviţi.
IORGU: Îmi pare curios să ne întâlnim aşa de rar, mai ales că şedem tot într-o casă.
KIULAFOGLU: Neski; ma ţe faţe cocona d-tale? senatosa-i?...
IORGU (în parte): Ducă-s-ar pe pustii! (Tare.) Îi cam zaifă, drăguţa!
ZOIŢA: Zaifă?... ce are?
IORGU: A răguşit.
KIULAFOGLU: A! poli me kakofeni!... Parca esti gata se iesi?... unde te duţi?
IORGU: Mă duc să iau o lojie pe deseară la Teatrul Naţional.
KIULAFOGLU: Ha, ha, ha... la teatro moldovenesco!... Nu-ţi e mila se dai parale dezeaba, ca se vezi niste baieţi care nu stiu niţi se vorbesca macar... si se asculţi niste piese ca vai de ele?
IORGU: Dac-ar judeca toţi ca d-ta, domnule, apoi teatrul naţional nu s-ar putea întemeia niciodată în ţară; dar, slavă Domnului! sunt persoane care ştiu să preţuiască greutăţile unei scene începătoare ca a noastră; care nu se ruşinează de a merge să vadă piese naţionale şi care, în sfârşit, iertând greşelile actorilor, îi încurajează şi le dau ajutorul cuviincios... Acele persoane sunt vrednice de toată lauda, şi teatrul naţional le va fi totdeauna recunoscător.
KIULAFOGLU: Stiu che eu nu am curazi ca se mergo se casco patru ţeasuri pentru hatirul patriotismosmului.
IORGU: Cât pentru d-ta, domnule, teatrul naţional te lasă-n pace să faci ce ţi-a plăcea; cu astă condiţie însă, ca şi d-ta să-i dai pace ca să-şi urmeze cariera, cum poate, şi să nu-l critici cu ochii închişi.
ZOIŢA (trecând între amândoi): Lăsaţi, vă rog, vorba teatrului, că iar o să-ncepeţi a vă sfădi.
KIULAFOGLU: Bine ziţi, psihi mu. Lipon, monsu Rosmarinoviţi, ma inchino cu plecaţune... ma duc si eu se ma imbraco. Ela, Zoiţa mu.
(Iese prin stânga).
(Iorgu se face că iese pe uşa din fund; şi când vede că Kiulafoglu a ieşit, se întoarce iute pe scenă şi opreşte pe Zoiţa.)

SCENA VIII

IORGU, ZOIŢA

IORGU: Slavă Domnului că mă găsesc, în sfârşit, singur cu d-ta, cucoană Zoiţă...
ZOIŢA (voind să iasă, în parte): Degrabă ţi-a fi?
IORGU: Nu fugi, îngeraşule!... nu mă lipsi de fericirea ce simt a te vedea şi a-ţi spune cât te iubesc.
ZOIŢA: Domnule...
IORGU: Ah!... când ai şti câte pătimesc în sufletul meu din ceasul cum te-am zărit! Zi şi noapte te visez cu ochii deschişi şi nu pot nici să mănânc, nici să beau, nici să trag ciubuc.
ZOIŢA: Vai de mine!... vorbeşte mai încet, că te-aude bărbatu-meu.
IORGU: Te iubesc mai presus decât cum iubeşte un judecător aurul!... Pune-ţi dar în gând cât te iubesc!...
ZOIŢA: Adevărat grăieşti?...
IORGU: Să n-am parte de bărbatu-tău, dacă-ţi spun minciuni... Zoiţo... Zoiţo!
KIULAFOGLU (strigând din culise): Zoiţa... Zoiţa!
ZOIŢA (lui Iorgu): Fugi că vine.
IORGU (voind să fugă): M-am dus.
ZOIŢA (în parte): Îmi vine-o idee. (lui Iorgu, oprindu-l.) Nu peacolo.
IORGU: Da pe unde?
ZOIŢA: Ascunde-te aici în ceasornic, păn’ ce-oi depărta pe bărbatu- meu.
IORGU: Cum dracu? în ceasornic?
ZOIŢA: Dacă mă iubeşti!
IORGU: Te iubesc; dar ce are-a face dragostea mea cu ceasornicul?
KIULAFOGLU (asemene): Zoiţa... Zoiţa!
ZOIŢA: Intră degrabă că ţi-oi tălmăci eu mai pe urmă...
IORGU: Da nu se poate, soro...
ZOIŢAI Şi-i frică poate?
IORGU: Frică?... ha, ha, ha! Nu cunoşti pe Iorgu.
ZOIŢA: Ei; apoi ce te mai opreşte?
IORGU: Zi dintâi că mă iubeşti ş-apoi intru şi în tartar.
ZOIŢA (deschizând ornicul): Te iubesc.
IORGU: Încă o dată... (Intră în ornic.)
ZOIŢA: Te iubesc. (În parte.) Am câştigat rămăşagul.
(Agamemnon intră şi vede pe Zoiţa închizând uşa ornicului.)

SCENA IX

KIULAFOGLU, ZOIŢA

KIULAFOGLU: Zoiţa, te strigo de un ţeaso... ma ţe faţeai la ţeasornico?
ZOIŢA: Nu făceam nimică.
KIULAFOGLU (în parte): S-a tulburato... (Tare.) Cu ţine erai aiţe?
ZOIŢA: Cu nimene.
KIULAFOGLU (în parte): Negresit, a ascunso pe ţineva is to ţeasornico... mesa. (Tare.) Zoiţa!... Zoiţa, kitakse drept la ochi a mele.
(Zoiţa coboară ochii.)
KIULAFOGLU (mâniindu-se): Pes mu drepto, ţine-i in orologhion?
ZOIŢA: Da cine vrei să fie?... nu-i nime.
KIULAFOGLU: Nime? sirata ţe esti!... vrei si tu se me faţi de mascara! Nu auzi che a statuto ţeasornico?
(Iorgu imitează cu limba bătăile ornicului.)
ZOIŢA: Ce fel s-a oprit? n-auzi că merge?
KIULAFOGLU: Merze?... ma de ţe merze asa iute?
(Iorgu imitează mai rar.)
ZOIŢA: Se vede că-ţi ţiuie urechile.
KIULAFOGLU: lan asculta... Acum merze inţet.
(Iorgu imitează iute.)
KIULAFOGLU: Zoiţa, Zoiţa, ai ascunso pe ţineva acolo... Unde- i cheia?
ZOIŢA: Nu-i la mine.
KIULAFOGLU (mânios): Dă-mi cheia, che m-am aprinso ca un zaratico.
ZOIŢA (dându-i cheia): Dacă nu mă crezi, poftim cheia... deschide şi vezi... (Kiulafoglu ia cheia.) ladeş! am câştigat rămăşagul.
KIULAFOGLU (scăpând cheia jos): Karnaksi! m-ai insalato! (Se bate cu pumnii peste cap.) Na, na, bostani fără kefali! se perdo eu remesagu! eu cari mi sinto palicaris! Ah, Zoiţa mu! îţi ţero iertaţune în zenunchi, pentru che am prepuso nevinovaţia ta, sirata ţe esti!
ZOIŢA: Mai bine hai să-mi cumperi şalul.
KIULAFOGLU: Haide, psihi mu... haide. (În parte.) Tin patzirisa hiotiki.
(Ies amândoi prin fund.)

SCENA X

IORGU (deschizând ferestruica dulapului): Ai văzut diavolul de Zoiţă cum şi-a bătut joc de bărbatu-său şi de mine!... şi toate aceste pentru ce?... pentru un şal!... Apoi, pas de nu zi că interesul poartă fesul... Uf! mă înăduş aici... m-am săturat de ceasomicărie... Cum dracul să ies? (Zgâlţâie uşa.) Uşa-i închisă cu cheia pe dinafară… Ar avea haz să mă lase ca să mă zvântez aici!... ba mai bucuros aş fi să mănânc mere acre, decât... Parc-a intrat cineva-n casă... la loc, Iorgule. (Închide ferestruica.)

SCENA XI

DAMIAN (intră prin fund): Măi, măi, măi!... ce casă pustie! Nici că aş întâlni vrun suflet botezat!... În sfârşit, iată-mă-s în Iaşi!... Nepotul meu mi-a scris că s-a pocăit, berbantul!... Auzi d-ta, să fugă din târgul nostru la Iaşi, cu cine?... cu Rosmarinovicioaia!... ce blestemat!... Da ce dracul!... n-o să vie nimene astăzi să-mi spuie dacă comisul Agamemnon îi acasă?... Ei, Toader, Nastasă, Chirilă.
IORGU (deschizând ferestruica, în parte): Parc-am auzit un glas de rudă.
DAMIAN: Vasile, Gavril, Pricoche!... Tufă, pustii... ca când au trecut turcii.
IORGU (asemene): Săracul de mine! moşu-meu!... de m-a găsi aici, sunt prăpădit... Numai de nu mi-ar veni să strănut. (Strănută.)
DAMIAN: Dec! cine strănută-n dulap?
(Iorgu mai strănută.)
DAMIAN: Ce să fie?... Ian să vedem. (Voieşte sa deschidă dulapul.) Îi închis cu cheia... Hei! cine-i acolo?
(Iorgu face ca cocoşii.)
DAMIAN: Ian auzi-l acu... îmi cântă ca cucoşii... Spune, măi... cine-i acolo?
(Iorgu face ca mâţele.)
DAMIAN: Ştii că are haz?... Poate că-i vrun ceasornic cu mozâcă... Tocmai... ha... ha... ha!... Răposatul dascălul Ieni, Dumnezeu să-l ierte! avea unul care cânta ca cucul.
(Iorgu face ca cucul.)
DAMIAN: Măi!... da aista-i cu mai multe meşteşuguri... Când aş găsi cheia, ca să văd cum dracu-i lucrat înlăuntru. (Găsind cheia jos.) Iaca o cheie; oare nu cumva-i de la ceasornic? (Deschide.) Piei, drace!... Iorgu!... în ceasornic... Ce faci aici, tâlharule?
IORGU: Mă... mă primblu, moşule.
DAMIAN: Aşa mi te-ai pocăit, blestematule? Te ascunzi prin dulapurile oamenilor şi cânţi ca cocoşii, şi miorlăieşti ca mâţele, pentru ca să-ţi baţi joc de mine?
IORGU: Moşule...
DAMIAN: Să mă facă să cred că-i ceasornic cu mozâcă! A hoţule, mă faci de mă scol de-acasă, eu, om bătrân, şi vin la Iaşi pentru tine! şi tu, în loc să te arăţi înaintea mea blând şi supus, te-apuci să-mi cânţi cucul? Las’ că te-oi învăţa eu... Socoţi că te-oi face clironomul meu? Pune-ţi pofta-n cui, dragă... Îi cânta tu mult ca cocoşii şi-i miorlăi ca mâţele, pân’ ce-i vedea o para de la mine.
IORGU: Moşule, ascultă-mă şi pe mine...
DAMIAN: Lipseşti dinaintea mea... Auzi, împuşcă-n lună, aşa! îl trimit în ţara nemţască ca să se facă om de treabă, şi el învaţă acolo a-şi urî pământul unde s-a născut.
IORGU: Nu-i adevărat... nu-i adevărat...Eu îmi iubesc patria mai mult decât d-voastră, pentru că ştiu cum s-o iubesc.
DAMIAN: Aşa! vrea să zică, spun şi minciuni?... Atâta mi-a mai rămas, ca să mă faci şi minciunos. Trage-mi încalte ş-o bătaie, ca să se mântuie comedia... Mă mir ce mă opreşte de nu-ţi sfărâm capul.
IORGU: Moşule eşti aspru cu mine... N-am meritat să mă tratezi astfel.
DAMIAN: Ţi-oi da un tartat acuşi de nu l-îi putea duce.

SCENA XII

DAMIAN, IORGU, IŢIC, DOI COMISARI

IŢIC (la comisari): Veniţi cu mine se-l ridicaţi.
IORGU (în parte): Iaca şi Iţic! ca când dracul l-a adus.
DAMIAN: Pe cine cauţi, jupâne?
IŢIC: Pe chicănaş Rosmarinovici.
DAMIAN: Care Rosmarinovici?... El a murit de mult.
IŢIC (zărind pe Iorgu): Ba nu; iată-l după d-ta.
DAMIAN: Cine? Iorgu?
IŢIC: Dumnelui.
DAMIAN (lui Iorgu): Vrea să zică ţi-ai schimbat şi numele?... ţi-a fost ruşine de numele tătâni-tău?
IORGU: Nu crede, moşule...
IŢIC: Ba crede, chicone... zic zeu. Dumnelui chicon Rosmarinovici mi-i dator cu 200 de galbeni, şi nu vrea se-mi plitească.
DAMIAN: Încă şi dator cu 200 de galbeni! Da bine, că-i bun de dat la ocnă.
IŢIC: Şi dache nu mi-a pleti acu indată... am adus poronchi de la Departament ca se-l ridic cu comisari.
DAMIAN: Dar, dar, să-l închideţi! bine-ţi face.
IŢIC: Pliteşti, chicon Rosmarinovici,ori nu?
IORGU: Moşule... pentru numele lui Dumnezeu, scapă-mă de-o necinste ca asta... nu mă lăsa să mă ridice... Gândeşte-te că-ţi sunt nepot.
DAMIAN: Tu, nepot mie? Să ferească Dumnezeu! Eu mă numesc Damian, iar nu Rosmarinovici... Du-te de-ţi găseşte moşi aiurea.
IORGU: Moşule, mă aduci în deznădăjduire.
DAMIAN: Ba la agie, dragă... Du-te la închisoare, fătul meu; acolo-i fi mult mai în huzur decât în dulapul ista şi-i putea cânta cucul cât ţi-a plăcea.
IŢIC: Nu pliteşti?... jupâne comisari, umflaţi-l!
(Comisarii pun mâna pe Iorgu.)
IORGU: Piei, târtane, că te rup în bucăţi.
IŢIC (fugind deoparte): Ghevalt!… nu lesaţi.
IORGU (către comisari): Nu vă apropiaţi, guleraţilor, că vă zdrobesc săbiile de cap.
(Comisarii voiesc să-l ducă; Iorgu se zbuciumă.)
DAMIAN: Nu te da, monsiu baron... Nu te da... odată... să te văd... vârtos.
IORGU: Să dai seamă, moşule, de nenorocirile ce s-or întâmpla.
DAMIAN: Auziţi, domnişorilor, vi-l dau în seamă...

SCENA XIII

Cei dinainte, GAHIŢA, ZOIŢA, KIULAFOGLU

TOŢI: Ce vuiet? ce este?
DAMIAN: Monsiu baron Rosmarinovici se duce la agie... ha, ha, ha.
TOŢI: La agie!
GAHIŢA: La agie!... Ah! (Leşină.)
DAMIAN: Vrea să cerce dacă temniţele din Iaşi sunt ca cele din Sadagura.
(Comisarii duc pe Iorgu.)
KIULAFOGLU: Arhon pitaris!
DAMIAN: Arhon comis!
(Se îmbrăţişează amândoi.)
ZOIŢA (în parte): Sărmanul Iorgu!
(Cortina cade.)

ACTUL III

Actul se petrece la moşia lui Gângu.
Teatrul reprezintă o piaţă de sat: în stânga, o crâşmă cu laiţi dinainte: doi stâlpi mari de lemn pentru excerciţiile acrobatice ale lui Kleine Schwabe; în dreapta, un scrânciob; în fund, satul.

SCENA I

ŢĂRANI şi ŢĂRANCE (jucând hora)

Iată, hora se porneşte
Sub stejar la rădăcină;
Iată, hora se-nvârteşte,
Vină, puico, vină.
Mi-am pus flori la pălărie,
Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele;
Să caţi vesel cu mândrie,
Puicuţo, la ele.
Sunt sătul de biruri grele
Şi de plug, şi de lopată,
De ciocoi, de zapciele
Şi de sapă lată.
Daţi, copii, într-o lovire,
Să vuiască-n fund pământul;
Lumea-ntreagă să se mire
Şi Dumnezeu sfântul!

SCENA II

Cei dinainte, IORGU

(Iorgu intră prin dreapta în costum de vrăjitor, ţăranii speriaţi fug în crâşmă, strigând: “Iaca dracu, mă! iaca dracu!”)
IORGU (către ţărani): Nu fugiţi, oameni buni, că doar nu-s Scaraoţchi!... Când vrea dracul să muncească oamenii, el se face judecător sau ispravnic... Au fugit!... s-au dus!... Aşa fug toţi cei ce mă- ntâlnesc. Iată-mă-s, în sfârşit, şi şarlatan... De patru luni de zile alerg acum din sat în sat şi dau reprezentaţii acrobatice... Eu, Iorgu Damian!... Şi ce dracul era să fac? Când m-a găsit moşul meu în blestematul cel de ceasornic şi când m-a dat pe mâna comisarilor, era să-nebunesc; însă m-am smuncit voiniceşte din ghearele ce mă prinseseră de gât; mi-am luat călcăile de-a umere şi m-am dus, m-am dus, m-am dus, pân’ ce m-am văzut departe de capitalie, şi de Iţic, şi de agie, şi mai ales de stahia cea de Gahiţă. Atunci am intrat într-o crâşmă ca să mă odihnesc!... Când, în crâşmă, ce să văd?... pe Herr von Kleine Schwabe!... un neamţ ce cunoscusem la Sadagura şi care se ducea la Iaşi ca să deie reprezentaţii gimnastice... Deodată-mi trăsneşte prin cap o idee de cele cornorate... Mă apropii de neamţul meu şi-i zic: “Măi, şonţule!... deschide-ţi urechile-n patru la glasul adevărului... Tu te duci la Iaşi ca să arăţi locuitorilor lui că ştii să te dai de-a tumba şi că poţi ridica multe oci de bere şi de fier?... Sărmane cartoflarule! Nu ştii că acolo sunt acrobaţi care pot să-ţi fie profesori în meşteşugul paiaţilor!... Tu poţi, de pildă, ridica 50 sau 80 de ocă de fier; iar acolo sunt voinici care umflă stări întregi! Tu ştii să te dai peste cap; iar acolo sunt paiaţi care ştiu a se da, nu numai ei înşişi de-a tumba, dar a da şi pe alţii peste cap!... Nu-ţi cerca norocul în Iaşi, nefericitule şonţ! că-i muri de foame... Vin’ mai bine cu mine şi haideţi amândoi să facem o asociaţie pentru ca să speculăm în nevinovăţia provincialilor... Tu te-i face că-mi eşti rob, şi eu te-oi arăta peste tot locul, ca pe-un sălbatic din America... Îi vedea cât de bine-i fi primit sub numele de sălbatic, într-o epohă ca aceasta mai ales, unde oamenii civilizaţi sunt socotiţi de nebuni!” Neamţul meu se uita la mine ca o broască la soare şi, în sfârşit, a primit... De-atunci, slavă Domnului, ne curge bine laptele-n păsat!... Nu-i sat unde să nu câştigăm câte 50 de ouă şi câte 10 pui de găină... Să trăiască şarlatanismul!... El şi aurul sunt domnitorii veacului! Cine ştie dacă prin ajutorul lui nu voi ajunge un om însemnat?... Poate să mă fac vrun prinţ... de Sadagura... (Văzând pe Kleine Schwabe.) Iaca şi baron von Kleine Schwabe!... Bre... posomorât îi!

SCENA III

IORGU, SCHWABE (intră prin dreapta foarte posomorât)