Ioan Vodă cel Cumplit
31. Pentru alegerea domnului, pentru facerea legilor, pentru cestiuni de o mare importanţă, românii procedau prin convocarea unei adunări obşteşti, aşezate în principiu pe neşte baze mult mai largi decât chiar "votul nostru universal".
În termeni generali luau parte la deciziuni, ca şi după legea actuală, "boierii, popii şi ţara"; dar analizând cu amănuntul această definiţiune, descoperim în ea elemente dezmoştenite astăzi de anticul lor vot.
Nobilimea electorală se compunea atunci din toţi boierii fără distincţiune: boierii cei mari, cei de clasa a doua, cei de clasa a treia, cei în demisiune, boiernaşii de prin judeţe şi toţi capii militari.
Clerul electoral se compunea din mitropolit, toţi episcopii şi toţi egumenii.
În fine, "toată ţara". Cu toate astea, nu numai iniţiativa, ci încă discuţiunea proiectelor era o sacră prerogativă ministerială, Adunarea Obştească fiind strict mărginită în dreptul de a pronunţa o afirmaţiune sau o negaţiune.
Divanul domnesc, adecă cei opt sau nouă miniştri, hotărau de mai nainte în ascunsul cabinetului; apoi mitropolitul, ori marele logofăt, sau chiar însuşi domnul ieşea pe esplanada curţii princiare şi, adresându-se cătră gloatele grămădite pe piaţă, îi întreba: "Vreţi lucrul cutare?"
Poporul răspundea din inspiraţiune: "da" sau "ba", fără dezbateri, fără şicane, fără amendamente.
Era just. Gloatele nu raţionează; dar ele pricep foarte bine, prin un fel de instinct, tot ce e bun şi ce e rău.
Aşadară, legislaţiunea noastră cea veche era bazată în aceasta pe o profundă cunoştinţă a naturii umane: majoritatea, adecă instinctul adevărului cel înnăscut şi spontaneu, aproba sau dezaproba minoritatea, adecă raţionamentul cel supus erorilor sistemei şi ale interesului.
Inima sancţiona mintea. "Inima este care simte pe Dumnezeu!" zise marele Pascal.
Am putea adăugi: "Inima este care simte pe Satana". Cu alte cuvinte, în planurile minţii, inima simte când pe Dumnezeu, şi zice "da", când pe Satana, şi zice "ba".
Da sau ba... nu cereţi alta de la un vot universal, care nu e şi nu poate fi decât un juriu în cauzele naţiunii întregi.
23. Istoria ne-a conservat propriile cuvinte ale lui Ioanvodă cătră Obşteasca Adunare a ţării:
"Dragii mei boieri şi voi, iubitele mele slugi! Greul de astăzi întrece toate grelele de mai nainte. Lăcomia turcilor cere un haraci îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbăvi a ne stoarce şi mai mult, până ce ne va stinge cu totul, căci aceasta o vrea păgânul.
De nu vom da, ne aşteaptă război, stricarea ţării, foc şi sabie.
Cugetaţi şi alegeţi! Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru, vom pieri desigur, şi vom pieri ca mişei; sculându-ne asupra-i, chiar de nu vom izbuti pentru păcatele noastre, tot încă vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte, noi, femeile noastre, copiii... cu toţii!
Voi ştiţi că haraciul nu-l plătesc eu; ci voi şi ai voştri. Puţin dară mi-ar păsa de nu m-ar durea inima pentru ţară!
Mi-e milă de voi, şi pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăşi!
Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor, ca să plece pe vrăjmaşii noştri sub picioarele noastre.
Să trăim slobozi, ori să ne piară pân'şi urma noastră! Fiţi cu mine şi cu noi va fi izbânda!"...
33. Pentru a putea înţelege impresiunea produsă prin electrica voce a principelui asupra numeroşilor săi ascultători, trebuie mai întâi să cunoaştem poporul moldovenesc din 1574.
Tocmai atunci un călător polon cutreieră Moldova în toate direcţiunile, vizită oraşele, avu curiozitatea de a vedea unele monastiri, petrecu prin case boiereşti şi prin bordeie de ţărani şi învăţă un cântec pe care-l auzise în atâtea rânduri, încât chiar fără voie i se întipărise în memorie.
Vreţi a aprofunda caracterul unui popor? Studiaţi poezia sa naţională.
Cântecul moldovenesc, memorat de acel călător şi reprodus de el poloneşte, fu: Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Seamăn pe lume nu are: Seamăn pe lume nu are, Decât numai mândrul soare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, La Suceava cuibu-şi are: La Suceava cuibu-şi are, Şi din el ades el sare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Pune pieptul la hotare: Pune pieptul la hotare, Ca un zid de apărare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Bate oardele tătare: Bate oardele tătare, Şi turcii pe zmei călare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Bate leşi fără cruţare: Bate leşi fără cruţare, Şi unguri fără-ncetare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Are-o ţară mică tare: Ţara-i mică, ţara-i tare, De stă lumea la mirare!
Ioan-vodă, marele strănepot al acelui mare Ştefan, se adresa acum cătră neşte oameni deprinşi a celebra în toate zilele, cu sonul alăutei, suvenirul strălucitelor victorii de la Lipineţ, de la Racova, de la Cozmin, de la Baia!
Trecuse abia şeptezeci de ani după moartea viteazului: ici-colea mai întâlneai încă centenari, cari au servit odată sub steagurile sale şi ale căror povestiri volcanizau inimile noii generaţiuni.
Ioan-vodă ştia cătră cine vorbeşte!
34. Născuţi cu tradiţiuni eroice în piept şi pe buze; entuziasmaţi prin tonul, prin cuvintele principelui; îmbătaţi prin iluziunea unui viitor glorios, moldovenii strigară cu glasuri mari scrie cronica ţării: "Vom pieri toţi lângă măria-ta! toţi vom pieri!"
Fu adus sântul Evangeliu. "Nu cer să-mi juraţi mie, sună Ioan-vodă, nu mie, ci juraţi unul altuia."
A jura unul altuia se zicea a se face "fraţi de cruce"; una din cele mai nobile instituţiuni cavalereşti d-ale străbunilor noştri, care se însoţea de simbolica formalitate a gustării dintr-o pâine făcută în forma crucefixului; cei legaţi prin un asemenea jurământ deveneau nedespărţiţi la viaţă şi la moarte.
Toţi jurară. Jurară că, dacă vreunul din ei îşi va vicleni credinţa, atunci să-l bată pământul, focul, apa, văzduhul, pâinea, vinul, sabia, Dumnezeu şi Maica Domnului!
Aşa era jurământul ostaşului român. Sunt momente sublime în trecutul nostru!
35. Ioan-vodă promisese a nu-şi cruţa viaţa pentru libertatea patriei.
Trebuia dară a se asigura, mai întâi de toate, situaţiunea Moldovei, la caz dacă o lovitură duşmană va precurma zilele generosului principe.
Adunarea obştească încuviinţă două măsuri:
- Tezaurul ţării şi familia domnească fură trimise la fortereţa Hotinului, unde se grăbiră a refugi şi casnicii boierilor, sub paza socrului princiar, părcălabul LupeaHuru.
- Pruncul Petru, fragedul fiu al lui Ioan-vodă, fu declarat erede al tronului moldovenesc, şi numele său începu a figura în documente alăturea cu al părintelui.
Patriotismul, trezit din amorţire în faţa pericolului, înţelese necesitatea eredităţii tronului: fie-ne drept învăţătură!
36. Ioan-vodă chemă atunci pe ceauşul turcesc. "Pleacă! îi zise cu mândrie principele român. Pleacă şi spune împăratului tău că de azi nainte necum să-i plătim optzeci mii de galbeni, dar nu va vedea nici cât primea pân-acuma: cu banii haraciului îmi voi face oşti şi apoi... apoi vom vorbi.
Pleacă!"
CĂPITANUL