Cu ce nerăbdare aşteptam ceasurile lecţiei de zugrăvie şi cu ce bucurie vedeam intrând în sală pe profesorul meu, care niciodată nu lipsea să-mi spuie câte o vorbă de mulţumire şi de îmbărbăţire când îi arătam noile mele produceri.

Sinor Alsari (acesta era numele lui) avea pentru mine o dragoste cu totul părintească şi mă recomanda la toţi ca cel mai bun şi mai sârguitor elev al lui. Sfătuirile pline de bunătate care îmi da şi laudele ce îmi prodiga pentru propăşirile ce făceam sub direcţia lui, îmi insuflaseră atât respect şi atâta iubire pentru el, încât la moartea moşului meu, când ieşii din pension, alergai la dânsul şi îl rugai să mă primească în casa lui. Sinor Alsari mă luă cu o bucurie nespusă sub protecţia sa şi nu cruţă nici un sfat şi nici o osteneală ca să aducă la bună ispravă talentul ce începusem a câştiga în zugrăvie. În toate zilele vizitam împreună strălucitele galerii din Palazzo Pitti, din Palazzo Vecchio şi din alte palaturi mari din Florenţa; ne opream ceasuri întregi dinaintea fieştecărui tablou şi, după ce îmi tălmăcea cu amănuntul toate însuşirile şi frumuseţile lor, apoi ne înturnam acasă şi mă apucam de lucru sub necontenita lui priveghere. Un an de zile petrecui cu el în cea mai dulce linişte şi în cele mai plăcute îndeletniciri: toată vremea mea era întrebuinţată în studii serioase asupra artei la care mă dasem. Gloria îmi zâmbea de departe şi mă chema în braţele sale.

De când intrasem în cariera unde Michel Angelo, Tiziano, Raphaelo şi cei mulţi maeştri nemuritori păşiseră cu pasuri de uriaşi, singurul ţel al vieţii mele era să pot şi eu adăuga o frunză la coroana strălucită a patriei mele şi, aprins de o idee atât de îndrăzneaţă şi de nobilă, îmi alcătuisem un trai cu totul artistic, încât, fără a mă îngriji de lucrurile ce nu se atingeau de zugrăvie, gustam zile line, netulburate şi pline de încântările sperării; însă această linişte sufletească mă părăsi după puţină vreme.

Într-o seară Sinor Alsari intră în cabinetul meu şi îmi zise:

-- V***, fost-ai de mult la teatru?

-- De când au murit bieţii mei părinţi nu am fost, îi răspunsei.

-- Vrei să mergem deseară să vedem Norma? Are să joace o actriţă nouă.

-- Haideţi.

-- Găteşte-te degrabă, că-i vreme.

Mă îmbrăcai iute şi ne duserăm la teatrul de la Pergola.

Sala era ticsită de amatori şi lojile pline de dame elegante şi frumoase.

Deodată se făcu o mare tăcere; toţi se aşezară pe la locurile lor, şi orchestra începu uvertura... Acea muzică plină de o melodie cerească născu în minte-mi o mulţime de idei triste şi de amare suvenire. Aducându-mi aminte că înainte de zece ani mă găseam tot la acel teatru cu iubiţii mei părinţi, mi se păru că le vedeam umbrele fluturând împrejurul meu şi tânguindu-mă cu milă, ca şi când m-ar fi aşteptat o nenorocire cumplită! Îngânat de fantasmele acele iubite, nici nu luasem seama că perdeaua se ridicase de vro câtăva vreme şi că corul druizilor era pe la sfârşit. Cine ştie! Poate aş fi stat toată seara fără a mă uita pe scenă, dacă un murmur ce se ridică în sală nu m-ar fi scos din meditarea în care picasem şi nu m-ar fi făcut să arunc ochii înainte-mi. Văzui o fiinţă albă şi cerească, o comoară de graţii, de tinereţe şi de poezie, un înger al cărui glas dulce, limpede şi armonios îmi pătrunse inima. Sala vuia de aplauze; iar când Cecilia începu a cânta rugăciunea Normei către lună, când, picând în genunchi şi ridicându-şi mâinile spre cer, intonă acea arie strălucită, Casta Diva, atunci tot publicul în entuziasmul său se sculă pe picioare şi b[...]n palme astfel că Cecilia se speriase... Pare că o văd îndreptându-şi ochii cu sfială asupra noastră; nevinovăţia, mirarea, mulţumirea, toate aceste deosebite sentimente luceau în căutătura ei. Ah! ce zâmbire încântătoare păru atunci pe buze-i!... Ce nobilă mândrie se arătă pe frunte-i! Ea semăna cu o fiinţă din altă lume, frumoasă şi răpitoare ca geniul armoniei cereşti! Ah! iubite, ce ţi-oi spune?

Ce cuvinte să întrebuinţez ca să-ţi descriu frumuseţea sa? Cecilia era, precum zice poetul nostru, bella comme un angelo ch' Iddio creo, nei suoi piů ardenti transporti d'amore.

Două zile necontenit am fost ca un nebun; mi se părea că vedeam neîncetat un înger cu aripile de aur care, fluturând împrejurul meu, îmi cânta Casta Diva, împreunându-şi glasul pe o harfă ce ţinea în mână... Pe urmă, când m-am trezit din visul acel plăcut, am aflat de la sinor Alsari că a fost silit să mă scoată cu de-a sila din teatru, fiindcă, neputându-mi stăpâni entuziasmul, făceam prea mare vuiet, încât toţi mă socoteau lipsit de minte.

Trei luni de zile am urmat regulat toate reprezentaţiile; un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru când ştiam că era să cânte Cecilia. Gustul pentru muzică se dezvelise în mine totodată cu dragostea, şi dar, profitând de cunoştinţa celor întâi principuri ce luasem din vremea încă când trăiau părinţii mei, începui a face ceva progresuri. Adeseori mă trezeam cântând pe uliţe vro bucată din Norma sau din Lucia din Lamermoor şi, ruşinat de mirarea cu care toţi trecătorii se uitau la mine, alergam degrabă acasă şi mă închideam în cabinetul meu, unde mă apucam de zugrăvie cu o sârguinţă şi mai mare, căci făceam portretul Ceciliei.

De mult aveam de gând să lucrez icoana sfintei Ceciliei ca să o expun în biserica Santa Maria del Fiore, dar neştiind ce expresie să-i dau, tot prelungisem lucrul ei. Când văzui pe Cecilia la teatru, frumuseţea figurii sale se tipări aşa de bine în minte-mi că pe dinafară şi fără ştire îi făcui portretul; fizionomia sfintei Cecilia se întâmplă a fi întocmai fizionomia slăvitei primadone de la Pergola. Bucuria de a vedea lângă mine icoana îngerului ce iubeam mă aduse într-o exaltaţie atât de mare, că picai pe genunchi dinaintea ei şi, apucând-o cu amor în braţe, o acoperii de sărutări...

Tocmai atunci sinor Alsari intră în cabinet şi, speriat de delirul meu, smuci icoana de la sânu-mi şi alergă îndată de o puse în capela unde m-ai întâlnit.

Nu am trebuinţă să-ţi spun că din ceasul acela mă făcui cel mai bun creştin, că în toate zilele mă duceam la biserică şi că stam ceasuri întregi plecat dinaintea sfintei Cecilia. Lesne înţelegi că, de vreme ce persoana care iubeam purta acest nume, nu puteam alege altă patroană spre a-i încrede secretele mele rugăciuni decât pe sfânta Cecilia.

Într-o zi... ah! cât oi trăi mi-oi aduce aminte de ea!... mă găseam îngenunchiat dinaintea icoanei mele şi cufundat într-o meditare sfântă. Un vis plăcut îmi dezmierda sufletul; mi se părea că o fiinţă nevăzută mă îndemna să am bună sperare pentru îndeplinirea dorinţelor mele, când simţii pe lângă mine fâlfâirea unei rochii de mătase... Două dame intraseră în capela unde eram. Peste puţin auzii convorbirea lor.

-- Santa Maria, ce minune! zise cea mai mare. Ian uită-te bine, Cecilio, la icoana asta din faţă. Aş jura că-i portretul tău!

-- Bine zici, răspunse cealaltă. -- Şi amândouă se apropiară de icoană şi se uitară mai cu luare-aminte.

-- Curios lucru! zise iar cea dintâi; cu cât mă uit mai mult, cu atâta găsesc mai mare asemănare. Iată ochii tăi negri şi plini de foc; iată-ţi gura cea graţioasă. A! ce-i drept, măcar că sunt femeie, nu pot tăgădui că ai o guriţă de tot frumoasă; pare că-i o roză.

Ian spune-mi: cât ai plătit zugravului sau, mai bine, în ce monedă i-ai plătit lucrul!... cu bani ori cu inima? căci am de gând şi eu să mă fac sfântă.

-- Tot veselă şi nebună ai să fii, Iulio, răspunse cealaltă; credemă însă că niciodată n-am gândit să-mi fac portretul şi că nici nu cunosc numele artistului.

-- Cât pentru aceasta e lesne de a-l cunoaşte. Şi se apropie de icoană ca să-mi citească numele însemnat jos. Eu rămăsesem înlemnit, căci niciodată nu mă găsisem aşa de aproape de Cecilia.

Nu îndrăzneam nici să mă răsuflu, ca să nu o spariu şi să nu pierd nimica din cuvintele sale.

Dama care se numea Iulia se întoarse către Cecilia şi îi zise râzând:

-- Numele lui este V***; îl cunoşti, Cecilio?...

-- Ba nu.

-- Sărmanul tânăr! L-ai legat şi pe dânsul în lanţurile tale!... însă el ţi-a dat bune dovezi că te iubeşte; portretul acesta lucrat în ascuns este martorul slăvirii ce are pentru tine. Eu când aş fi în locul tău aş face toate chipurile să aflu cine este şi l-aş prefera tuturor prinţilor din Florenţa care-ţi fac curte şi-ţi repetează în toate zilele că mor după tine fără a muri cât de puţin.

Îmi venea să sărut picioarele acelei femei care, fără a mă cunoaşte, căuta să înduplece pe Cecilia în favorul meu.

-- Nu-ţi este păcat, Iulio, -- răspunse Cecilia -- să zici acest fel de vorbe în biserică?

-- De ce să-mi fie păcat?... Amorul nu este oare cel mai sfânt şi mai curat sentiment insuflat oamenilor de însuşi Dumnezeu?

Pentru ce să mă sfiesc de a vorbi de el înaintea celui ce l-a creat în inimile noastre? Ce păcat poate a fi de a spune adevărul tocmai în locaşul unde adevărul domneşte şi de a mărturisi că un om, de orişice rang să fie, este mult mai vrednic de iubit când el ne iubeşte din toată curăţenia inimii sale, decât nobilii acei ruginiţi care, departe de a avea cea mai mică dragoste pentru noi, vor numai să-şi împlinească o capricie trecătoare şi să ne arate pe urmă ca victimele vanităţii lor!

Cecilia zâmbi şi îi zise:

-- Nu-ţi cunoşteam atâta elocvenţa, Iulio. De când te-ai făcut avocatul amorului?

-- De când am aflat că nu-i adevărată fericire fără adevărat amor.

Cecilia privi cu o expresie deosebită la portretul ei şi mi se păru că strânse mâna Iuliei. Ele se uitară una la alta cu o iubire frăţească, zâmbiră amândouă ca doi îngeri şi se depărtară.

Închipuieşte-ţi poziţia mea după ce auzii acea convorbire ce se atingea atât de mult de soarta mea. Nu puteam crede că cu adevărat Cecilia fusese lângă mine; socoteam că visasem. Atâta norocire nu putea fi pentru mine, dar totodată, ca un om ce caută să-şi prelungească visul plăcut din care s-a trezit, îmi înfăţişam lângă mine pe Cecilia cu fruntea luminată de razele candelei ce ardea în capelă, cu ochii săi ridicaţi spre icoană, şi îmi închipuiam aceste două figuri ce semănau mirându-se una de alta de frumuseţea lor. Îmi repetam în minte toate cuvintele acelor două femei care reprezentau geniul amorului, chemând în braţele sale pe îngerul nevinovăţiei. Viitorul mi se arăta acoperit de flori; toate nălucirile mele se deşteptară, şi o dulce sperare îmi dezmierda sufletul şi mă înălţa la ceruri.