— Două veşti: una că a ars palatul de la Vaslui, alta că tătarii se pregătesc a întră în ţară.

— Minune! mare minune! strigă domnul, făcând trei cruci dupăolaltă. Auzitu-l-ai pe neamţ, Arbure? Ei bine, acuma să-mi spui dacă nepotul meu va fi voinic.

— Va fi un viteaz de frunte.

— O să fie iubitor de dreptate?

— Va vărsa mult sânge nevinovat.

— Cu cine va avea războaie?

— Cu turcii şi tătarii. .

— Mult va trăi?

—Va fi omorât de tânăr.

Fruntea lui vodă s-a posomorât: şi cine-l va omorî?

Aci copilul nu răspunse nimica.

—Cine-l va omorî? repetă vodă. Copilul se păru a face o silinţă convulsivă şi răspunse:

— Moartea lui a sosit astăzi în Suceava.

Tocmai în acest moment întră postelnicul şarpe. Vodă s-a-uitat la Arbure, Arbure s-a uitat la postelnic, postelnicul se uita cu nedumerire la unul şi altul, la copilul aşezat pe divan, la astrolog, la doftor...

Capitolul III

Din care oricine vede cum un vodă n-a putut închide pe un postelnic, pe când un copil a izbutit a închide pe un hatman.

Alături, de pe care spânzura un lanţ tot de fier pentru a scoate apă. Palatul avea două rânduri, de arhitectură gotică, cu uşe şi ferestre ogivale, cu geamuri verzi cu trei foişoare vitrate şi ascuţite aşezate în firidele, unui acoperemânt foarte înalt; în fine, un palat precum se poate vedea până acum în Nüremberg, însă numai acolo. Postelnicul se întoarse acasă trist şi gânditor. El nu s-a putut aştepta niciodată ca domnul să-l primească cu atâta răceală.

„Ieşi, postelnice şi vei aşterne mai târziu domniei-noastre, despre câte ai lucrat în ţara Leahului“ îi zise Ştefan-vodă, fără a-l lăsa să rostească un singur cuvânt.

Sprinceana dreaptă a domnului, se rădică în sus: semn de mâine.

„şi de ce să fie mânios? se gândea postelnicul, umblând cu paşi mari prin odaie. Ce i-am făcut? Cu ce sunt vinovat?“

Şarpe în zadar îşi frământa capul pentru a descoperi cauza neaşteptatei dizgraţii.

În vârstă de treizeci de ani, adică foarte june după ideile epocii, el ajunsese deja mare postelnic şi unul din favoriţii cei mai de aproape ai tronului. Această repede înălţare îi făcu mulţi duşmani şi mulţi invidioşi: pe de o parte, între boierii cei tineri, pe cari îi lăsase în urmă; pe de altă parte, între boierii cei bătrâni, pe cari îi întrecuse. Nu cumva aceştia s-ar fi folosit de lipsa-lui din ţară pentru a-l ponegri înaintea lui vodă?

Însă chiar calomnia trebuie să vază o umbră de vină pentru ca să-i poată da un corp. Postelnicul căuta acea umbră şi n-o găsea, căci tot trecutul său era limpede ca apa izvorului.

În sfârşit, apăsat de mâhnire, el se aruncă pe divan, crezând că liniştea îi va însufla o idee de mântuire.

Uşa s-a deschis şi a intrat vechiul său amic şi tovarăş, hatmanul Arbure, pe care l-am văzut în odaia domnească faţă la scena astrologului.

— E rău, postelnice! e foarte rău! nu-ţi pierde timpul: e rău! încalecă un cal, şi la fugă!

Aşa începu hatmanul.

— Dar eu nu pricep...

— Vei pricepe mai târziu; mai târziu vei pricepe....

— Slujbele mele cele multe...

— Se vor găsi totdeauna mulţi, foarte mulţi se vor găsi ca să slujească domnilor.

— Nevinovăţia mea...

— Ascultă, şarpe! Porunceşte să-ţi înşeieze pe cel mai bun, auzi! cel mai bun cal din câţi ai; ş-apoi vom mai vorbi cât va fi timp.

Postelnicul merse la o fereastră deschisă. Comişii adăpau caii la fântână.

— Bahmetul Talpeş! striga el cătră comişi. Iute!

— Un blăstemat de zodiar — urmă atunci Arbure — proroci lui vodă că tu o să fii ucigaş al nepotului său, al nepotului celui nou născut.

— Eu?

— Cel puţin aşa a vrut să înţeleagă măria-sa; aşa i-a plăcut să înţeleagă, căci zodiarul a spus numai atâta, că ucigaşul domnişorului a sosit în Suceava astăzi, adică a sosit tocmai în ziua sosirii tale...

— Dar au mai fost şi alţi cu mine.