Moldova, deşi este despărţită prin deşerturi ţărmurale şi prin Marea Neagră de Crimeea, totuşi în vechime avea cu acea ţară relaţiuni politice şi comerciale, încât mai nainte de a agiunge la sugetul istoriei propuse credem de folos a da despre acea peninsulă clasică oarecare noţiuni. După ce se stânse virtutea şi bărbăţia antică a romanilor, prin care ii subgiugaseră ceea mai mare parte a lumei cunoscute, urmă epoha cea plină de turburări şi de anarhie, încât uşor au fost barbarilor, veniţi de la nordul Europei şi al Asiei, căutând clime mai blânde şi locuri mai îndemânatice de locuit, a pune sub jug popoarele cele deznervate şi ovelite, a desfiinţa aşezămintele cele politice, a stânge lumina ştiinţilor, a surpa industria şi artele, ce erau productul a multor secule, şi a întinde preste lumea civilizată un văl de întuneric.

Din sânul acestui haus, în care popoarele petreceau mai mult o viaţă hoţească, răsări un nou ordin de lucruri în Europa şi în provinţiile învecinate. Pe ruinile Romei eroice se înalţă, sub papa, Roma cea sântă spre triumful lui Hs., iar Bizantul, ce se anevoia a purta titlul de Roma nouă, cuprins de viţii politice şi de orbiri fanatice, se făcu triumful lui Mahomed.

Atunce, pe la începutul veacului al XIII, se urzi la marginea răsăriteană a Europei două staturi de viţă romană: unul în Dacia, al moldo-românilor, şi altul în Hersonezul Tauric sau Crimeea, statul genovezilor. Trecând amu preste istoria patriei noastre, vom aminti de Crimeea şi de colonia genovezilor.

Aruncând o căutătură pe harta Crimeei, astă ţară se înfăţoşază ca un patrat ce se pare aninat în Marea Neagră la capătul ei nordic prin istmul sau strâmtoarea de vechime numită Tafros, iar de ruşi Perecop, ce are tot o însemnare, adecă râpă, ce era peninsulei de apărare, fiind acesta singurul punct de unde ea poate fi calcată de pe uscat. Lungimea ţărei, de la răsărit spre apus, este de 66 oare, iar lăţimea, de la amează spre nord, de 40 oare sau mile de Moldova. Din partea răsăriteană a peninsulei este Marea Azovă, sau unghiul răsăritean, carile este ca un adaos cătră forma patrată a Crimeei, unde se formează o altă peninsulă, ce era odinioară despărţită de Crimeea prin un val şi o râpă apărată de un mur şi de turnuri; acolo stătu regia Bosforului, pe care Mitradates au strălucit-o şi a căreia capitală era Panticapea. Precum partea apusană, pe la Eupatoria, este plină de stepuri, de lacuri sarate şi de râurele ce sunt mai des săci, aşa partea de amiază a peninsulei este mănoasă, plină de suvenire istorice.

Lângă golful Ctenus, modernii au zidit Sevastopolu; aproape de aice anticul Hersonez, capul Partenium, faimos după tradiţiuni şi unde se întindeau coloniile mileziene, asiatice şi pe urmă cele genoveze. Partea din năuntru a Crimeei nu-i alta decât un şes întins; ochiul nu află, spre a se repoza, decât nişte înălţături piramidale, unde dorm îngropate seminţiile vechilor locuitori; aceste movili se numesc tumuli, iar de tatari se zic curgani, în a cărora sân deseori se află sarcofage cu obiecte preţioase de arte, depuse lângă îngropaţii eroi sau regi. Spre amiază pământul se rădică şi la ţărm formează o culme de munţi, din care cel mai mare este acel numit Trapez, înalt 4700 palme; marmora şi iaspul, cu coloane bazaltice, formează grote ca aceea a lui Fingal din Scoţia. Vegetaţiunea de aicea a olivului, figului şi a altor poame să aseamănă cu aceea a Greciei şi a Italiei.

Taurida sau Crimeea

Istoria antică a acestei peninsule se ascunde în văl de mitologie, care din evenimentele aice tâmplate au ţesut epizoade fabuloase şi poetice. Aice Efigenia, fiica lui Agamemnon, fu adusă de Diana şi mântuită de sacrificiul la care o condamnaseră oracolul; aice ea recunoscu pe fratele ei Oreste, aruncat de furtună, când era să-l sacrifice în templul Dianei, despre care evenimentele amintează tradiţiunile locale şi ruinele, iară mai ales tragedia lui Euripide întitulată Ifigenia în Taurida. Aice se află velerul de aur (pielea cu lână de aur), pentru care se întreprinsesă faimoasa şi eroica espediţiune numită a argonauţilor; asemene în adăposturile misterioase ale Tauridei dregea Medeea farmecele ei, încât faima acestor locuri, împlând lumea de fioroase istorisiri, impuseseră mărei ce le cungiurau numele de neospitalieră, pănă când grecii, cercetând şi cunoscând în urmă mai de aproape că erau ţări mănoase şi plăcute, au schimbat numele mărei Pontul Euxin, adecă mare ospitalieră.

Atuncea, pe la 400 ani înaintea lui Hs., mai multe punturi ale Crimeei s-au colonizat de greci, despre a cărora cultură s-au pastrat încă monumente. În decursul secolelor, Crimeea fu parte a imperiului lui Mitradates şi apoi a romanilor. După decăderea acestora, mai multe ginte scitice îşi disputau domnia asupra peninsulei, pănă când, după Cinghis-Han, la anul 1240, Batus-Han au reunit-o cu imperiul capceac şi au aşezat reşedinţa sa în politia azi numită Eschi-Crâm, adecă Crâmul cel mic.
Republicile italiene Veneţia şi Genova, ce erau pe atuncea cele întăi puteri maritime şi comerciale, începuse încă de la 1100 după Hs. a avea relaţiuni cu popoarele de pe ţărmul Mărei Negre, unde, pe la deosebite punturi de la gura Dunărei, ale Nistrului, ale Niprului pănă la Marea Azov, întemeiară multe aşezăminte comerciale şi colonii. Din acea epohă, după o întrerumpere de 800 ani, datează reînnoirea contactului românilor cu italienii, nu pe uscat, pe calea de unde veniseră ii de la Roma, pentru că comunicaţiunea lor de-a dreptul fu întreruptă de cătră slavi şi huni, carii la emigrarea popoarelor, în secolul IV, s-au aşezat între Dacia şi între Italia.

Moldoromânii, carii posedau gura Dunărei şi ţărmul Mărei Negre pănă la gura Nistrului, ca şi locuitorii Crimeei, primiră pe ţărmurile lor colonii genoveze cu contuarele lor comerciale, la Chilia, Cetatea Albă, pănă şi la Hotin. Mai ales că plutirea ţărmurală pe Marea Neagră era şi mai nainte practicată de bârladeni, a căcora putere se întinsăse pănă la gura Niprului, unde supusăse renumita politie Oleşie, amu Cherson, piaţă de comerciu şi depozitul mărfurilor greceşti destinate pentru Kiev.

Dar genovezii mai cu seamă au ţintit luarea lor aminte asupra Crimeei, unde anufacturile lor le preschimbau cu grâne, sare, pelcele şi vin pe care în cualitate aleasă le producea peninsula aceea. Drept aceasta, spre a se putea mai bine îngriji de interesele lor şi a esploata productele Crimeei, genovezii au plănuit a face pe ţărmul de la amiazăzi o colonie, pentru care prin prezenturi însemnătoare au căpătat de la hanul tatar învoirea de a aşeza contoare de comerciu, şi la 1420, sub conducerea patriciului Doria, colonii numeroase au descalecat acolo unde în timpul antic era politia Teodosia, care astăzi se numeşte Cafa. Aice, ca odinioară fenicienii sub conducerea Didonei, care prin asemenea strategimă fondară faimoasa Cartago, ce se făcusă rivală Romei, genovezii aşezară micile lor contoare negoţătoreşti; apoi neîntârziet le-au cungiurat cu o tărie, sub cuvânt a asigura preţioasele lor producte în contra tacului sălbaticilor hoţi din împregiurime, şi aşa adăogând pe încet un val lângă altul, o tărie, un turn pre lângă celelalte, Cafa se prefăcură într-o cetate puternică, cu un port ce putu cuprinde o flotă de galere. Atuncea, recunoscând înşelăciunea, tatarii ameninţau pe genovezi, dar aceştia din cetatea lor râdeau de neputinţa hanului. Peste 20 ani de la colonizaţiunea ei, Cafa se făcură o piaţă comercială înflorită, încât ea putură trimite 20 galere înarmate, spre a agiutora pe creştinii de la Tir, carii erau împresuraţi de saraceni.

Afară de Cafa, genovezii întemeieseră mai multe colonii în Crimeea, între altele la Solda, cu un turn foarte înalt, de unde puteau observa mişcările duşmanilor. Astăzi încă se văd ruine măreţe ale genovezilor lângă Sevastopol, precum Balaclava, Panticapea şi altele în insula Tamas. Genova, înmândrită că au câştigat aşa poziţiune, care o făcea domnitoare Mărei Negre şi-a asigura monopolul comerciului cu Constantinopoli şi cu Asia, s-au îngrijit de administraţiunea acestei colonii. În tot anul trimetea la Cafa un consul sau guvernator, ales dintre cele întăi familii patriciene ale Genovei. Guvernul se deosebea nu numai prin legiuri înţelepte, ce mai ales prin aplicaţiunea lor cu sfinţenie, prin paza şi prin domnirea dreptăţei, încât nu numai sudiţii genovezi erau întru toate apăraţi, ce şi popoarele tatare de prin pregiur, încredinţându-se de puterea şi de dreptatea guvernului, deseori i se adresau şi urmau dupre rezoluţiunea sa.

Veneţienii, rivali puternici ai genovezilor, neputând suferi dezvălirea unei asemenea înrâuriri în locurile unde şi dânşii întrebuinţau speculaţiunile lor, la anul 1296 espeduiră o flotă compusă din 25 galere, care după un atac de puţine zile au surupat şi pradat coloniile genoveze ce erau fructul multor ani şi ostenele, încât coloniile aceste ar fi fost de atuncea pe totdeauna dizrădăcinate din Crimeea, dacă nu ar fi venit o încungiurare neaşteptată, adecă o iarnă din cele mai aspre, însoţită de foamete, încât Veneţia, carea întemeiesă în partea nordică a Mărei Azov colonia Trahesa, crezând că în Crimeea ar fi aflat un paradis pământean, constrânsă de acele cauze, au fost nevoită a părăsi concuista cea nouă, după ce au pierdut o treime din oastea sa.

Genovezii, reintrând în posesiunile coloniilor lor, s-au sârguit atât de bine a repara daunile pătimite, încât papa Ioan XXII rândui în politia Cafa un mitropolit catolic, a căruia jurisdicţiune se întindea de la Pontul Euxin pănă în Rusia. Domnia Crimeei era de atuncea împărţită între tatari şi între genovezi, carii tratau cu dispreţ, ca pe nişte barbari, pe acei pământeni. Din gelozia politică şi din frecarea intereselor comerciale, la anul 1342 au prorupt un răzbel. Hanul domnitori, vrând a se desface de nişte vecini atât de asupritori intereselor şi autonomiei naţionale, adunând o oaste numeroasă, au încungiurat Cafa. După un asediu îndelungat, neputând-o supune nici prin arme, nici prin foame, de care începuse propria lui oaste a pătimi, el însuşi au fost constrâns a cere o împăcare, care s-au şi încheiet, după mijlocirea republicei, între coloniile ei şi hanul Crimeei, când atunce acesta recunoscu drepturile politice ale coloniilor comerciale pentru ambele părţi folositoare.

Tamerlan, învincitorul Asiei, la 1406 au surpat domnia hanului Toctamişi, după care imperiul său se împărţi în trei hanaturi: în al Kazanului, Astrahanului şi al Crimeei. Atunce dezbinări necontenite învăluiau astă peninsulă; anarhia agiunsăse la culmea ei şi ţara umbla a se face prada oardelor vecine, când un simplu păstori, numit Gherai, aduce înaintea căpeteniilor adunate pe Hagi, june de 18 ani, ca pe un adevărat deviitor al lui Batuş-han şi al lui Toctamişi; acest june datorea mântuirea şi păstrarea sa îngrijirei îmbunătăţitului Gherai. Şefii adunaţi refuzau a-l recunoaşte de clironom al tronului, dar poporul declară de ales în astă demnitate pe junele Hagi, care, spre recunoştinţă cătră binefăcătoriul său, adoptă numele lui de Gherai şi se făcu şeful strălucitei dinastii tatare, ce au domnit de la 1440 pănă la 1780 în Crimeea, cu titlu de han. Hagi-Gherai au guvernat cu strălucire pănă la 1467. Fiul său cel mai mare, Nor-Edaulah, avea să-i urmeze în domnie, însă fu detronat de fratele său Mengheli.

Acesta, sub nume de Mengheli-Gherai I, este cel mai strălucit dintre hanii Crimeei şi împarte cu Mitridate onorul de a lasa în astă ţară suvenire istorice glorioase. El protegea agricultura, artele şi comerciul, pentru care întreţinea relaţiuni pacinice cu ţările învecinate. Moldova, ale cărei ţărmuri de pe Marea Neagră sunt faţă în faţă cu acele ale Crimeei, în depărtare ca de 28 mile, era fireşte şi politiceşte dispusă a trăi cu dânsa în armonie şi a se folosi de relaţiunile comerciale. De aceea, pre lângă casele ei de comerciu ce erau statornicite la Cafa, Eupatoria şi Balaclava, Moldova avea prin acele politii, pentru îngrijirea şi protecţiunea supuşilor săi, agenţi şi comisionari.

Nu târziu după întronarea sa, Mengheli-Gherai află că fratele său Nor-Edaulah, ce era esiliat, se adăpostisă pre lângă Cazimir IV, regele Poloniei, şi îngrijindu-se ca nu cumva acesta să-l agiute de a recapata domnia Crimeei, după dritul său de întăia-naştere, au căutat alianţa celor mai puternici monarhi ai epohei, care, aflându-se în ceartă cu Polonia, ar fi favorat nesmintit interesele lui. De aceea, fără preget s-au adresat la ţarul Moscvei Ivan III şi la Ştefan cel Mare al Moldovei, cu carii, prin mijlocirea lui Cocos, evreu înavuţit portughez din Cafa, au încheiat o trainică legătură, prin care ţarul Moscvei se-ndatorea a da lui Mengheli-Gherai pe tot anul daruri, pe când Ştefan voievod era cu acest han puternic şi înţelept legat nu numai prin interes politic, ce şi personal, precum mai în urmă se va vedea.

Dar mai nainte de a se pune în lucrare acest tratat, intrigile lui Nor-Edaulah detronatul, sprijinite de Polonia, aprinseră în Crimeea o învăluire şi năuntrice împărecheri de partizi atât de mari, încât, spre a feri Crimeea de un răzbel civil, Mengheli-Gherai au preferat a abdica tronul şi a se retrage cu familia sa la Cafa, între genovezi, cari-i rânduiră de reşedinţă cetatea Mancup, depărtată două mile de la Balaclava.

Poate că Mengheli-Gherai şi-ar fi încheiet cariera sa în astă tunecoasă singurătate, dacă o nouă ceartă, născută între genovezi şi tatari, n-ar fi provocat un evenimânt prin care înturnasă lui Mengheli-Gherai sciptrul ce-l scapase din mânile sale. Tatarii trimeteau la Cafa un delegat a lor, care mai nainte avea a se întări de genovezi. Un nou trimis, Eminic, nu câştigă învoirea guvernului Cafei, pentru care acesta, neputând fi sprijinit de han, s-au adresat a cere ajutor la Constantinopoli, ce de 20 ani (1453) se afla sub domnia lui Mahomed al II, carele din cearta genovezilor şi a tatarilor ştiu să tragă folos pentru realizarea planurilor sale şi totodată a se răzbuna asupra genovezilor, carii la asediul Constantinopolei au fost dat agiutori imperatorelui Paleologu prin arme şi prin flota lor.

Este cunoscut că acel mare concuistori plănuia a împlânta semiluna în locul crucei în toată Europa, unde cercând a răzbate prin Moldova, oastea lui de 120 000 oameni fu de Ştefan voievod, în 17 ghenari 1475, deplin învinsă în lunca Racovei, pentru care toată creştinătatea şi papa Romei au serbat triumful armelor moldoromâne, care de asemene smulse din mânile turcilor Chilia şi Cetatea Albă. Mohamed, înţelegând în Ştefan voievod un barbat ce contraria scopul său, invită în contra lui pe Lobodă hatmanul cozacilor Donului, pe care Ştefan voievod, învingându-l la Grumăzeşti, îl şi prinsă; o parte a oastei sale au înecat-o în Nistru, iar restul o alungă pănă la Nipru. Mai în urmă, pentru mântuirea ţărei de cozaci şi tatari, au zidit în Iaşi biserica sântului Nicolai cel Mare, cu trei altare[1] . Atâtea nouă motive înăsprind pe Mohamed, au şi început operaţiunile sale cu Crimeea, unde la 1 iulie 1475 trimisă o flotă numeroasă de 400 galere, care se înfăţoşă înaintea Cafei, pe când pretendintul Eminec se apropiasă din partea uscatului cu o numeroasă oaste de turci şi tatari, care era în înţelegere cu o partidă de împărechetori din cetate. Genovezii, carii pănă atuncea despreţuiau pe orice duşman, atacaţi pe dinafară de o armie atât de puternică, deprinsă a învince, şi pe dinăuntru paralizaţi de împărechetorii proditori, după ce în curs de 6 zile au susţinut cu bărbăţie asaltele cele mai furioase ale turcilor, au fost nevoiţi a se supune.

O deputaţiune de locuitori, compusă din dregători şi din bătrâni, lacrimile femeilor şi ale copiilor şi darurile însemnătoare au înduplecat pe şeful espediţiunei, Ahmed, a dărui cetăţenilor genovezi viaţa. A doua zi, cuprinzând cetatea şi toate tăriile Cafei, cea întăie lucrare a învincitorilor au fost a pune sub sabie pe agentul lui Ştefan voievod şi pre toţi neguţătorii moldoveni, în număr de 160 inşi[2], ca o espiaţiune (răzbunare) a perderilor ce suferise la Racova oastea otomană. După ce în ist mod au sfărmat în Crimeea puterea genovezilor, voind a stârpi acum chiar şi cuibul lor, Mohamed rândui a se strămuta toţi locuitorii de la Cafa şi de la alte locuri a peninsulei, dispoindu-i de tot avutul lor şi trădându-i de sclavi. Drept aceea se făcu o prescriere de toată împoporarea, din care s-au ales un număr de june virgure pentru haremul imperial din Constantinopoli şi 150 juni de la 10 pănă la 15 ani, parte pentru serviciul curţei, iar parte spre a fi înşiraţi în guardia ienicerilor, după ce mai nainte aveau a îmbrăţişa credinţa mahometană.

Astă lucrare, despărţirea părinţilor de fiii şi de familia lor, înfăţoşa o icoană mai cumplită decât fiorile asediului, şi italienii o asemănau în parte cu răpirea sabinilor din Roma. S-au văzut scene de amori matern şi disperare ce ar fi umplut de oţărâre pe călăi, dacă nu s-ar fi impus învincitorilor o asemine sălbatică însărcinare. Mumele numai leşinate se puteau despărţi de copiii lor; altele se târau pănă la galere, care le urmăreau în not, pănă când obosite se înecau. S-au tâmplat ca un părinte, spre a feri pe fiul său de sclăvia ovelită şi sacrilegă (lepădarea credinţei lui Hs.), l-au străpuns cu pomnarul înaintea răpitorilor şi însuşi căzu sub loviturile lor.

După încheierea acestei lucrări, flota s-au încărcat cu averi preţioase şi cu 15 000 sclavi genovezi de ambe sexe, care, transportându-se la Constantinopoli, s-au aşezat la Pera, unde păziră naţionalitatea şi limba lor italiană şi sunt uricul familiilor celor mai multe, numite pe rote, de religiune catolică şi de limbă greco-italiană. Iară pentru junii şi junele ce erau, împreună cu obiectele cele mai preţioase, destinate în dar pentru sultanul, în două deosebite galere adunate, s-au luat cea mai mare îngrijire pentru îndemânarea şi mângâierea lor în cursul călătoriei la Constantinopoli; de aceea s-au căutat doi oameni bătrâni, ştiutori de limba italiană şi turcească, spre a le servi în astă încungiurare de îngrijitori. Alegerea au căzut asupra unui bătrân încă verde şi respectabil, care cu doi copii în braţe, spre a-i subtrage de vânarea brutală a înarmaţilor, se înfăţoşă înaintea lui Ahmed, preferând mai bine să facă parte acestui olocaust omenesc.

Între moldoromânii care, pentru speculaţiunea lor şi alte interese, erau aşezaţi în Crimeea, se deosebea mai ales unul numit Radaman, barbat cu geniu şi cu patriotism, care, de 20 ani purtându-se între ambele aceste ţări, au câştigat nu numai însemnătoare avere, ci şi stima şi încrederea ambilor domnitori şi locuitori ai Moldovei şi ai Crimeei, încât în cursul domniei lui Mengheli-Gherai el fuse mijlocitor confidenţial între Ştefan voievod şi între acest han, pentru care făcea dese călătorii, aducând şi preschimbând corespondenţii şi daruri între aceşti suverani aliaţi.

Soarta care răsturnase de pe tron pe Mengheli-Gherai nu cruţasă pe Radaman. O fortună din cele înfricoşate, care dominează pe Marea Neagră, au acufundat vasul de comerciu încărcat cu cea mai mare parte a avutului său, încât după catastrofa politică a Crimeei el se adăpostisă pe lângă Mengheli- Gherai în cetatea Mancup, unde, în privirea serviciilor de mai nainte, a înţelepciunei şi a încungiurărilor sale, fu tratat chiar ca un casnic favorit şi, în contra datinilor musulmane, atât el cât şi familia sa aveau liberă întrare la curte şi în seraiul hanului.

Între cadânile lui Mengheli-Gherai, cea mai favorită sultană era o româncă, care, din copilărie răpită de tatari din Moldova, pentru straordinara ei frumuseţă fusesă prosforată hanului şi se făcu mumă unei fiice frumoase, icoană vie a maicei sale, şi de aceea de părintele ei foarte iubită. Deşi din amori duios, de lux oriental şi de frumuseţile reşedinţei cei încântătoare de la Bacci-Serai cungiurată, sultana era deseori cufundată în melancolie. Ea îşi amintea ca prin un vis dulce părinţii, locul naşterei sale, patria cu munţii şi râurile ce o împodobeau, simplicitatea vieţei, iară mai ales nimic nu putu amorţi în inima sa învăţăturile religioase creştine, în care fu născută şi pe care ea în ascuns, pe cât îi era cu putinţă, au practicat în cugetul său. Unica ei mângâiere, au insuflat fiicei sale aceste simţăminte evlavioase şi, precum se tâmplă că uneori pomul hultuit întrece în bunătate pe prototipul său, de asemine învăţăturile creştinătăţei, care în ascuns insuflase fiicei sale, au prins în inima cea fragedă o mai adâncă rădăcină şi ist rezultat era triumful secret al maicei sale.

Puţin înaintea catastrofei politice, sultana, îmbolnăvindu-se greu şi simţindu-se aproape de moarte, espusă fiicei sale Fatme toată soarta şi naţionalitatea sa, congiurând-o a rămânea credincioasă religiunei creştine pe ascuns, pănă când înduratul Dumnezeu o va îndămâna de a se înturna în sânul bisericei lui Hs. Fatme, împlântată în lacrimi, giurui maicei murinde a plini aceste şi în cuget tânăr păstră cu statornicie misterioasa ei chemare. Rămâind orfană de mamă, ea afla mare mângâiere în petrecerea cu Radaman şi cu copiii lui, din care o fiică era de vrâsta sa, iar fiul de cinci ani mai mare; cu aceştia ea se practică a vorbi în limba română, mai dorită fiindu-i, ca o dulce amintire a maicei sale, pentru care orice om, în toate părţile lumei, având o simpatie adâncă, de dânsa e legat cătră patrie şi cătră îndatoririle sale.

Atacul turcilor asupra Cafei se întinsesă şi asupra politiilor învecinate şi înavuţite, între care era Mancup, reşedinţa privată a lui Mengheli-Gherai. Acesta era la turci sub prepus de amic al genovezilor. Soarta sclăviei care au pătimit locuitorii Cafei şi cruziile învincitorilor răspândiră fiori de desperare chiar şi în naţiunea tatară, din care cea de la Mancup trăia în armonie cu genovii, încât, la apropierea oastei turceşti, cea mai mare parte din locuitorii acestei politii fugiră la munte şi se adăpostiră între grotele cele misterioase şi nerăzbătute, din vechime încă săpate în stânci pentru dosirea creştinilor de furia păgânilor.

Pe când noaptea cuprinsăse reşidenţa lui Mengheli-Gherai, toţi casnicii şi chiar seraiul său s-au răspândit, şi de spaima omorului şi a sclăviei s-au mistuit unde cine au putut. În astă fioroasă confuziune, giunea Fatme, delăsată de femeile păzitoare împreună cu giunele Radaman, de care se rătăcise sora-sa, favoriţi de umbra nopţei, s-au lunecat pintre oaste şi s-au mistuit în o grotă singuratică, unde odineoară sultana, ferită de ochii păzitorilor, îşi făcea rugăciunile creştine. Aice ambii juni agiungând, s-au tupilat tremurând de spaimă şi în genunchi ruga pe Mântuitorul lumei a-i mântui şi pre ii de pericolul care-i ameninţa. Obosala li amorţise puterile şi-i acufundase într-un somn adânc, din care-i trezi dimineaţa chemarea lui Radaman. Acesta, simţind rătăcirea copiilor, după multă căutare nu putu afla de fiia-sa, dar găsi în grotă pe aceşti doi; apoi, văzând despre o parte pericolul cu care-i ameninţa brutalitatea salbaticilor ostaşi, iar despre alta nici un mod de scapare, şi cunoscând simţimântul duios ce lega junii din frageda lor copilărie, într-o încredere în cereasca îndurare, care totdeauna l-au însufleţit, nu află alt mod de a nu-i despărţi, decât a învesti şi pe Fatme în port de june genovez şi pe ambii a-i conduce la căpitenia oastei turceşti, ca pe doi fugari pe cari-i prosfora spre a face parte de ceata aleasă şi destinată pentru Constantinopoli, sperând că acolo i se va înfăţoşa vreo ocaziune de a-i puté mântui. Prin astă urmare, bătrânul Radaman au capatat confidenţa lui Ahmed, care, pentru cunoştinţa multor limbi străine crezându-l grec, şi prin astă faptă stimându-l credincios sultanului, i-au încredinţat îngrijirea asupra cetei genovezilor în cursul călătoriei lor la Constantinopoli.

Despre altă parte Mengheli-Gherai, precum s-au zis, ca un partizan al genovezilor, fu prins şi de asemine despărţit de familia sa, se conduse la Constantinopoli. Aice, agiungând ca sclav, s-au primit de sultanul ca rege. Acest răzbelic şi înţelept monarh ştia că mărirea şi siguranţa unui imperiu mare nu stă în nemărginita întindere teritorială şi în nenumărata mulţime a popoarelor, ci în legăturile de interes materiale şi de glorie naţională între provinţiile subgiugate şi între centrul guvernului. De aceea, voind a face din provinţia Crimeea un razim al puterei otomane şi preţuind geniul şi înrâurirea lui Mengheli-Gherai, nu numai că l-au reaşezat sub suzeranitatea sa pe tronul ce-l pierduse, dar încă încheie cu dânsul un pact de dinastie, ca, la caz de a se stinge sămânţa sultanilor de Constantinopoli, atunce, ca un clironom legiuit, să urmeze pe tronul imperiului unul din familia lui Mengheli-Gherai, care condiţiune se zice că şi pănă astăzi are tăria ei.

După câtva timp, Mengheli-Gherai, înturnându-se în Crimeea cu mare pompă, s-au reaşezat la Bacci-Sarai, dar familia sa, de fortună împrăştietă, n-au mai găsit-o şi mult s-au nevoit de a putea descoperi macar parte dintr-însa.

Note
1.    ↑ Cu hramurile s. ierarh Nicolai, arhidiacon Ştefan, muc. Varvara. Editorul ediţiei de la 1867î.
2.    ↑ Singuli nuncii et exploratores Stephani Voievodae, et universi mercatores Moldaviae, numero centum sexaginta, apud Capham reperti, iussu Turci, gladio percussi sunt. Cladis maxima, et cruentus gladius, in universos ordines et aetates desaeviebat. Dlugossi Historia, liber XIII, pag. 533 (Gh. A.).

Cetatea Chilia

Însărcinat cu îngrijirea giunilor sclavi din Cafa, între cari amu se aflau Fatme şi giunile Radaman, ci erau de cielalţi necunoscuţi, Radaman s-au îmbarcat în galera destinată în care se aşezasă o ceată de douăzeci şi patru turci, spre paza giunilor sclavi şi mai ales a preţioaselor obiecte încredinţate răspunderei lor. Modul cel blând şi îngrijitori al lui Radaman, ca al unui părinte duios, nu putu de la purcederea flotei mângâia pre atâţa copii cari, văzându-şi părinţii adunaţi pe ţărmul mărei şi pe alţii împărţiţi prin alte galere, simţinduse amu orfani şi pe totdeauna despărţiţi de dânşii, vărsau lacrimi şi împleau aerul de bocete pătrunzătoare, pe când fioroşii vincitori răsunau cântece de triumf şi de bucurie.

Încărcată cu călători de aceste două opuse simţimânte, unii de doliu, alţii de bucurie pentru succesul espediţiunei şi prada cea mănoasă de care cu toţi se împărtăşiseră, flota, compusă din 70 galere mari, întinse vântrelele sale spre Bosfor, unde o mâna şi cursul natural al apelor către acea poartă, pentru a căreia posesiune din vechime urmează pănă în zilele noastre lupte sângeroase.

După o plutire la început favorabilă, săninul ceriului se înnoură, un vânt puternic de la răsărit turbură undele mărei şi, mai nainte de a putea agiunge la vreun port, flota fu cuprinsă de cea mai înfricoşată fortună, care atât de deseori aduce daune simţitoare plutitorilor, încât nu în zadar astă mare se numără între cele periculoase. Tâmplarea, care ameninţa flota cu vasfrângere, se părea lui Radaman favoritoare mântuirei, pentru că galera pe care se afla şi se diriguié de el era acum despărţită de celelalte şi apoi el, care din deasa practică cunoştea astă mare, s-au mânat spre apus şi la încetarea fortunei, alinându-se marea, recunoscu că plutea spre ţărmul Moldovei, pe când turcilor făcea să creadă că se apropie de acela de amiazăzi al Traciei.

În astă opiniune rătăcind cinci zile şi atâtea nopţi, în care spaima peirei, frigul şi durerea asuprise pe mizerii giuni, Radaman descoperi în faptul zilei pământul care cu bucurie fu urat de toţi ca ţărmul mântuirei lor. Turcii, care crezându-se mai nainte de alte galere agiunşi la un port al Rumeliei, pre lângă scăparea din pericul, se bucurau că, descărcând giunii şi odoarele cele preţioase, vor căpăta de la sultan nu numai laudă, ci şi o parte din prăzile acele, se grăbeau a deştinde pe uscat; însă Radaman, recunoscând că pământul acela era insula numită a Şerpilor, în apropierea gurei Dunărei, i-au încredinţat că acea insulă ar fi aproape de Burgas. Deci spre a repoza după un curs atât de îndelungat şi periculos, cât şi spre a se aproviziuna cu apă de băut, de care de două zile avea lipsă galera, agiungând la un loc îndămânatic, au aruncat ancora, şi turcii, doritori a călca pământ, giumătate dintr-înşii câţi încăpuseră într-o luntre, luând cu dânşii foalile deşertate, purceseră spre insulă spre a le împlea cu apă. Asta au fost ocaziunea a se întări prin ospătarea de merinde şi prin somn pentru o mai departe, deşi scurtă, călătorie.

Turcii de pe insulă, după ce la umbra tufarilor de tamarisc au mâncat şi ceva dormit, se grăbiră a se înturna pe galeră, dar sosind la ţărm rămaseră împietriţi văzând abia într-o mare depărtare plutind vasul în direcţiune tot spre apus. Radaman, spre mai bună nemerire a planului de mântuire, după ce au ospătat pe giuni şi pe cii 12 turci rămaşi, le prosforă din o foale şi ceva vin, spre a închina întru mulţămirea apropietei sosiri la picioarele sultanului, dar mai nainte au amestecat în băutura aceea ceva narcotic, care nu târziu i-au cufundat în un somn atât de tare, încât lesne fu lui Radaman, cu agiutorul celor mai mari giuni, a-i ucide şi a-i arunca în mare. Dezbărându-se în ist mod de ăzitorii lor, toţi cu sporită putere mânau vâslele spre a agiunge la gura Dunărei de la Chilia, unde, reîmpins vasul de cursul cel puternic al apelor, cu greu ar fi putut întra dacă pe insula Mocanu, una din cele numeroase pe care aice li formează Dunărea, nu s-ar fi aflat câţiva păstori români mocani, de la cari se trage numele acestei insule şi cari la umbra sălciilor răsunau în fluierile lor doinele armonioase ce pe fiecare român îl pătrund amu de melancolie, văzând că simţimântul de naţiunalitate s-au refugiat numai în sânul acestor fii ai naturei, la cari, ca oratori nemuritori, amintează şi întreţine muntele şi râurile suvenirul gloriei strămoşeşti!... Atunce, văzându-se în apropiere de compatrioţi, Radaman au înălţat bandiera Moldovei, însoţind-o cu strigăte de bucurie şi chemarea de agiutori a tuturor călătorilor.

Aceşti mocani, cari au împrumutat numele lor de la cumani, popor barbar şi răzbelic ce în timpul migraţiunei universale se aşezaseră în Moldova sub munţii de la Comăneşti spre Neamţu, precum este ştiut, de atunce pănă astăzi se ocupă cu păstoria, şi numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei şi la gura ei. Dânşii au aice cotunile lor nomade, cu staule şi tării în contra hoţilor de mare, cu care deseori poartă lupte încruntate; de aceea, singura înălţare a bandierei naţiunale nu i-ar fi înduplecat a veni vasului întru agiutor, dacă Radaman nu ar fi adaos, prin sunetul buciumului, a le repeta ca un eho sonurile naţiunale şi a le cere agiutor. Atunce, apropiindu-să la ţărm, doi din cii mai miliani mocani, văzând pe galeră un număr mare de copii ce întindeau braţele lor, s-au aruncat în apă, ducând un capăt de arcan, care, legat de galeră, fu de ceilalţi tras pe la gura Dunărei la mal, cu toată greutatea ce-i opunea impetul apelor. Soarele se apropia de apus şi discul său cel lucitor se cufundă în sânul munţilor, deasupra cărora Pionul înălţa ascuţita şi ameninţătoarea sa creastă, încât, neputându-se înainti călătoria spre Chilia, s-au aruncat aice ancora şi toată ceata giunilor diştinsă şi cu lacrimi sărută pământul mântuirei lor. Aice, pe un muncel, se afla cotunul cel întărit al mocanilor, cari, de prin pregiur adunaţi la ţărm, s-au mirat foarte de o ceată atât de numeroasă de copii delicaţi şi frumoşi, ce vederau semne de o soartă estraordinară, încât cu respect şi duioşie primindu-i baciul, după ce, pentru asigurarea galerei, cătră un număr de giuni mai mari au adaos o ceată de mocani înarmaţi, condusă pe toţi ceilalţi pe la locuinţile cele umilite, parte în pământ, parte deasupra durate, unde, aprinzând în giur focuri, li s-au pregătit o cină din fructul turmei: lapte dulce şi acru, jântiţă şi caşcaval, şi peşte cu mămăligă proaspătă, care de genovezi era şi în Cafa întrodusă.

Pe pănuşi de papură uscată culcaţi, în mezul oilor şi a păzitorilor câni, sărmanii copii dormiră păn a doua zi, când sunetul buciumului păstoresc i-au trezit din somnul ce ar fi fost dulce, întăia oară de la despărţirea lor de părinţi şi de familie, dacă visurile, prin forme felurite mângâindu-i în somn, nu le-ar fi arătat la trezire ademenirea unei deşerte bucurii, mai ales văzând miei săltând pre lângă mumele lor, de care soarta crudă pe totdeauna-i despărţisă pe mulţi orfani, încât mult s-au nevoit Radaman spre a înturna între aceşti giuni întristaţi o rază de mângâiere, cum că ceriul, arătându-li-se favorabil prin mântuirea de sclăvie, nu se va îndura şi în viitor de soarta acelor ce se încred în el.

Cu agiutorul acestui popor ospitalier re-mbărcându-se călătorii, galera, condusă de păscari, purcesă spre cetatea Chilia, unde au agiuns încă înainte de seară, deşi depărtarea era peste opt oare de cale. Chilia numită de antici Ahilea au Clistomastum, era în acel timp una din cetăţile cu port care apăra gura Dunărei şi plutirea moldovenilor pe acest fluviu şi pe Marea Neagră. Astă cetate, care în alianţa lui Ştefan voievod cu regele Matei Corvin asupra turcilor se cuprinsăse de unguri, nevoind aceştia în urmă a o deşerta, s-au luat de moldoveni după un asediu lung şi fu mai în urmă cauza răzbelului între Moldova şi Ungaria, care adusăse înfrângerea lui Matei Corvin la Baia. După aceea, întărindu-se cu puternice bastioane şi râpi, cetatea se înarmă cu o garnizoană numeroasă, ce era amu sub comanda părcalabului Isaia.