— Hagar, Hagar a mea . . . Eu sunt Levy Canaan, evreul cel bogat.

— Tu eşti Levy Canaan, evreul cel bogat ? Halila ! Departe de mine ! . . . Dar vezi tu, scumpe Ştefane, copilul amorului tău  ? Mi-ai dat să beau vin dulce şi-ai lăsat să afume cu smirnă şi miresme în palatul tău şi mi-ai sărutat buzele mele.

Dar ia-mă, ia-mă numai, palatul cel nou va fi şi mai frumos decât cel vechi. Bătrânul îi întinse urciorul.

—— Halila ! departe de mine. Ley scăpă urciorul pe pietre de se facu hârburi . Ochii lui se cascară — el se uita ţintă la fereastă şi scutura cu mânile grilagiul. Bonetul îi căzu de pe cap şi el alături.

— Ai adormit, frumosul meu mire, zise Hagar, ai adormit în palatul tău, în perini de purpură, în polog aurit. Ea-şi întinse mâna cu dorinţă la bătrânul căzut, apoi îngână încet, ca şi când ar fi vrut s-adoarmă copilu-i :

— Dormi dulce, amorul meu, dormi dulce !

După această întâmplare minunată...

... După această întâmplare minunată, Cavalerul meu îşi grăbi calul spre măgura unui deal departat, ca să treacă bălţile şi mlaştinele periculoase ale Bugeagului . Dar abia isprăvise jumătatea drumului şi drumuri multe veneau în cruce şi oriîncotro se 'ntorcea nu vedea în zare decât ponor , ponor pustiu şi sur îl înconjura şi nici mai ştia încotro s-o apuce.Îl apucă noaptea. Era una din acele nopţi negre în care luna pluteşte ca o pată abia văzută pe cer. Numai din când în când ea reînvia deodată în toată puterea ei, pentru a lumina şesul sur şi pustiu, pentru a dispărea iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hârtopuri şi gropi, calul era obosit, lui însuşi îi venea să cadă din şea. Se dădu jos de pe cal şi-şi puse urechea la pământ . Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot . . . el tresări. Îşi în toarse ochii de unde i se păru c' auzise sunet şi văzu o lumină turbure şi pâlpâitoare pare că. Apucă atunci calul de frâu şi 'ncepu să meargă în pas iuţit * — deşi abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un şanţ pe care 9 -l împluse trestia şi buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina — şi, când luna ieşi pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche şi mare, cu cîte un turn la fie care colţ şi cu o poartă uriaşă în mijlocul zidului . Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe - alocurea, murii păreau a se înclina neproptiţi , ferestele sparte, lemnăria putredă şi năruită . Un podeţ mişcător, mai mult putregăit, ducea peste şanţ la curtea castelului. El merse 'năuntru . Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu, parecă purtată pin tot castelul, pe lângă toate ferestele şi dispăru. În aceeaşi vreme luna se cufundă după un nour negru, nelăsând nici o urmă de pală măcar şi era un întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală . . . Cavalerul îşi legă calul de stîlpul unui fel de şură, s-apropie de casă şi merse 'n faţă-i cu paşi lini şi abia auziţi . Era linişte 15 ca-n mormânt . El se uita pin fereştile de jos, dar îşi fixa ochii într-un 16 întuneric nepătruns şi nu putu cunoaşte nimica. După un scurt monolog || merse la poartă, de-a cărei uşcior era atârnat , de-un lanţ, un ciocan greu. El îl ridică, se răzgândi, apoi bătu o dată tare. Toată vizuina răsună a deşert, apoi iar tăcere. El repetă bătaia—iar un ecou surd şi adânc , apoi iar tăcere mortală. Bătu a treia oară, nici o mişcare de fiinţă vie. Se dete câţiva paşi îndărăt, ca să vadă de n-a zări cumva lumină în vro parte a castelului . . . Lumina apăru tot în locul unde apăruse şi mai înainte, dar dispăru tot atît de iute. Totodată căzu o lovitură tâmpă şi adâncă din turn. Inima cavalerului făcu o pauză cumplită . . . Stătu mai multă vreme neclintit, apoi voi să facă câţiva paşi spre cal, dar ruşinea că i-ar fi frică-l reţinu ; onoarea şi o irezistibilă dorinţă de-a duce 21 aventura la un sfârşit îl readuse la poartă. Prinse inimă, se 'mbărbătă , scoase sabia cu o mână , cu cealaltă ridică clanţa de la poartă. Uşa grea trăsnea în ţâţâne şi se da cu greu împinsă, el sili din răsputeri, deodată îi scăpă din mâni, el se opinti înăuntru şi poarta recăzu în urmă-i închisă. Un fior rece îl trecu din creştet pân-în tălpi, se 'ntoarse să găsească uşa şi trecu mult pân-o găsi, pipăind , dar cu toată opintirea puterilor n-o mai putu deschide. După mai multe încercări zadarnice, el începu să privească împrejuru-i şi văzu în fund pe o scară, încolăcită asemenea coajei unui culbeci, o pară palid - albăstrie , ca o lumină de candelă, a cărei zare tremura pe murii negri de piatră ... era cât un sâmbure de mac. El se 'ntremă înc' o dată, merse pe pipăite spre pară, dar ea fugea dinainte-i. El veni pân jos la scară şi dup-o clipă de răzgândire începu s-o urce 'ncet răzimându-se c-o mână de părete. El văzu flacăra tot depărtându-se dinainte-i pân' ce ajunse într-un coridor larg şi lung ... Flacăra parcă plutea în aer departe în coridor , purtată ca de o mână nevăzută . . . el o urmă tiptil numai în vârful picioarelor, căci se spăimânta de zgomotul paşilor lui proprii. Flama-l conduse pân-la suişul unei alte scări, aici dispăru. În acelaş moment răsună iar clopotul din turn ... ca un gemet ***. Îi trecu prin oase şi măduvă acest sunet răguşit, evlavios, plângător . Era în întuneric total . Îşi întinse mânile şi începu să suie şi această scară ... O mână rece ca a unui mort îi apucă stânga şi-l trase după sine . . . cercă a o smulge, dar nu putu, dete cu spada dinainte-şi , auzi un ţipet cumplit şi mâna rece rămase fără putere într-a lui ... El o lăsă să cadă la pământ şi merse c-o hotărîre desperată înainte. Scara scundă , încolăcită, strâmtă era plină de năruituri şi găuri. Treptele erau tot mai înguste şi mai înguste, pân' ce dădu de un grilagiu de fier. || El îl lovi cu piciorul şi-l deschise. Ducea într-un coridor întortocheat şi în unghiuri, abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mânile şi picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se ştia * îl lumina într-atât încât îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adâncă , deşartă s' auzi pin bolţile coridorului , din depărtare. El merse mereu înainte şi zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare şi spaţioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier şi armat pe deplin care, cu faţa sinistră şi cumplită, ridica cu o mână sabia şi-şi arata cealaltă, truncheată şi sângerândă. Cavalerul sări cu curagiu la ea, dar ea dispăru deodată, lăsând să-i cadă o cheie grea de fier. Flacăra rămase suspendată asupra aripelor unei uşi mari la sfârşitul galeriei. Cavalerul înaintă spre ea, băgă cheia în broasca cea grea de fier, o întoarse cu putere, aripele uşii săriră în amândouă părţile şi [se] arătă o sală mare şi largă în a cărei adâncime era un sicriu înălţat pe un catafalc şi de jur împrejur ardeau în sfeşnice nalte făclii de ceară albă. De-a lungul murilor salei stăteau, în şiruri lungi, statui urieşeşti de marmură neagră, îmbrăcaţi ca mauri * şi cu săbii mari în mâni . Când cavalerul înaintă, toţi ridicară sabiile şi-şi puseră un picior înainte. Flacăra mică plutea mereu nainte-i, el o urma mereu, până ce mai era şase paşi departe de sicriu ; în momentul acela capacul sări de pe sicriu, clopotul sună a alarmă . . . o damă în giulgiu a[l]b şi lung, de moartă, cu un văl negru pe faţă, se ridică încet din sicriu şi-şi întinse braţele spre el. în acelaş moment statuele sunară din săbii şi se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii şi s 'anina de gâtul ei, ea-şi dădu vălul într-o parte şi-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură şi se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler 18 îl apucă un leşin la inimă parecă şi el căzu la pământ . . . Când îşi reveni în fire, el se găsi culcat pe un pat de catifea într-o odaie, cea mai splendidă şi bogată ce o văzuse în viaţa lui, luminată de lumini aşezate în candelabre de cristal. O masă încărcată 21 cu fel de fel de bunătăţi era în mijlocul odăiei ... O muzică lină îşi zugrăvea armonia în aer, uşile se dădură 'n laturi şi o femeie de o nespusă frumuseţe, încărcată 22 de haine strălucite şi podoabe scumpe, intră în ea, urmată de alte femei, tot frumoase, dar departe de ea. Ea veni lângă cavaler, îngenunche lângă el şi-i sărută mânile . Fetele cele tinere aduseră o cunună de laur şi i-o aşezară pe frunte, ea-1 luă de mâni şi-l duse în capul mesei, unde şezu de-a stânga lui.

— Angela ! murmură el uimit. Oricât de 'ncet ar fi spus-o, ea auzi, îşi plecă ochii cuvioşi şi surâse .

Servitorii intrară spre a servi la masă — o muzică fermecătoare le mângâia auzul. El era mut de mirare şi răspundea prin înclinări * şi mine politicoase . După ce se ridicară toţi de la masă, toate fetele se-mprăştiară 1 , afară de Angela, care-l duse iar la sofa, i se puse în braţe, i 'nconjură gâtul cu braţul ei gol, fin, marmoreu, îşi apropie buzele de gura lui şi-cepu să-i vorbească, gură 'n gură, într-astfel.......

Fondalul acestei scenerii sălbatece

Fondalul acestei scenerii sălbatece încărcate de codri şi ponoară o forma ruinele unui castel înăsprit în arătare-i de lumina palidă a cornului lunei. Chipuri înfăşurate în măntale lungi şi negre se furişau pe lângă ziduri şi se adunau în grupe.

Feţele lor erau mascate. Deodată s' auzi un corn sunând şi trezind văile. Unul s-apropie fugind în vârful picioarelor. Princesa e aici . . . în depărtare s' apropiau câţiva oameni cu făclii de răşină, în mijlocul lor o femeie voalată . .. Ei s' apropiară . . . se născu o pauză lungă, toţi făcură cu respect loc femeiei — deodată ea dădu vălul într-o parte şi arăta divina sa frumuseţe . . . Toţi şi 'ndreptară ochii spre ea.

Noaptea era întunecoasă

Noaptea era întunecoasă de tot şi câmpia se 'ngâna doar a alb în tăcerea întunericului şi cavalerul îşi mai da zor calul [ului ] pe câmpia ce trăsnea ca gheaţa, pieptarul de oţel îi părea greu şi mantia neagră era aruncată cu uşurinţă şi volnicie peste umărul stâng, de-l înfăşa, lăsându-i liber[ă ] numai partea de sus a pieptului. Coiful strălucea slab şi calul se poticnea din când în când din genunchii lui subţiri. Hi! şi parecă rabla se opintea din şele, cu urechile pleoştite îndărăt, să-şi grăbească paşii, iar picioarele cavalerului atârnau afară de scări, ostenite, de-a lu [n]gul pântecelui calului său. „ Dracu să te ia, gândi el [în] sine, nu mai ajungem în astănoapte şi m-a apucat întunericul în mijlocul drumului, sub cerul gol". Câmpia era cu desăvârşire şeasă, cam lunecoasă şi ninsoarea se 'ntindea netedă. El îi da mereu înainte. Vrînd nevrînd trebuia s-ajungă undeva şi ar fi deschiat din curele îmbrăcămintea de fier, dar ce ştia unde va ajunge. Îi era şi de cal. El trosni * cu palma peste frunte, parec' ar fi vrut să-şi aducă aminte sau ş-ar fi adus de ceva. Astfel a mers într-una fără popas, obosit, pe un plai ce părea a nu mai avea sfârşit . ,,Ce pustiu, gândi el, îşi bate drumul Joc de mine ! || Eu am mai fost pe locurile astea, dar nu mi s-a părut niciodată astfel. Afară de-aceea* trebuie să fie pe la cântători şi eu încă tot nu văd nici sat, nici casă, nici zare de foc, nimic, phiu*" Hi ! cal . . . Deodată dădu ca d-un vad, calul se opinti şi-l trecu, apoi i păru că vede o pată alburie de departe . . . El merse spre ea, se dete jos de pe cal ca să-şi mai încălzească picioarele amorţite şi, trăgând după el calul de căpăstru , mergea mereu spre pată, care i se zugrăvea dinaintea ochilor. Deodată dădu cu nasul de ceva rece ca oţelul. Aceasta era pata de lumină : era o fereastă brumată, da de la ce nici ştia ; el suflă 'n geam până făcu o roată rotundă şi se uită. Văzu o masă în întuneric, c-o hârtie albă parcă şi nişte degete subţiri întinse pe-un condei şi condeiul *** ; alta nu văzu nimic, căci întuneric era afară şi încă * pe atâta înăuntru. El bătu cu degetul în fereastă. Mâna stătu din scris*, condeiul rămase|| ridicat deasupra hârtiei , dar nici un sunet. El bătu încă o dată. Mâna dispăru. El simţi că cineva-i smulge frâul calului din mâni, se uită 'napoi, nu era nime. Dar nici calul nu mai era. Apoi simţi o mână mică şi dulce punându-se într-a lui. El voi să vorbească. şşt* ! Tăcu. Se lăsă dus. Intră într-o odaie în care era un fel de semiîntuneric sau întuneric mai de tot, cu toate astea vedeai de jur împrejur. Parcă era lumină de lună în casă, fără ca această lumină să intre pe fereastă. Din contra, în fereastă întuneric [ul] e[r]a crunt. Într-un colţ al casei mari *, de jur împrejur pe lângă pereţi cu laiţe , el văzu aceeaşi mână umblând pe masă peste o hârtie şi acum distinse un bătrân cu capul aplecat peste masă, a cărui barbă sură atingea hârtia . El simţi cum mânile mici îi îmblă peste trup şi descheie toate curelele de la armura lui, îi iau casca din cap, îi scot încălţămintele — dar era foarte îngheţat. În sfârşit , fără greutatea armelor şi dezbrăcat, el căzu pe patul alb pe care şedea, o căldură dulce-l cuprinse şi adormi. || Dar dormi puţin. Trezit, el observă că era acoperit bine, că-i era cald şi bine; îşi deschise [ochii], se uită * : în casă [era] o lumină mai clară. Bătrânul îmbla prin casă. El era îmbrăcat în negru, avea o faţă mare şi o frunte, naltă şi o barbă pân-în brâu . El îmbla prin casă, dar nu i se auzeau paşii şi ochii-i păreau închişi. El voi să vorbească, dar îşi simţi gura astupată. Atunci simţi abia că este cineva lângă el. Tăcu, îşi întinse numai braţul stâng şi cuprinse corpul mlădiosului său companion de pat. Era un corp fin şi dulce. El pipăi două glo [b ]uri cu mânile şi nu se mai îndoi că e o femeie, ....