Când mă trezii din reveria aceea dulce, biserica era pustie, şi razele lunii tremurau pe coloanele-i de marmură. Mă dusei degrabă acasă, îmi luai mandolina şi mă îndreptai afară de Florenţa, spre Bosquetto. Mă primblai vro câtăva vreme prin rediu şi mă întinsei în sfârşit pe iarbă lângă un copac. Liniştea, frumuseţea poetică a acelei seri de vară, dispoziţia melancolică în care mă găseam şi, mai ales, ideile de amor şi simţirile ce mă stăpâneau îmi insuflară dorinţa de a cânta, împreunându-mi glasul cu mandolina; începui a improviza cuvintele aceste:

Ah! te iubesc şi drag mi-e de-a o spune,

Ş-oricât de mult în lume voi trăi,

Tot vreau să-ţi spun, să-ţi spun, dulce minune,

Că te iubesc şi veşnic te-oi iubi!

Acel cuvânt, acea destăinuire,

Dulce parfum al sufletului meu,

Naşte voios la scumpa ta privire

Ca un odor plăcut lui Dumnezeu!

Dar, te iubesc şi-mi dau sufletul ţie,

Căci pe pământ şi-n raiul îngeresc

Nu poate fi mai sfântă armonie,

Decât acest ferice te iubesc...

O! de-ar suna acuma pentru mine

Ceasul dorit al zborului ceresc,

Eu aş muri ferice lângă tine,

Căci aş muri zicându-ţi: te iubesc!

Când sfârşii de a cânta, văzui că se deschide o fereastră la rândul întâi al unei case din faţă. O femeie se ar[...]n balcon, cu o ghitară în mână, şi intonă rugăciunea cea vestită a Normei către lună. Glasul ei nu-mi era necunoscut; dulcimea ruladelor sale născu în mine un prepus. Mă sculai iute şi mă apropiai de fereastra unde auzisem acel glas; tocmai atunci razele lunii se aruncară în plin pe faţa necunoscutei.

,,Cecilio!" strigai în delirul meu, şi picai jos, inundat în sânge...

O umbră neagră trecuse pe lângă mine şi-mi înfipsese un stilet în piept.

Când deschisei ochii, mă găsii, o fericire! în braţele Ceciliei...

Ea auzise gemetele mele şi trimisese slugile, care, găsindu-mă întins ca un mort pe pământ, mă aduseră în salonul ei. Slăbiciunea în care picasem prin pierderea sângelui şi mai ales zguduirea electrică ce simţii, văzându-mă lângă sânul Ceciliei, mă aruncară încă o dată în ghearele morţii; iar când mă trezii de a doua oară, intrai într-o desperare cumplită, căci mă văzui în camera mea. În zadar căutam să-mi aduc aminte de toate cele ce se întâmplaseră; nu puteam înţelege pentru ce sinor Alsari se uita la mine cu ochii plini de lacrimi şi pentru ce doctorul îmi pipăia mâna, când deodată simţii o durere groaznică în piept. Cătai împrejurul meu: aşternutul era plin de sânge.

Atunci îmi adusei aminte de toate întâmplările... Cea întâi întrebare care făcui a fost despre Cecilia:

-- Unde-i, s-o văd încă o dată ş-apoi să mor! Nimeni nu-mi răspundea, şi toţi se uitau la mine cu milă şi cu frică. Zdrobit de durerile care mă munceau şi vrând a-mi tălmăci tristeţea celor ce erau pe lângă mine, socotii că Cecilia murise. Toate simţirile mi se tulburară la o idee atât de crudă şi, nemaiputând suferi viaţa, smulsei de pe rană legăturile ce-mi pusese doctorul spre a opri curgerea sângelui; dar când ridicai mâna ca să le arunc departe de mine, un răvaş pică pe genunchii-mi. Îl deschisei îndată şi citii aceste cuvinte scrise de mâna Ceciliei. Îl ştiu de rost:

Un tiran care mă prigoneşte din copilăria mea mă sileşte să mă pornesc în ceasul acesta din Florenţa, căci a aflat dragostea mea pentru tine. Nu ştiu în care parte a lumii are de gând să mă ascundă, însă mare este Dumnezeu! ne vom întâlni poate vrodată ş-atunci...

CECILIA

Acest răvaş mă pătrunse ca un trăsnet şi mă aduse într-o nebunie cumplită. Trei luni de zile viaţa mi-a fost în braţele morţii.

Am aflat pe urmă că în vremea aceasta mă sculam câteodată, săream prin casă, râdeam, îmbrăţişam pe toată lumea şi spuneam fieştecăruia că Cecilia mă iubea, că eram cel mai norocit om de pe pământ!... Pe urmă începeam a plânge, a-mi smulge părul şi a blestema ceasul în care m-am născut şi soarta care, ca unui om însetat căruia i-ai prezenta un pahar cu apă şi l-ai trage de la gură-i când ar vroi să bea, m-au făcut să cunosc dragostea Ceciliei tocmai când ea a fost silită să se depărteze de mine.

În sfârşit, după şase luni mă ridicai de pe boală şi, cum fusei în stare de a ieşi afară din casă, mă dusei la sinora Iulia ca s-o întreb de nu cunoştea locul unde se găsea prietena ei.

Sinora Iulia era singură într-o cameră elegantă şi sta pe o canapea de catifea roşie. Îi cerui iertare de îndrăzneala ce o luasem a mă înfăţişa dinainte-i fără a avea onorul de a-i fi cunoscut. Ea însă îmi răspunse zâmbind că mă înşelam, căci mă cunoştea prea bine.

-- Mă găseam la Cecilia -- îmi zise -- când te-au adus împlântat în sânge, şi nişte hârtii ce picaseră din buzunarul d-tale, nişte cărţi de vizită ale d-tale ne-au prilejuit la amândouă chipul de a-ţi cunoaşte numele. Ne iartă, domnule, dacă am avut indiscreţia de a le citi, însă trebuia să facem revizie acelor hârtii, pentru ca să putem afla numele şi adresa persoanei care era în mâinile noastre şi s-o trimitem în sânul familiei sale.

-- Nu vă pot mulţumi, sinora, de bunătatea şi de mila ce aţi avut pentru mine şi credeţi că voi fi în veci recunoscător.

-- A fost o datorie pentru noi, domnule, ca să-ţi prodigăm îngrijirile de care aveai o neapărată trebuinţă în starea periculoasă în care te aflai, şi dacă nu am putut face mai mult pentru d-ta, crede că aceasta nu a atârnat de la vroinţa noastră.

-- Ştiu, sinora, pricina care pentru nenorocirea mea m-a depărtat atât de degrabă de sub cereasca priveghere a dumilorvoastre, şi tocmai pentru ca să aflu urmarea acelei întâmplări misterioase am luat îndrăzneala de a veni aici. Te rog, deci, sinora, şi te jur pe numele prietenei d-tale, să nu-mi ascunzi adevărul.

Spune-mi în care loc se găseşte acum sinora Cecilia?... Ah! fie-ţi milă, spune-mi unde-i Cecilia?... Când ai şti...

-- Că o iubeşti, poate? Aceasta o ştiu de şase luni, tocmai din seara când te-au adus mai mort în casa prietenei mele.

-- Cum? Cine a descoperit?...

-- Icoana sfintei Cecilia, care se găseşte în Santa Maria del Fiore.

Mă făcui roş pe obraji.