-- Iat-o, căpitane.

Căpitanul deschise punga, se uită la noi şi, clătinând din cap cu mânie: Ian vezi, zise, cum i-au ciocârtit! Litfa blestemată ne-a furat pe jumătate dintr-înşii. Pe urmă, vărsându-ne în palmă, chemă toţi tovarăşii lui împrejur şi ne împărţi în sume drepte pe la fiecare. Eu însă rămăsei partea căpitanului. Acest român era cu adevărat voinic, şi dacă se făcuse tâlhar de drumul mare, nu că doar îi era sete de bani, dar pentru că simţea ceva în inima lui care îl îndemna să caute prilejuri de vitejie; primejdiile aveau pentru dânsul un farmec magnetic care îl trăgea fără voie, şi sunt încredinţat că dacă ar fi avut norocire să se nască cu trei sute de ani mai înainte, pe când românii erau în lupte, el şi-ar fi dobândit un nume de viteaz mare. Singura slăbiciune ce avea era că iubea prea mult nevestele măritate, şi fiindcă aceste au avut de când lumea o fierbinte aplecare pentru voinici, s-a întâmplat că mulţi bărbaţi însuraţi erau mânioşi foc asupra căpitanului şi juraseră să-şi răzbune asupra lui.

Mai ales unul, un grec care fusese arn[...]n vremea domnului Ioniţă Sturza, îi păstra o duşmănie de cele ascuţite, pentru că simţea pe frunte, de o bucată de vreme, oarecare mâncărimi ce-i înfierbântau creierii şi-l făceau să viseze noaptea tot soiul de vite cornorate. El se aşezase de vro doi ani în târgul Herţei, şi de vro opt luni se însurase cu o fată tânără, care era vestită de frumoasă pe toată linia hotarului.

Cum şi ce fel se cunoscuseră şi se daseră în dragoste căpitanul cu femeia arnăutului, nu ţi-oi putea spune... dar ştiu că în toate serile, pe la asfinţitul soarelui, stăpânul meu îşi încăleca murgul şi se ducea de se întâlnea cu dânsa la o cumătră a ei ce şedea în marginea târgului. Arnăutul se vede că înţelesese în sfârşit pricina vizitelor dese ce făcea nevasta lui în casa cumetrei sale, căci se pregăti de vânat, luându-şi hăitaşi, arme şi c.l.t. Hăitaşii însă îi alesese printre câţiva bărbaţi, care ca şi dânsul aveau ceva pică asupra căpitanului.

Într-o seară, cum răsări cea întâi stea pe cer, stăpânul meu, după ce îşi împărţi tovarăşii pe la deosebite potice, încălecă murgul şi se porni pe o cărare îngustă ce ducea la marginea codrului. Era o lună cum o doresc amorezii, o lună plină de o tainică lumină, care învăluia tot codrul şi răzbătea printre frunzele copacilor. O tăcere adâncă, o linişte sfântă domnea în lume. Nu se auzea altă decât pasurile calului pe cărare. Căpitanul scoase de sub mintean o tambură mică cu strune de sârmă şi, împreunându-şi glasul cu ea, începu a cânta un vers jalnic, ce-mi pătrundea inima, măcar că-i de metal.

Tot mergând şi cântând, iată că ieşirăm din codru şi sosirăm pe o culme nu departe de târgul Herţei. Acolo stăpânul meu se opri, c[...]mprejur şi, punând două degete în gură, dură o şuierătură de cele haiduceşti, care clocoti grozav în codru şi care îmi ţiui multă vreme în urechi. Îndată pe urmă, o ferestruică se lumină la o casă din târg; iar căpitanul, sărind vesel de pe cal, se îndreptă repede în partea ei. După câteva minute el era în braţele frumoasei sale iubite şi se dezmierdau şi se drăgosteau amândoi, precum odinioară ne dezmierdam noi, scumpa mea lună... Îţi mai aduci aminte?

PARAUA (oftând): Ah!

GALBENUL (asemene): Şi iar ah!... (După o scurtă şi dure- roasă tăcere.) Nimic nu-i statornic în lume: tinereţile trec, norocul piere tocmai când gândeşti că guşti mai bine plăcerile lui. Cât de fericite minute petrecea stăpânul meu cu iubita lui şi ce triste minute erau să urmeze după ele!

Aşa-i legea crudei soarte,

Azi plăcere,

Mâini durere,

Azi viaţă şi mâini moarte!

PARAUA (din fundul inimii): Of... of!

GALBENUL (asemene): Şi iar of!... Ce să-ţi mai spun?

Voinicul meu căpitan se văzu deodată înconjurat de vro zece oameni înarmaţi şi comenduiţi de însuşi bărbatul iubitei sale. Într-o clipală el fu aruncat la pământ şi, în locul albelor braţe ce-l strângeau cu un minut înainte lângă un piept înfocat, sărmanul! simţi nişte lanţuri reci ce-i cuprinseseră tot trupul ca un şarpe. Poziţia lui era cu atât mai neplăcută că avea multă asemănare cu poziţia zeului Mars, când acest viteaz Don Juan ceresc fu prins cu Afrodita în mrejele lui Vulcan. Afrodita din târgul Herţei a fost trimisă la o mănăstire, după stăruinţele arnăutului, şi nenorocitul meu stăpân dus la una din cele 13 isprăvnicii ale Moldovei. Acolo ispravnicul îi făcu o de aproape cercetare şi-l expedui la Iaşi, unde, fiind judecat, i se încheie o hotărâre destul de sărată, adică: i se încuviinţă un cvartir de câţiva ani la ocnă pentru ca să-şi prefacă, să-şi îmblânzească şi să-şi îndulcească simţirile morale!... Cât pentru tovarăşii săi de hoţie, am aflat mai târziu că unii au trecut peste hotar, pentru ca să facă voiajuri de plăcere, iar câţiva au izbutit a se înălţa între oameni... prin ajutorul ştreangurilor spânzurătorii.

PARAUA: N-ai făcut, dragul meu, o observare? Că toţi tâlharii de drumuri şi de codri sunt spânzuraţi în târguri... Oare pentru ce?

GALBENUL (declamând): Oů peut-on ętre mieux qu'au sein de sa famille!

PARAUA (râzând): Ha, ha, ha... bată-te norocul, că poznaş mai eşti!

GALBENUL: Ispravnicul ce mă luase odată cu doprosul era, cum se zice, un om al trebii. Cunoscând toate chipurile legiuite de obiceiul pământului întru a se folosi de prilejuri, el izbutise a-şi preface slujba în chiverniseală şi, slavă Domnului! după câţiva ani, îşi făcuse o stare ca oamenii. Avea, sărmanul, două moşioare luate de la răzeşi, avea câteva suflete de ţigani, şi era cunoscut în tot ţinutul de gospodar cumsecade. Mai era încă cunoscut şi de creştin cu frica lui Dumnezeu, pentru că ştia Crezul greceşte pe de rost, măcar deşi nu înţelegea nicidecum astă limbă; pentru că se împărtăşea de două ori pe an şi pentru că făcea ades paraclisuri în casă. Cu toate aceste, bunul nostru creştin nu se sfia a porunci să bată la tălpi pe vreun român ce nu-şi putea plăti birul, tocmai când el rostea Tatăl nostru, tocmai când zicea cu mare evlavie:

,,Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri..." Altmintere era bun la suflet, atât de bun, încât cucoana d-sale îl trimitea fără voie în comisii când avea gust să rămâie singură acasă.

Boierul ispravnic, precum am spus, avea o cucoană; cucoana avea un verişor al doilea. Boierul ispravnic era bătrân şi urât; cucoana era între două vârste, adică: nici prea crudă, nici prea coaptă, nici urâtă, nici frumoasă, dar mai mult hazlie. Verişorul era numai de vro nouăsprezece ani, destul de nostim, dar cam prostuţ din fire şi cam obraznic din creştere. Boierul ispravnic iubea numai două lucruri în lume : 1-i banii şi 2-lea nevasta.

Cucoana, asemene, slăvea numai două lucruri pe pământ: 1-i banii şi 2-lea verişorul. Verişorul iarăşi adora numai două lucruri în viaţa lui: 1-i banii şi 2-lea vânatul.

Aceste trei deosebite patimi, al cărora fondos eram noi, banii, se speculau între ele cu fel de fel de chipuri, unele mai curioase decât altele, şi prilejeau nişte scene de tot comice. Spre pildă: când simţea cucoana că iubitul său bărbat se folosise de vrun chilipir, îşi pregătea un arsenal întreg de căutături înfocate, de suspinuri fermecătoare şi de note în b mol, care cu toate erau menite spre a-i întoarce capul şi spre a-i stoarce banii. Aşa, înarmată de acea grozavă şi primejdioasă artilerie, isprăvniceasa intra în odaia boierului şi începea dintâi a-l împroşca cu mii de săgeţi din ochi, unele mai dulci decât zahărul, altele mai pătrunzătoare decât fierul; şi când vedea că nenorocitul începea a se uimi, atunci da drumul oftărilor arzătoare şi notelor în b mol, care, ca un batalion de cavalerie, se aruncau asupra lui, îl ameţeau, îl tulburau şi-l aduceau în starea unui automat. Pe urm[...]ncolăcire de braţe împrejurul gâtului şi o dulce sărutare între sprâncene desăvârşeau biruinţa, şi îndată toţi galbenii din buzunarul boierului se strecurau zuruind în palma cucoanei. Nu am trebuinţă să mai adaug că el, când se deştepta din acea amoroasă magnetire, se trezea totodată şi pornit într-o comandirovcă poruncită de însăşi drăgăstoasa lui nevastă.

PARAUA: Şi ce făcea ea cu atâte parale?

GALBENUL: Ce parale!... Zi galbeni.

PARAUA: Aşa vine vorba.

GALBENUL: Cucoana isprăvniceasă lua lecţii de limba franceză, pentru că ast[...]n Moldova e cam ruşine să vorbească cineva româneşte, şi alesese drept profesor pe verişorul ei, care fusese crescut într-un pension din Iaşi şi care învăţase acolo a moncheri pe fieşcare. Acele lecţii se dau şi se primeau seara, după purcederea bărbatului, într-o odaie plină de divanuri şi luminată numai de o singură lampă. Profesorul şi cu şcolăriţa lui se puneau pe o sofa şi lecţia se făcea în următorul chip:

ŞCOLĂRIŢA: Spune-mi, verişorule, cum se zice franţuzeşte: te iubesc?

PROFESORUL: Je vous aime!

ŞCOLĂRIŢA (cu o drăgălaşă căutătură): Je vous aime!

PROFESORUL: Sau: je vous adore.

ŞCOLĂRIŢA (adăugând pomenitei căutături un glas dulce şi tremurător): Je vous aime, verişorule, je vous adore.

PROFESORUL (ruşinându-se): Et moi aussi.

ŞCOLĂRIŢA (luându-l de mână): Dar... aş vrea să te sărut, cum se zice?

PROFESORUL (coborând ochii): Je voudrais vous embrasser.

ŞCOLĂRIŢA (cu glasul înfocat): Je voudrais vous embrasser, verişorule.

PROFESORUL (tulburându-se): Et moi aussi.

ŞCOLĂRIŢA: Dar... cine te opreşte, cum se zice?

PROFESORUL: Qui vous en empeche?