Să-i lase-n nevoaie fără scumpărare. Caùtă și de mine, Doamne,-ntr-a ta milă,

De-m vez greutatea și de vrăjmaș sâlă. Și tu mă rădică de la prag de moarte,

Să-ț povestesc, Doamne, laudele toate, În mijloc de poarta a fiìcei Sionul,

Să prinză de veste prin țară tot omul. S-ávem bucurie de-a ta mântuință,

Să vedem pizmașii afundaț în sâlță. Că-n lațul acela care ei gătară

Li s-au prins piciorul de să încurcară. Vestit este Domnul de giudeț ce face, Păcătosul da-ș-va în laț, cum nu-i place. Și să vor întoarce în iad de vor merge Toate limbi păgâne și fără de lege. Iară pre mișelul Dumnezău nu-l uită, Săvái că-ș petrece viața-n grije multă. Ce pentru răbdare le cruță de-i gata Mișeilor Domnul de le va da plata. Rădică-te, Doamne, cu a ta tărie, Să să părăsască omul de mândrie, Să giudeci păgânii cu svânta ta față,

Dătători de lege le dă și povață,

Să vază păgânii că-s oameni cu minte

Și să-ț înțăleagă svintele cuvinte.

Dară căce, Doamne, te mutaș departe

La loc de nevoaie și de greutate,

Și pre necuratul laș de să dezmiardă, De să sămețește pre mișel și-l pradă? Sfatul și voroava ce fac necurațâi Tind sâlțe și lațuri să strice pre alțâi. Și să prind într-înse cu multă durere, Altora nu strică, șie fac scădere. Că și păcătosul cu mult să fălește În dezmierdăciune, căce-i prisosește. Asuprele face, și-l grăiesc de bine, Mânie pre Domnul cu rău ce-are-n sine. Și nu va să cerce să-ș afle folosul, Ce stă-ntr-a sa pizmă-n tot ceas păcătosul. De toț dumnezăii mai presus să urcă Și căile sale pre tot ceasul spurcă.

Vor lipsi din față-i a tale giudețe, Că-n svânta ta lege n-a vrea să să-nvețe. Și căce ș-va-nvince preste toț pizmașii, Inema i-va zâce să nu-ș mute pașii Din rudă de rudă pănă nu va face Peste toată lumea vrajbă și nepace. Gura i-este plină de amărăciune, De blăstăm, de hulă și de-nșelăciune. Supt limba lui este trudă și durere, Și-n gândul său poartă să facă scădere. Ascuns să supune-n leșnici cu bogațâi, Ca să viclenească, să nu-l prinză alțâi. Cearcă să găsască vreme pre-ndemână Întru să ucigă pre cel fără vină. Și cu ochii lacomi pre mișel prăvește, Ca leu în ogradă ascuns leșuiește, Túpilă s-apuce și să căpuiască, Pre mișel să tragă-n laț și să-l smerească. Și fără de veste i-va veni sminteală, Cu grea căzătură și cu sârguială. Cându-i va părea lui c-au făcut izbândă, De-au domnit mișeii, veni-i-va osândă. Inema-i grăiește precum i să place, Căce-ndelung rabdă Dumnezău și tace. Și ș-au întors fața, svânta căùtătură, Să nu cerceteze pentr-a sa făptură. Rădică-te, Doamne și Dumnezău svinte, De-ț înalță mâna și-ț ádo aminte. Nu-ț uita mișeii de la a ta milă, Nu lăsa pizmașii să le facă sâlă. Pentru care lucru tine, Doamne svinte,

Mânie pizmașul cu rele cuvinte. „Și să nu-i iei sama“, în inemă-ș zâce,

Poruncilor tale să pune cu price. Nu-ș vede durerea, urgia venită,

Ce-i pare să scape de mâna ta svântă. Iară ție, Doamne, neavutul caùtă

S-agiuț pre săracul cu mână-ndurată. A rău ș-a vicleanul brațele li-i frânge,

Să le cerci păcatul pănă să vor stânge. În veci este Domnul de împărățește,

Slava lui și cinstea nu să obârșește. Păgânii să pieie din svânta lui țară,

Să nu mai rădice în creștini ocară. Mișei ce să roagă cu inemă frântă

I-ai auzât, Doamne, cu urechea svântă. Și cu a ta milă a săraci să giudeci,

Și la greutate pre mișel să nú-l treci. Să nu-ș mai rădice mândrul și sămățul

Gâltejul în fală, ce să-i faci giudețul.

PSALMUL 10

Cătră tine, Doamne, mi-i toată nedejdea*,

De-m ești razăm tare la toată primejdea. Zică cât le place ceia ce n-au minte,

De vor să mă sparìe cu a lor cuvinte, Să fug pre la munte cu pădure deasă,

Ca o vrăbiuță să mâi fără casă. Că iată păgânii încordară arce,

• 6, 6

Pun săgeț în tulbă, să grijesc de lance Și vin prin tunerec cu arce pre-amână, Întru să săgete pre cei fără vină. Giurământul nú-ș țân, hotarăle strică, Și de-mpăcăciune nu gândesc nemică. Ce eu am pre Domnul care mă grijește, Din svânta sa casă ce să odihnește. Din svântul său scaun din ceri caùtă Domnul Cu ochii săi céi svinți, de cearcă-n tot omul. Vede pre cel meser și pre tot lipsitul, Derepțâi și strâmbii de pre tot pământul. Deci1 strâmbătatea cine o iubește, Acela el sângur sufletul ș-urește. Că va ploua Domnul cu iarbă pucioasă Preste necurațâi, și holbură groasă, Foc și sterevie cu năvală mare, Le-a trimite lațuri, păhar de pierzare. Că direptu-i Domnul, dereptăț iubește, Giudecări direpte fața lui prăvește.

PSALMUL 11

Folosește-mi, Doamne, și mă sprejinește Cu a ta putere, de mă mântuiește, Că scăzură céi buni și să-mpuțânară, De nu-i dereptate nice într-o țară. Deșert cătră proape tot omul grăiește Și cu-nșelăciune va de-l păgubește.

1 Pronunțat De-ci.

Cu buze viclene, din inemi-adânce, Grăiesc răutate și cuvânt de price. Despierde-vei, Doamne, buze-nșelătoare, A limbă sămață, de rău grăitoare. Să fălesc pizmașii că-ș vor mări limba, În cuvânt de svadă, să mulțască scârba : „Că buzele noastre sunt cu noi de față, Nu băgăm în samă Dumnezău ce-nvață“. Vez mișelătate, vez suspini cu jele, A lipsiț și meseri vez de durori grele. Acmu pentru dânșii scoală, Doamne svinte, Să-ț umplì cu izbândă svintele cuvinte Și să-ț rădici sămnul cel de biruire, Că cutez cu dânsul fără de-ndoire. Că cumu-i argintul lămurit cu focul, Ț-sunt svinte cuvinte curate cu totul. Tu, Doamne, ne scoate și ne socotește De ruda aceasta și-n veci ne ferește. Că-mpregiurul nostru sunt gata s-alerge Cu rău necurațâi cei fără de lege. Precum este ceriul mare de nălțâme, Pre pământ adaogi de oameni mulțâme.

PSALMUL 12

Pănă când, milostive, nu-ț aduci aminte* , De mă uiț cu totul, o, Dumnezău svinte? Pănă când, milostive, ț-ascunz svânta față

• 7, 6

De mine, ticălosul, cu destulă greață? Pănă când îm voi pune sfaturi în biet suflet, Zua durori, și noaptea inemă-n greu cuget? Pănă când s-a nălța-să vrăjmașul cu scârbă, De va să mi să suie să să puie-n gârbă? Ce te milostivește, o, Dumnezău svinte, De mi-auz mișea rugă, mișele cuvinte, Cugetul îm svințește, ochii luminează Dintr-a ta strălucoare de senină rază. Să nu adorm în somnul de a doua moarte, Să nu râză vrăjmașul, să zâcă că-m poate. Că ceia ce-m fac scârbă și grea supărare Le-ar fi de bucurie să fiu de pierzare. Ce mila ta cea svântă mi-i de bunătate, Mi-i nedejde și razăm despre greutate. Bucurie m-voi face și inemă bună De a ta biruire, cântând împreună. Dentr-a ta bunătate, carea-m vei trimite, Ca să-ț cânt svântul nume, o, Dumnezău svinte.

PSALMUL 13

Zâsă întru sine cel fără de minte, ’Ntr-a sa nebunie, deșerte cuvinte. Zâsă că nu este Dumnezău să vază, Să le ia de samă cine ce lucrează. Că scăzură céi buni, răii să mulțâră, De stricară lumea și o împuțâră. Ce Domnul din scaun preste toț prăvește, De le înțălege cine ce gândește. De cugetă bine și cearcă de Domnul, Plinindu-i porunca, vede pre tot omul. Când să pornesc răii de sunt fără treabă, Atuncea-i de dânșii o nedejde slabă, Când nu-i pănă-ntr-unul spre bine să margă, Când să detorniră-n volnicie largă, Ț-ar putea-nțălege svintele cuvinte, Carii fac greșele, că sunt toț cu minte. Și să nu-ț mănânce oamenii cu pâine, Ca să-i concenească de astăz, de mâine, Fără de sâială și fără de frică, Negândind de Domnul nice-ntr-o nemică. Pentr-aceea, Doamne, le trimite spaimă, Când nu le-a hi-n veste, să bage de samă. Că tu, Doamne svinte, în ruda direaptă Ț-gătez lăcuința, carii drag te-așteaptă. Că ei, bogătașii, pre meser defaimă, Ce Domnul l-a face bogat fără samă,

Trimițând putere de la Sion s-aibă,