— Să trăieşti, jupâne postelnice! Vătaful se răpezi să sărute mâna boierului.

— Ce dregeţi aici, fraţilor? întrebă postelnicul.

— &#Î;nţepăm pe nemernicii ăştia, cari nu s-au sfiit să prade chiar curţile tale, jupâne postelnice.

Postelnicul aruncă o cătătură asupra celor patru osândiţi.

— Cum? şi mititelul ăsta? şi el s-a alunecat în furtişag?

— El ne-a învăţat pe noi, măria-ta! Aşa să trăieşti, măria-ta! zbiera Baro din plămâni.

— Minţi, faraoane! un copil aşa de mic nu poate fi vinovat; eu îl iau pe răspunderea mea; să mi-l trimiţi la mine acasă, vătafe...

Capitolul X

Din care se poate deja prevede ce este ursita.

Ajungând acasă, postelnicul întră mai nainte de toate în baie.

În vechime, când se înfiinţa în România vreun nou oraş, cele dentăi şi cele mai principale edificie, în giurul cărora se grupau pe urmă casele târgoveţilor, erau: o biserică şi... o baie.

Dar afară de băi publice, adică ceea ce romanii numeau thermae, aproape în fiecare casă boierească ceva mai bogată se vedea câte o baie particulară, mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puţin luxoasă.

Baia postelnicului şarpe se afla în fund, din dosul aripei stângi a palatului, prezintând în construcţiunea sa o amestecătură de vechea arhitectură greco-romană cu arhitectura mai modernă maurescă sau arabă.

Apartamentul principal era rotund, cu trei rânduri de scări rezimate de păreţi în formă de semicerc, sau, mai exact,

În formă de o copită. în mijlocul odăii era o mare piatră octogonă, rădicată ca de patru picioare dasupra podului. împregiurul pietrei, prin găurile făcute în marmură, ţâşnea în sus stropituri de apă rece în câtime mai mare sau mai mică după trebuinţă, recăzând apoi în jos pe piatra înfierbântată prin sobe subterane, unde se prefăceau în aburi. O cupolă cu ferestruie se înălţa deasupra apartamentului, împrăştiind din sus raze de lumină.

Într-o odaie învecinată, pătrată şi fără cupolă, era în centru un bazin eliptic cu apă de fântână, în care se arunca individul ieşind din aburi; apoi, după aceea, într-un vestibul de alături, aşternut cu covoare turceşti, se întindea, se parfuma, se pieptăna, se îmbrăca.

Ziditorul acestei băi a fost Ibn-şabrut ben Iţeah, ovreu saniol, emigrat din Peninsula Iberică dinaintea persecuţiei catolice în urma căderii maurilor, şi care, găsind un adăpost în Moldova, exercita în Suceava meşteşugul de arhitect, între altele, el este acela care prefăcuse ambele aripe ale palatului postelnicului, adăogând la cea stângă o baie, iar la cea dreaptă o capelă casnică, unde merse acuma postelnicul, după ce ieşise din baie.

Acolo îl aşteptau amicul nostru chir-popa Sofronie Gangur, duhovnicul casei, vornicul Boldur şi hatmanul Arbure, cari s-au grăbit a veni d-îndată ce aflară despre întoarcerea postelnicului, nepotul său vel-armaş Luca Cârje, naivul Jorgu, devenit stegar al postelnicului prin faptul înălţării lai Luca la o boierie domnească, vânătorul Focşa şi, în fine, toţi curtenii mai mari şi mai mici, câţi umpleau splendidul palat al unuia din aristocraţii cei mai avuţi ai Moldovei,

Capela era curioasă ca producerea unui arhitect izraelit, crescut în şcoală mahometană, şi care totuşi nu se sfii a lucra la edificarea unui templu creştin.

Ceea ce se părea mai admirabil în această bisericuţă erau arabescurile păreţilor, sculptate în relief aurit pe marmură neagră, columnele subţiri de marmură trandafirie, ce susţineau un amvon spaţios, sculptat a giorno şi poleit cu aur, mozaicul podului, în care te uimeau florile cele mai vii şi mai variate...

Dar sublima artă a arhitectului mauresc îşi găsea un contrast monstruos în producerile unui pictor bizantintin, necunoscut şi demn de a rămânea în uitare. Un Sânt George călare, pe cap cu un coif mai mare decât calul, străpungea cu lancea pe un balaur ,cu o limbă pe jumătate roşie şi pe jumătate albastră; apoi judecata cea de pe urmă, râprezentând cum dracii torturează pe nenorociţii păcătoşi, cari fac nişte grimaşe ce seamănă mai mult a râs decât a suferinţă; un Arhanghel Mihail etc.

În vestibulul capelei postelnicul se îmbrăţişa cu Boldur, cu Arbure şi cu Luca; zise „bine v-am găsit“ cătră toţi cei ceilaţi, cari îi sărutară pe rând mâna; sărută şi el mâna lui chir-popa Sofronie şi apoi, intrând în biserică, după mai multe cruci şi genuflexiuni, se puse cu boierii în strana din faţa Amvonului.

După servciul divin, chir-popa Sofronie ţinu o cazanie foarte duioasă, care scoase lacrime din ochii tuturor ascultătorilor.

El îşi luă de text cuvintele Evangheliului: „şi nu şti ziua, nici ceasul...

Istoria fatalului exil şi a fericitei întoarceri a postelnicului şarpe servi elocintelui călugăr drept stofă pentru explicarea acestui text.

Cu o claritate şi o volubilitate cari demascau prima sa educaţiune juridică, chir-popa demonstra într-un chip mai pe sus de orice îndoială cum că deasupra bietului murilor planează o putere superioară, numită pronie în limba adevărului şi ursită în graiul vulgar al oamenilor fără ştiinţă.

— Un zodiar se naşte în depărtata Italie... Cine ar fi putut crede, fraţilor creştini, că naşterea acelui zodiar(astrolog) este în vreo legătură cu liniştea unui mare boier din ţara noastră a Moldovei? Ce are a face un zodiar italian cu un boier moldovenesc? Totuşi, soarta îi ciocneşte, şi iată că o nenorocire se naşte din acea ciocnire.

O babă desfrânată şi vândută Diavolului se încearcă, fraţilor creştini, a ucide pe un doftor domnesc... Cine ar fi putut crede că destrămarea acelei babe va aduce prin sine înturnarea unui mare boier din neagra străinătate? şi totuşi, soarta întocmi lucrurile astfel, că un nepot al acestui boier scapă de moarte pe doftorul domnesc, iar domnul, pentru fapta nepotului, miluieşte pe unchi, ceea ce nu s-ar fi întâmplat fără nebunia babei!

Oare acestea nu sunt de ajuns, fraţilor creştini, pentru ca să ne dovedească nouă tuturor că şubredul om merge orbeşte pe calea ce-i este scrisă în cartea dumnezeiască a vieţii încă din începutul veacurilor?

Să ne plecăm dară, fraţilor creştini, înaintea tainicelor porunce ale lui Dumnezeu, să primim cu răbdare şi cu mulţămire pe ursita cea trimisă de stăpânul cerului şi al pământului...

Din biserică, postelnicul, Arbure, Boldur, Luca îşi chir-popa Sofronie se retraseră într-o odaie, unde-i aştepta o masă acoperită cu o pânză albă cusută la margini cu fir, cu tot serviciul de argint, iar înaintea fiecărui taler, câte un corn de zimbru, legat cu aur în forma de pahar şi plin de bere fiartă cu zahăr şi cu ouă proaspete bătute: un fel de dejun adus de străbunii noştri din Polonia. Pe o tipsie aşezată în centrul mesei vedeai cârnaţi, gustoşi chiar prin aspectul lor rumen şi lustruit; pe o altă tipsie — unt, alături — pâne.

Dântăi chir-popa Sofronio citi o rugăciune; apoi mesenii se aşezară, afară de Luca

— De ce nu şezi, nepoate? întrebă şarpe.

— Aş crede că nu mi s-ar cuveni această cinste într-o adunare atât de aleasă.

— Şezi fără multe sucituri, bată-te cucul! zise vornicul Boldur cu vocea sa deschisă şi zgomotoasă. şezi, căci, zău, de câte ori văz pe un armaş stând în picioare pe când eu şez mi se pare că m-a aşezat într-adins pentru ca mai lesne să-mi poată tăia capul, trăsnească-l să-l trăsnească!

Luca se puse în colţul mesei.

— Ş-apoi, într-adevăr, îţi aduci oare aminte, vornice, îţi aduci oare aminte? observă hatmanul Arbure, repetând cuvintele după obicei, că ne vrăjise o afurisită de ovreică, ţie că vei muri cu capul tăiat, că aşa vei muri, iar mie, c-o să mor în cazne...

— Lasă, hatmane, pre a mea lege, să nu fie zis în ceas rău!

— Mai bine, fraţilor, să mă lămuriţi pe mine cum de m-a învrednicit Dumnezeu să scap de osânda domnească şi să mai văd o dată scumpa noastră ţară? Cum de s-a înduplecat măria-sa vodă ştiind că nemernicul zodiar mă meni pe mine de ucigaş al coconului domnesc, ferească-mă Dumnezeu de una ca asta?