-- Şi nu ţi-a zis ceva când a vrut să te omoare? întrebă ea.

-- Aşteaptă; dar, mi-a zis: ,,Cine iubeşte pe Cecilia trebuie să moară!"

-- Ticălosul! strigă Cecilia. Ştii cine este acel om fără de suflet?

-- Cine?

-- Tiranul care m-a prigonit şi pe mine de când trăiesc...

-- Sinor Barbarissimo poate? întrebai. V*** pufni de râs auzind acest nume curios, şi apoi sărutând cu foc pe Cecilia:

-- Nu mai gândi, îngerul meu, -- îi zise -- la o fiinţă ticăloasă care ne-a amărât la amândoi cea mai frumoasă parte a vieţii noastre; lasă-l să putrezească în mârşăvia caracterului său, precum eu l-am lăsat împlântat în sânge, fără a avea nici o milă de el. V*** o sărută iarăşi, şi veselia renăscu pe faţa amorezei sale.

Aceste adese sărutări mă cam tulburau. Rugai pe V*** să-mi tălmăcească un lucru de care eram mult intrigat. De ce fugise de la Bosquetto? V*** se plecă spre mine şi îmi spuse la ureche:

-- Biletul ce picase din buchet era de la Cecilia. Ea îmi scria că de două zile se găsea în Florenţa, când m-a văzut de la fereastră trecând pe uliţă.

-- Acolo poate unde te-ai oprit şi m-ai întrebat de am văzut-o?

-- Tocmai; că îndată după aceea şi-a procurat prin Iulia un costum de buchetieră, cu hotărâre să intre incognito după noi în cafeneaua Donné, să-mi dea buchetul acel cu scrisoarea sa, în care mă ruga să mă aflu la 11 ceasuri de noapte în capela sfintei Cecilia din Santa Maria del Fiore.

N-aveam oare dreptate să alerg ca un nebun, când am primit, fără a mă aştepta, o veste atât de norocită, care schimba cu totul faţa soartei mele?... De-abia ajunsesem pe scările bisericii, de-abia te apropiaseşi şi tu de mine, când zării pe Cecilia pe lângă Baptistariu. Vrui să merg înaintea ei, dar tocmai atunci fusei atacat de un om necunoscut. În furia mea îl răsturnai pe pavea cu atâta iuţime, încât el pică tocmai pe stiletul ce ţinea în mână şi se înfipse în el!... Atunci auzii sunând 11 ceasuri, alergai în biserică şi găsii pe Cecilia îngenuncheată dinaintea patroanei sale. De acolo ieşirăm amândoi afară unde ne aştepta această caretă cu 6 cai; ne suirăm în grabă şi, fără a ne opri, nu am făcut altă de atunci decât numai voiajuri, petrecându-ne viaţa în cântece, în sărutări şi în veselii.

-- Se vede că aveţi multe secreturi împreună, ne zise frumoasa Cecilie, zâmbind şi aninând de fundul caretei lampa de argint ce aprinsese.

-- Vorbeam de tine, îngerul meu, îi răspunse V***, strângând-o în braţe cu o dragoste înfocată.

Acum zorile coronaseră orizontul cu o linie argintie ce făgăduia o zi frumoasă călătorilor. Caii erau înhămaţi la caretă şi postaşul sta gata să pornească; dar până a nu-mi lua adio de la norocitul meu prieten, rugai pe sinora Cecilia să cânte Casta Diva, căci tocmai atunci luna era să se piardă după un deal. Strălucita cântătreaţă îşi luă mandolina şi începu; dar deodată V*** îi fură mandolina din mâini şi, ridicând pe amoreza sa, o puse pe genunchi. Cecilia, zâmbindu-i şi uitându-se la el cu dragoste, se rezemă cu braţul drept pe umărul lui şi intonă de al doilea Casta Diva, cu un glas mai tulburat, dar mai pătrunzător.

Cu cât aria se înainta, îngerescul cântec slăbea, dar cu o dulcime încă mai încântătoare, şi degetele lui V*** se rătăceau pe strunele mandolinei. În sfârşit glasul Ceciliei nu se mai auzi; mandolina căzu din mâinile lui V***... şi amândoi rămaseră îmbătaţi de dulcele delir al iubirii. Ei semănau ca doi îngeri adormiţi în voluptatea extaziei cereşti.

Atunci mă coborâi din trăsură; îi privii pentru cea de pe urmă oară şi făcui semn postaşului să încalece.

Careta se depărtă cu repejune; iar eu, ţinându-mi încă multă vreme ochii ţintiţi în partea care apucase, mă întorsei suspinând în trăsura noastră.

(Dacia literară, 1840)

P. S. -- Iubite Negri. -- Acum sunt 16 ani de când am făcut cea întâi călătorie a mea în Italia, întovărăşit de tine, care petrecuseşi cea mai frumoasă parte a tinereţii tale sub cerul limpede al acelei ţări. Tu ai fost martor celor mai gingaşe impresii al mele; ţie ţi-am destăinuit, ca unui frate iubit, toate pornirile, toate visurile, toate sperările sufletului meu şi, precum atunci ale primit cu blândeţe acele destăinuiri entuziaste, primeşte şi acum dedicarea celei întâi scrieri a mele în limba patriei. Ea este o slabă încercare, o ştiu, şi nu aştept de la dânsa altă mulţumire decât să-ţi aducă ţie aminte de trecerea noastră prin Florenţa şi de frumoasele buchetiere care ne dau în toată seara câte un mic buchet de flori, pe când luam îngheţate dinaintea cafenelei Donné, împreună cu prietenul nostru D...