Nu avea nici o grijă!... puţin îi păsa că de-abia o acoperea o cămeşuică ruptă, căci dacă-i era cald, ea se scălda în Olt, şi de-i era frig, ea juca tananaua, cântând din gură:

O para, dă-mi o para,

Ca să-ţi Joc o tanana.

Nici nu ştia ce sunt papucii; ea călca cu picioarele goale pe iarbă verde, şi când era ostenită, tatăl său o punea într-o desagă aninată de spinarea unui cal. Fericit trai a fost acela pentru Zamfira, dar n-a ţinut mult, din păcate.

Într-o zi (abia era atunci Zamfira de şapte ani), un dorobanţ veni la tatăl ei şi îi porunci să-l urmeze cu ţiganii la ocârmuire. Îi duse pe toţi la Craiova, unde cu adevărat îi aştepta o mare nenorocire. Stăpânul lor sărăcise şi, fiindcă era silit să plătească nişte datorii ce avea, el se hotărâse a-şi vinde robii prin mezat.

Când sosi ziua mezatului, piaţa ocârmuirii înfăţişa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi ale barbariei. Ea era ticsită de ţigani lungiţi la pământ cu ţigancele şi cu copiii lor, plângând împreună şi căinându-se ca nişte adevăraţi osândiţi la moarte. O mulţime de boieri şi de negustori umblau printre dânşii, călcându-i în picioare şi arătându-i cu degetul ca pe nişte vite. Unul zicea:

-- Aista face zece galbeni. Altul răspundea: -- Eu n-aş da nici un căuş de făină pe el. Altul iar striga: -- Vere, vere, nu te încurca în negustorii de ţigani, că-s mai bune cele de boi. Din toate părţile auzeai vaiete amestecate cu râsuri, lovituri de bici, ţipete, ocări şi blestemuri.

Telalul, în sfârşit, ieşi din cancelarie în mijlocul ogrăzii şi răcni în gura mare:

-- Cinci galbeni sălaşul!... Cine dă mai mult?

-- Şase, răspunse un boier.

-- Şase şi trei parale, zise râzând un casap bogat.

-- Şase şi opt parale, adăugă altul.

-- Şapte galbeni, răcni iar cel dintâi.

În vremea asta, un boier cu şlic şi cu ciubote roşii se apropiase de Zamfira, o apucase de mână şi o întorcea când în dreapta, când în stânga, măsurând-o cu ochii din cap pân-în picioare. După aceasta îi porunci să umble puţin, pentru ca să vadă de nu-i oloagă; îi cercetă dinţii şi se duse degrabă spre telal zicându-i:

-- Dau zece galbeni pe fata judelui. Telalul strigă îndată:

-- Zece galbeni fata judelui!... Cine dă mai mult? Una, două, trei, hareci! Să-ţi fie de bine, cucoane.

Boierul plăti banii şi se întoarse la Zamfira ca să o ia. Tatăl ei însă şi maică-sa, care auziseră târguirea, se oţărâră ca şi când lear fi trecut un şarpe rece prin sân şi se aruncară la picioarele boierului, sărutându-i poalele anteriului şi rugându-l cu desperare ca să nu-i despartă de copila lor. -- Nu te îndura de noi, măria ta -- ziceau sărmanii -- că n-avem alt copil şi suntem bătrâni; nu ne lua pe Zamfira, pentru numele lui Dumnezeu Sfântul! că ne rupi inima. Vai de noi şi de noi!... Fie-ţi milă, cucoane, că d-ta eşti boier mare şi ţi-a da Maica Precista toate bunătăţile lumii. Să-ţi trăiască cucoana şi copilaşii, ca să-i vezi mari ca nişte împăraţi... Cumpără-ne şi pe noi, ca să fim la un loc cu Zamfira, şi ţi-om fi robi la ce ne-i porunci... Zamfiro, draga tatei şi a mamei, sărută şi tu poalele măriei sale, ca să se îndure de tatăl tău şi de mă-ta, că măria sa-i boier mare şi-i va da Sfântul Hristos orice-a dori. Vai de noi! păcătoşii de noi!... Of! lasă-ne pe Zamfira! Şi plângeau nenorociţii de ar fi înduplecat o inimă de tătar, şi se încolăceau de picioarele boierului, şi se trăgeau cu mâinile de păr, şi strângeau pe copila lor în braţe, ca şi când ar fi vroit să o facă una cu trupul lor. Boierul însă îi împinse cu piciorul ca pe nişte câini, lovindu-i cu călcâiul peste cap, şi strigă mânios:

-- Duceţi-vă la dracu, cioare bălţate, că vă pun acuşi să vă măsoare cu biciul. Şi zicând aceste el smuci pe Zamfira dintre dânşii ca pe o buruiană din pământ.

Ţiganul se sculă de jos plin de sânge şi se puse pieptiş dinaintea boierului nemilostiv: -- Dă-mi copila -- striga el cu glas desperat -- dă-mi copila, că mă simt într-un ceas rău; dă-mi pe Zamfira, păgânule, că-s turbat, îmi pierd minţile, dă-mi... Nu apucă însă să sfârşească şi boierul îl izbi cu palma peste ochi. Atunci nenorocitul jude nebuni de tot... Într-o clipală el se aruncă asupra boierului de-l amestecă cu ţărâna şi, luând în braţe pe Zamfira, o sărută de trei ori şi o ridică în sus cu gând ca să-i sfărâme capul de o piatră: -- Mai bine te-or lua moartă decât vie!... răcnea sărmanul părinte în durerea sa.

Câţiva dorobanţi ce se găseau aproape îi smuciră copila din mâini, iar pe dânsul îl legară cu picioarele la falangă şi începură a-l zdrobi cu bicele. În vremea asta stăpânul Zamfirei se sculă din colb şchiopătând şi, apucând-o de păr, o trase cu de-a sila de pe piaţa ocârmuirii, care răsuna de vaietele tatălui său şi de bocetele maicăi sale. Aşa biata fetiţă fu despărţită pentru totdeauna de dragostea şi dezmierdările părinţilor săi!...

Oi trece cu tăcerea asupra vremilor celor dintâi ale petrecerii sale în casa noului stăpân. Toată acea epocă e plină de dureri sufleteşti, de lacrimi, de zadarnice jeliri şi mai ales de necazuri mici, de pedepse fără vină mai crude şi mai înfricoşate decât o mare nenorocire. Opt ani de zile ţinu acea chinuire necurmată!... opt ani biata copilă fu supusă la lucrurile cele mai ostenitoare. Zi şi noapte ea trebuia să fie pe picioare gata a urma tot soiul de porunci. Iarna, vara, pe ploaie, pe ninsoare, era osândită la spălat în casă, la ceruit scândurile, la văruit pereţii ş.c.l. şi pentru cea mai mică greşeală, pentru un pahar stricat, pentru o împunsătură greşită la gherghef, ocări, blestemuri, bătăi, toate năpădeau asupra ei din partea jupânesei Saftei.

Această rea femeie era tipul acelor slujnice obraznice, cărora slăbiciunea şi bunătatea stăpânilor le încredinţează oarecare putere pentru privegherea casei; ea părea să fi fost destul de frumoasă în vremea ei şi se înţelege prea lesne cum a ajuns treptat din fată-n casă a fi jupâneasă în casă şi în sfârşit stăpâna casei şi a boierului, căci acesta era holtei. Jupâneasa Safta avea acum vreo patruzeci de ani, era naltă, uscată, galbenă de venin şi sluţită mai mult de răutatea ce fierbea într-însa, căci nimic nu preface atât obrazul unei femei ca răutatea inimii. Ea simţea foarte bine că şi-au trăit traiul şi şi-a mâncat malaiul, după cum zice vorba, şi de ciudă îşi răzbuna asupra Zamfirei, pentru că Zamfira acum era de cincisprezece ani, era tânără, era frumoasă, vestită de frumoasă, încât toţi din târg se minunau de ea. Iar mai cu seamă boierul, de o bucată de vreme, o găsea foarte pe plac şi, fără nici o ruşine, îi zicea vorbe şi îi făcea propuneri mârşave, pe care Zamfira nu le putea înţelege. De câte ori se întâlnea cu dânsa, el o săruta, o dezmierda şi dacă ea vroia să fugă, o ameninţa cu bătaia. De acolo prepusuri din partea jupânesei Saftei, gelozii şi în urmare iar pedepse pentru biata fată. Aceste scene triste se reînnoiau pe toată ziua; dar, în sfârşit, Dumnezeu se milostivi de dânsa.

Într-o seară, după ce adormiră toţi în casă, Zamfira se coborî în grădină. Era o lună plină şi voioasă, ce-i aduse aminte de copilăria sa. Ea se puse pe gânduri şi începu a plânge, când deodată auzi după zăplaz un glas străin ce o chema pe nume şi zări dincolo de grădină un ţigan tânăr ca de vro douăzeci de ani.

-- Zamfiro, Zamfiro -- zicea ţiganul -- nu mă cunoşti? Uităte la mine: eu sunt Nedelcu. Adă-ţi aminte când ne jucam împreună pe malul Oltului, lângă şatre, şi când alergam prin codru după cuiburi de păsări.

-- Nedelcu! Tu eşti, Nedelcu?... Nu putu rosti mai mult biata fată, căci o apucă un plâns de jale şi de bucurie ce o înăduşea.

-- Eu însumi, Zamfiro dragă, m-am pornit înadins de la şatre ca să te găsesc şi de-abia după trei luni am putut afla că eşti aici.

-- Sai degrabă zăplazul, Nedelcule, şi vină lângă mine.

Într-un minut amândoi fură în braţele unul altuia.

-- Ce face tatăl meu şi maică-mea? întrebă ea.

-- Trăiesc, sărmanii, şi te jelesc!

-- Unde se află acum?

Nedelcu c[...]mprejur şi, coborând glasul, răspunse:

-- Ei sunt fugiţi la Moldova şi te aşteaptă la hotar dincolo; dacă vrei să-i mai vezi până ce mai sunt cu zile, hai cu mine, Zamfiro.

La aceste cuvinte neaşteptate Zamfira era să nebunească de multă bucurie; ea se lipi de pieptul lui Nedelcu şi zise: -- Dumnezeu să-ţi dea înzecit tot binele ce mi-l faci tu acum, Nedelcu!...

Haideţi, să scăp odată de această casă, unde mi-am ros inima în dureri şi în deznădăjduire. Haide, Nedelcu; eu de astăzi mă dau ţie; tu să-mi fii frate, rudă, ce-i vrea; îmi pun viaţa în mâinile tale.

Iar tu, casă afurisită, ce mi-ai slujit de temniţă... să pice trăsnetele pe tine şi să nu se cunoască nici locul unde eşti zidită!

Zicând aceste, Zamfira sări cu Nedelcu peste zăplaz şi se depărtară amândoi de casa boierească.

PARAUA: Ştiu că acum ai să-mi povesteşti greutăţile ce au întâmpinat amândoi până ce au trecut hotarul şi bucuria ce a simţit Zamfira când şi-a văzut părinţii, însă fiindcă toate aceste mi le pot închipui eu însămi, te poftesc să treci cu tăcerea asupra lor şi să-mi spui în scurt cum te-ai despărţit de Zamfira.

GALBENUL: Această observare este foarte puţin măgulitoare pentru ambiţia mea de narator; cu toate aceste iată că-mi înfrânez limba... Zamfira şi Nedelcu trăiau acum de vro şese luni de zile în toată fericirea unei dragoste liniştite; toate le mergeau pe plac şi dulce le era viaţa.