15 aprilie 2024, 18:00 Personalități 833

Constantin Moscovici: Eu, pînă în ziua de azi, mă învăț să cînt la nai

De la copilăria petrecută în satul Cărpineni pînă la consacrarea sa pe scena națională și internațională. Maestrul Constantin Moscovici, un nume emblematic în lumea muzicii moldovenești, își împărtășește povestea vieții într-un interviu pentru Radio Vocea Speranței, în care ne poartă prin amintirile vieții sale.

Curajul de a experimenta și de a integra diverse stiluri muzicale, de la folclor la clasica și jazz, demonstrează viziunea sa unică asupra muzicii și măiestria la nai, un instrument pe care îl consideră divin, avînd puterea de a uni oameni și culturi diferite.

În finalul interviului, artistul ne invită să participăm la concertul de caritate special, 'Lumina vine din suflet', programat pe 26 aprilie la Palatul Republicii. Concertul, mai mult decît un eveniment muzical, este un gest de solidaritate și de umanitate, destinat să ajute copilul interpretei Georgeta Voinovan, care se luptă cu o boală grea.

Vă salut cu drag în cadrul unei ediții speciale. Avem o emisiune specială cu un invitat special. Este vorba despre interpretul, compozitorul, artistul poporului și maestrul Constantin Moscovici. Vrem să vă cunoaștem și să ne povestiți despre viața, activitatea și biografia d-voastră, apoi să ne relatați despre evenimentul care va avea loc în preajma sărbătorilor de Paști. Știu că v-ați născut în satul Cărpineni. Vă rog să ne povestiți cum a fost copilăria d-voastră și cum era lumea pe atunci.

Întrebarea îmi amintește de un banc, cînd îl întreabă pe un moșneguț: 'Cum a fost pe vremuri?' 'Era bine, eram tînăr, îmbrăcam niște opinci. Nu aveam de mîncare, dar eram sufletiști, eram veseli. Deci, cam așa…' Aveam o copilărie foarte frumoasă datorită dragostei oferite de părinți, cu care eram înconjurați eu și sora mea, Nadejda. Da, era greu. Poate nu aveam hainele care sînt acum, nu aveam jucării destule. Țin minte prima jucărie pe care am primit-o de la tăticul meu; era din lemn vopsit, dar mi-a rămas în amintire ca cea mai bună jucărie. După aceea, a apărut și o bicicletă. Dar lumea era mult mai deschisă, mult mai sensibilă. Vecinii noștri erau o familie credincioasă cu opt copii, iar noi, deseori, ne jucam în drum, în mahala. Dacă eu aveam bicicletă, ea nu era doar a mea, ci la toți copiii în egală măsură; era comună. Cea mai gustoasă mîncare, cînd ne strîngeam toți copiii lîngă un gard, era o pîine muiată în apă cu zahăr. Erau niște momente interesante. Bisericile pe atunci erau închise, dar lumea era mai credincioasă. Vecinii noștri erau baptiști, părinții noștri ortodocși, dar asta nu ne împiedica să discutăm diferite teme, să fim educați în spiritul că trebuie să ajuți oamenii dacă au nevoie și trebuie să ai dragoste față de Dumnezeu. Chestia aceasta cu 'șapte ani de acasă' ne-a învățat foarte bine și îmi ajută pînă în ziua de astăzi.

Continuarea articolului citiți pe noi.md.