Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui rîuleţ ce şerpuia ca o fîşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.

Şi ce mîndreţe de voinic ! Cum îl văzură, ascultară teacă de pămînt migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvîntare a sufletului.

- Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu dupe pofta inimii ?

- Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cînt, să mor...

N-apucă să sfîrşească bine cuvintele, şi să zăriră cîţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.

De sub copitele harmăsarilor vîjîiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.

- Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi p-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.

Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele..." Dar n-avu ce face.

Cînd ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.

Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gît, sărutîndu-l şi pe-o parte, şi pe alta.

- Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise pînă la pămînt, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.

Nu se dăsmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupînesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.

Şi era fragedă şi subţirică din creştet pînă în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur - lumină şi dragoste - că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învîrti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.

- Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lîngă cea mai frumoasă din fetele mele.

Dar, în clipa cînd împăratul vroi să binecuvînteze pe noii stăpînitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorîră, cutreierînd pacea văzduhului. Vînturile porniră bătaie oarbă, făcînd una cu pămîntul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.

Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pămîntul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.

Împăratul, trezit de spaimă şi de mînie, strigă către soră-sa cea mai mare:

- Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un' ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele !

Cuvîntul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlîcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţîţîni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pămînt pe toţi cei de faţă... Şi peste trupurile lor întinseră danțul patimelor...

La o nouă zbuciumare, pămîntul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.

Mînia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vîrtej în alte părţi ale lumii acesteia.

Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voioasă, se tîra mulţumită, de-a înboulea... Dar ce-i păsa?... Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi pînă azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.