string(7) "library" string(8) "document"
1775
1475
940
1504
80
1711
1359
1385
1467
82
1646
1574
1822

Românii şi poezia lor

4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Cuvântul aurică cuprinde ideea de frumuseţe, de preţ mare, de raritate, de lucire şi de toate calităţile aurului. Voinicelul nostru (căruia negreşit aurul i se părea un metal foarte rar) nu putea dar găsi un termen mai bogat, mai original şi mai potrivit cu iubita lui, ce avea cosiţă gălbioară. Amorul e neolog în ţara noastră.

Cuvântul drăgulică ne îndeamnă a observa aici asemănarea ce se află între limba românească şi cea italiană, în privirea diminutivelor. Aşa, din dragă românul face drăguţă, ş-apoi drăguliţă sau drăgulică, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calităţile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul său blând, simpatic şi dezmierdător.

Să ne întoarcem însă la şirul baladei.

După cea întâi izbucnire a inimii sale, voinicelul nostru urmează a zice cu o falnică bărbăţie, sprijinită de însăşi puterea dragostei lui:

Să n-ai grijă pentru mine,

Cât oi fi eu lângă tine!

Să n-ai frică pentru tine,

Cât îi fi tu lângă mine!

Iată că prunca începe a cânta şi, precum ea presimţise, iată că dulceaţa cântecului trezeşte răsunetele depărtate şi le scoate în cale pe Păunaşul codrilor! Cine-i el? Ce soi de fiinţă este acest om care poartă un nume atât de poetic şi care este cunoscut în lume de voinicul voinicilor? Îl vom afla în cele întâi cuvinte ale lui, cuvinte făloase, poruncitoare şi ameninţătoare:

Măi băiete, băieţele,

Măi voinice, voinicele,

Dă-ne nouă mândra ta,

Ca să scapi cu viaţa ta...

Pentru un păunaş de codru ca dânsul, pentru voinicul voinicilor toţi ceilalţi oameni i se par negreşit băieţei, voinicei; în urmare, când vorbeşte de dânsul, el zice: Noi, Nouă! întocmai ca un stăpânitor, şi crede că toţi trebuie să se supuie la poruncile lui, căci altmintrelea amar de ei!

Care este însă soiul dorinţei lui? O dorinţă născută din dragoste. El vrea pe mândra care l-a tras din codri prin glasul ei şi care acum îl farmecă prin frumuseţea sa. Porunca este scurtă şi hotărâtoare. Răspunsul asemene este scurt şi energic:

Ba! eu mândra nu ţi-oi daPân' ce capul sus mi-a sta!

Îndrăzneaţă mândrie a tinereţii! bărbăţie insuflată prin focul dragostei! nobilă pornire a inimii fără frică... toate aceste simţiri sunt tălmăcite în două versuri. În ele domneşte un ce cavaleresc, care rapoartă mintea la veacul de mijloc. Se pare a vedea doi cavaleri înzeuaţi, cu lăncile în mâini, cu coifurile pe frunte şi provocându-se la luptă în gloria unei dame iubite de amândoi.

Dar, deşi acele cuvinte dau baladei un caracter mai deosebit, versurile ce urmează îi adaugă o nouă podoabă prin colorul lor de naţionalitate netăgăduită.

Că de când o am luat,

În cosiţe i-am jurat

Să n-o las de lângă mine

Şi s-o apăr de oricine!

A jura dragoste în cosiţele copilelor este un obicei ţărănesc cunoscut şi întrebuinţat de toţi holteii câmpiilor şi ai munţilor noştri. Jurământul în cosiţele fetelor înfăţişează ideea şoaptelor amoroase şi tainice, care se fac pe furiş la şezători, la scrânciobe, la sărbători, atunci când ochii părinţilor încetează de a priveghea mişcările copiilor.

Poeziile poporale sunt, precum vedem, comori nepreţuite, în care putem descoperi icoane vii şi poetice de obiceiurile şi de prejudiţciile neamului românesc. Aşa, mai departe, citim în baladă că voinicii se apucă de brâie şi se iau la luptă. Lupta trupească era la romani un exerciţiu zilnic, care slujea a forma ostaşii pentru războaie şi care era totodată o petrecere precum şi un mijloc de a pune sfârşit sfezilor particulare. La romani erau luptători publici ce dau reprezentaţii mari. Asemene şi la românii de astăzi lupta trupească a rămas din vechime un obicei care domneşte pretutindeni la munţi şi la câmpi, şi biruitorul este înconjurat de stimă şi respect, precum odinioară la Roma gladiatorii cei mai vestiţi.

Trânta joacă un rol mare la sărbătorile poporale şi adeseori ea hotărăşte înclinarea inimilor fecioare. În vreme ce bătrânii stau culcaţi pe iarbă, povestind despre vremea veche, în vreme ce nevestele şi însurăţeii joacă în horă, mulţi din flăcăi fac rămăşaguri pe trânte, se apucă la luptă, şi copiii îi imitează primprejurul lor.

Trântele dar sunt împărţite în deosebite categorii precum:

Trânta voinicească,

Trânta mocănească,

Trânta ursărească,

Trânta pe dreptate ş.c.l.

Şi cine a văzut acele ale românilor din veacul nostru cunoaşte de înainte tablourile şi statuile ce înfăţişează luptele gladiatorilor romani. Aceleaşi poze, aceleaşi apucări, aceleaşi mişcări se reproduc la strănepoţii lor, după două mii de ani.

Lupta voinicească consistă a se apuca trupul cu braţele cruciş şi a se arunca la pământ, aducându-se unul pe altul peste mână; iar cea mocănească consistă a se prinde de brâie, a se frânge mijlocul şi a se pune unul pe altul în genunchi sau a se aduce peste cap. Puterea luptaşilor stă dar în tăria şalelor şi a braţelor precum şi în strânsa legătură a brâielor. Iată pentru ce balada zice:

Ei la luptă s-apuca

Şi de brâie se lua.

Şi mai departe adaugă:

Voinicelul mi-şi slăbea,

Brâul i se descingea...

Acum lupta între amândoi voinicii se apropie de sfârşit. Păunaşul frânge mijlocul badiului, care slăbeşte cu cât i se desface legătura şalelor; şi acesta, simţind că în curând o să fie dovedit, zice în desperare:

Mândro, mândruliţa mea,

4 5 6 7 8 9 10 11 12 13