string(7) "library" string(8) "document"
1391
1812
80
1832
1497
1310
1574
1465
1359
1475
87
1467
1775

Oaia năzdrăvană

La Picior-de-munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin plaiuri tăcute,
De vînturi bătute,
Urcă şi scoboară
Şi drumul măsoară
Trei turme de oi,
De oi, tot ţigăi,
Cu harnici dulăi,
Ş-un mîndru cioban,
Tînăr moldovan,
Cu trei dorojani,
Feciori de mocani.

Sub ploaie de munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin crînguri tăcute,
Apa-i răcoroasă,
Frunza e umbroasă
Şi iarba pletoasă,
Apa de băut,
Frunza de şezut,
Iarba de păscut.
Foaie ş-o lalea,
Cioban, d-ajungea,
Crângul de vedea,
Stân-apropia,
Semn i se făcea
Şi-n loc se oprea:
Dulăi odihnea,
Pe gânduri cădea.
Dar, pe când şedea
De se tot gîndea,
O oaie bîrsană,
Oaie năzdrăvană,
Nici iarbă păştea,
Nici apă nu bea,
Nici umbra-i plăcea,
Ci mereu umbla
Şi mereu zbiera.

Cioban, d-o vedea,
Lîngă ea se da
Şi mi-o cerceta,
Şi mi-o întreba:
- "Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lîna bîrsană,
De trei zile-ncoace
Guriţa nu-ţi tace:
Apa rău îţi face,
Ori iarba nu-ţi place,
Ori nu-ţi vine bine
Să mai fii cu mine?"
Oiţa bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Dacă-l auzea,
Din gură-i zicea:
- Stăpîne, stăpîne,
Stăpîne jupîne,
Drag stăpîn al meu,
Dat de Dumnezeu,
Iarba mie-mi place,
Apa rău nu-mi face
Şi mult îmi e bine
Să fiu tot cu tine,
Dar gura nu-mi tace
De trei zile-ncoace
Că semn mi se face:
Că ăi dorojani,
Feciori de mocani,
Sînt trei veri primari,
Şi ei mi s-au dus,
S-au dus în ascuns
De s-au domuit
Şi mi s-au vorbit,
Şi mi s-au şoptit,
La apus de soare
Să mi te omoare,
Subt poale de munte,
Prin crînguri tăcute,
Oi cînd aromesc
Şi cînd ostenesc.

Cioban, d-auzea,
Cu oaia vorbea,
Din gură-i grăia:
- Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lâna bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi dac-ai văzut
Semn că-ţ' s-a făcut,
Şi d-ai auzit
Cum s-au domuit,
Şi cum s-au vorbit,
Şi cum s-au şoptit
Şi trei dorojani,
Feciori de mocani,
Slugi de nouă ani,
Dacă m-or urî
Şi m-or omorî,
Vina lor o fi,
Păcatu şi-or plăti;
Iar tu, oaia mea,
Să le spui aşa
De te-or asculta:
Io, cît am trăit,
Oi am îngrijit,
Cîinii am hărănit,
Pe ei i-am plătit;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Ca să mă îngroape
De stână aproape,
Oi ca să-mi privesc,
Dor să-mi potolesc;
Spre partea de luncă,
Aproape de strungă,
Strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor,
În dosul stînii
Să-mi auz cîinii,
Că ei, d-or lătra,
Stăpân c-or chema;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Să le spui aşa,
De te-or asculta:
Cînd m-or îngropa
Şi m-or astupa,
Să-mi puie la cap
Ce mi-a fost drag,
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice duios;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire;
Vînt cînd o sufla,
Fluier o cînta,
Oile-or sălta
Şi s-or aduna,
Cîini-or auzi,
La mine-or veni,
La mine s-or strînge,
Pe mine m-or plînge
Cu lacrămi de sînge.
Şi tu, oaia mea,
Tu dac-ăi vedea
O mîndră fetiţă
Cu neagră cosiţă
Prin crânguri umblînd,
Din gură cîntînd.
Din ochi lăcrămînd,
De mine-ntrebînd,
Să nu-i spui că sînt
Culcat subt pământ,
Ci că m-am tot dus,
Dus pe munte-n sus,
Prin vârfuri cărunte,
Dincolo de munte,
Căvălaş să-mi dreg,
Flori ca să-i culeg
Pentru nunta mea
Ce-o să fac cu ea.
Vorba nu sfârşea,
Dorojani venea
Şi se repezea
Şi mi-l răpunea,
Turmele să-i ia.
Iar, de-l omora,
Ei mi-l îngropa
La brîu de perdea,
'N strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor;
În dosul stînii,
Unde dorm câinii.
Ei, de-l îngropa,
La cap îi punea
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice frumos;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire.
Vîntul când bătea,
În caval sufla,
De jale-mi cânta:
Oi că se strângea,
Cîini că s-aduna,
Oile plîngînd,
Câinii tot lătrînd,
Pe stăpân chemând.
Aşa, tot aşa,
Vremea vremuia,
Dar oaia bârsană,
Oaia năzdrăvană,
Ea se tot uita,
Şi nu mai vedea
Pe mîndra fetiţă
Cu neagră cosiţă,
Prin crînguri umblînd,
Din gură cîntînd,
De el întrebînd,
Să-i spuie că-i dus,
Dus pe munte-n sus,
Dincolo de munte,
Prin vîrfuri cărunte,
Căvălaş să-şi dreagă
Şi flori să-i culeagă.