string(7) "library" string(8) "document"
1410
1639
1385
1574
1497
1476
1307
1457
1711
1646
1475
1391
1200

Studii naţionale

1 2

Cu celmaua despre soare...

Cu trei rânduri de pistoale... etc.

La anul 1834, o brişcă înhămată cu trei cai venea dinspre Siret către pădurea Strungii. În brişcă se vedea un om cărunt, dezbrăcat de surtuc şi, cu toate acestea, aburit de căldura atmosferei; el era maiorul Bacinschi.

Maiorul Bacinschi a fost un tip în societatea noastră, însă un tip original şi plăcut. Polon de naştere, el fusese de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franţei şi ale Italiei sub comanda lui Suvorov, şi la 1834, după încheierea păcii între Turcia şi Rusia, el se aşeză la Moldova în calitate de staroste rus.

Câţiva ani mai în urmă maiorul fu numit şeful corpului pompierilor, pe care el îl organiză prea bine. Cine nu-şi aduce aminte de maiorul Bacinschi alergând la foc, când călare pe calul său roib, când călare pe o saca, când în uniformă, când în halat, după cum îl apuca vremea. Adevărul este că pompierii noştri făceau minuni sub direcţia lui.

Maiorul Bacinschi era un bon vivant şi avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea într-o limbă moldo-ruso-leşească de multă originalitate. Toţi îl iubeau în societatea Iaşilor şi toţi voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el aducea pretutindene acea veselie plăcută, ce izvorăşte dintr-o inimă bună.

Ajungând în deal la Strungă, maiorul se opri puţin, ca să se răsufle caii, şi privi cu mulţumire întinsa panoramă ce se desfăşura sub ochii lui! Precrasnai! zise el după obiceiul său şi, lăsând brişca pe deal, începu a coborî singur în vale cu puşca în mână. Păsările ciripeau în umbra copacilor; cimbrii răspândeau în aer un miros plăcut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos sub un tufar de măcieş, aşteptând ca să vie trăsura. Deodată tufarul se deschise şi dete drumul la vreo 12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militar.

— Domnule! îi zise unul din ei, nu cumva se întâmplă să ai vreo pungă de prisos?

Şto? întrebă maiorul.

— A! eşti rus? No davai rubla, căpitane!

Maiorul înţelese şi scoase din buzunar vro câţiva sorcoveţi.

— Parcă ai şi un ceasornic? observă hoţul... adu-l încoace... Nu-i vrun lucru... o ceapă... al meu e mai boieresc. Hoţul scoase din sân un breguet de aur.

— Vrei să schimbi cu mine? întrebă maiorul.

Hoţii începură a râde, iar căpitanul lor zise:

— Eşti maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iaşi... ai scăpat de foc casa unui neam al meu din Păcurari. Na-ţi o carboavă de drum.

— Dar cine eşti d-ta?

— Eu sunt Ion Petrariul!

— A precrasnai! D-ta hoţ, dar om cinstit. Banda aceasta de hoţi fu prinsă peste câteva luni. Unul din ei primi să devie călău pentru ca să scape de moarte, însă el era ţigan! Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău niciodată.

1 2