string(7) "library" string(8) "document"
1401
1504
1832
514
1475
82
1466
1307
1646
1812
1467
1457
1465

Istoria unui ţânţar

1 2 3

Născut pe suprafaţa celui mai pitoresc lac de pe văile Caşemirului, pe sânul florii lotus1, ce-şi întinde buchetele sale mirositoare pe luciul oglinzii apelor acelui lac, nu am uitat cele mai mărunte detailuri ale momentului când am intrat în viaţă; căci cu toate că viaţa noastră este scurtă şi în comparaţie cu viaţa omului se poate numi numai o clipeală, pentru aceea noi avem numai două perioade în viaţă, adică tinereţea şi moartea, pe când la oameni de la tinereţe până la moarte se trage tristul şi îndelungatul period al bătrâneţilor cu suferinţele lor de neputinţe trupeşti, cu deziluzii amare, cu doruri ale trecutelor fericiri, care li se arată în depărtare, stingându-se cu ultimele raze ale flăcării juneţii.

Dar şi juneţea lor e adeseori jalnică, fiind năvălită de miriade de duşmani microscopici, ce le rod măruntaiele, gospodărind în ale lor maiuri, alcătuiesc văgăuni ca şi molusculele de mărgean, ce zidesc în fundul oceanului stânci ciudate; şi sumeaţa frunte, ce poartă o coroană de rege, se pleacă spre mormânt, vestejindu-se ca o floare atinsă la rădăcină de un vierme nevăzut.

O, dacă ar înţelege oamenii mai bine viaţa noastră, legea noastră din veacuri nestrămutată, şi s-ar încredinţa, că nu ei, uriaşii creaţiei, stăpânesc lumea, ci noi, fericiţii, care în legioane nenumărate creştem şi ne înmulţim, hrănindu-ne din sângele lor, nepăsându-ne nici de puterea, nici de mintea lor.

Noi trăim fără a ne gândi la viitor. Viitorul nostru este pentru noi asigurat şi reglementat de mama natură, care ne îndatoreşte să iubim la timp, înmulţindu-ne, şi să murim la timp, reînviind iarăşi în noi reproduceri nenumărate. Noi nu simţim chinurile sufleteşti ale mustrării de cuget, ale invidiei, ale nesaţului de avuţii şi onoruri; noi nu ne îngrijim că oare unde vom găsi hrana de toate zilele; aripile ne duc unde ne duce apetitul, în palatul regesc sau în bordeiul săracului, în cabinetul filozofului sau la umbra cedrului, unde se odihneşte elefantul.

Înzestraţi cu un paloş ascuţit, bortelim cu el fără păsare în nasul regelui sau al filozofului, iar negăsindu-i, apoi în hobotul elefantului sau în altă fiară. Se-nţelege că, cu cât este pielea mai fragedă, ajungem mai degrabă la globuleţele sângelui, pe care îl sorbim cu deliciu. De aceea pătrundem mai cu preferinţă în locaşuri unde trăiesc oamenii în trufie şi lux, fiind pielea lor fragedă şi îngrăşată prin producte cosmetice şi scutită de arşiţa soarelui.

Noi, ţânţarii, nu ne naştem în dureri şi chinuri ca oamenii, ci primim viaţa în cel dintâi moment şi vedem cu extaz întâia rază a luminii, ce ne încălzeşte şi săvârşeşte pe loc întregimea creaturii noastre.

Aşa gândeam în cel dintâi moment al tinereţii, legănat de iluzii încântătoare, dar vai! trăind m-am încredinţat cât de amar m-am înşelat. Experienţa mi-a dovedit că şi în viaţa noastră sunt la­crimi de dureri, că şi zborul nostru îl urmăreşte fantoma morţii fără timp şi că ne prigonesc duşmani aprigi şi neînduraţi.

Din 500 de ouşoare, depuse de frageda noastră mamă, cel dintâi a fost al meu, care plutea pe suprafaţa apei, şi abia ce îl atinse aerul cald şi uscat, simţii îndată cum viaţa se trezi în mine, împrăştiindu-se prin toate mădulărele trupului meu înghemuit. Lumina străbătea abia palid prin pielicica transparentă a larvei în care mă aflam închis aşa de strâmt încât abia mă puteam mişca. O dorinţă nespusă mă apucase să ies cât mai curând din acea închisoare nesuferită şi, ca osânditul arestant ce încearcă a sfărâma gratiile de fier ale temniţei, mă sileam cu genunchii din răsputeri să sparg învelitoarea mea. Dar silinţele mele erau zadarnice, căci pielicica învelitoarei în care mă aflam, fiind elastică, se-ntindea fără să se rupă. Atunci în desperare mi-am scos paloşul din teacă şi am început cu sârguinţă a borteli în larvă. Îmi succese 2 a face o deschizătură prin care putui scoate capul afară. Atunci rămasem încremenit de grandiosul tablou, ce se dezve­lea în jurul meu. Pe un cer senin strălucitul soare împrăştia cu intensitate valuri de lumină arzătoare. Suprafaţa oglindie a ape-lor era acoperită de frunzele lotosului înflorit, ca un covor măreţ ţesut de zâne şi pe care nici un domnitor pământesc nu puse piciorul său profan. Iar printre buchetele acelor flori se jucau zburând prin aer roiuri de musculiţe felurite; în dreapta alte roiuri de gâze dănţuiau cotilionul cu nenumărate schimbări şi evoluţii, în stânga voinicii noştri ţânţari săvârşeau nişte manevre de atac asupra unui broscoi ce se lăfăia cu pântecele la soare. Aceştia erau tinerii soldaţi ce învăţau tactica militară. Mai de-parte pe luciul apei se întindeau ca o ceaţă miriade de bacile şi monade, ale căror corpuri cristaline vopseau apa în felurite culori metalice. Făcând încă câteva silinţi, în sfârşit am ieşit din larvă şi ostenit m-am aşezat în ea ca într-o luntre rezemându-mă pe picioarele de dinapoi. Începui a-mi îndrepta aripile ce nu apucase a se învârtoşa de soare, iar cu picioarele de dinainte îmi scliviseam 3 antenele. Ştergându-mi paloşul de umezeală, am voit să-l trag îndărăt, dar dintr-o mişcare neghioabă luntrişoara s-a plecat pe coastă. Atunci auzii din floarea lotusului glasul mamei mele, ce striga cu îngrijire: te vei răsturna şi te vei îneca, fiul meu, astâmpără-te şi stai nemişcat, până ce aripile tale se vor învârtoşa şi atunci zboară la mine, având a-ţi da câteva poveţe, ce ne dictează natura din neam în neam.

În curând m-am simţit în putere de a întreprinde zborul, dar mai întâi mi-am cercat aripile şi, întinzându-le, începui a bâzâi cu ele atât de armonios, că singur rămăsei încântat. Bzzz... în felurite tonuri muzicale, zbârnâiam cu o inspiraţie poetică, începând întâi imnul de fală al creatorului lumii. Nu ştiu, dacă eu am împrumutat ideea din oratoriul lui Haydn4, sau Haydn de la mine, dar imnul a fost grandios şi minunat. După o pauză, am cântat un marş militar al coloanelor noastre de atac ce merg cu asalt la orgiile noastre de sânge. Şi în urmă am sfârşit repertoriul meu vocal cu o romanţă plină de simţire, adresată viitoarei mele iubite, stăpânei inimii mele. Această melodie am cântat-o cu atâta sentiment că, apropiindu-mă de mama mea, o găsii lăcrimând de pătrundere. Cu frăgezime netezindu-mă cu picioruşul pe cap, mi-a zis: „Ascultându-te, fiul meu, sunt pătrunsă până-n suflet de bâzâitura ta melodioasă şi-ţi prevestesc, dragul meu, un viitor mare ca cântăreţ, dar totodată sunt mâhnită, înţelegând că în tine se dezvoltă un suflet poetic. Trebuie să ştii, fătul meu, că astfel de creaturi petrec o viaţă ticăloasă, din cauză că devin lăsători, nebăgând în seamă să-şi hrănească corpul, ci flămânzi duc viaţa numai cu oftări şi dorinţe efemere. Pe de altă parte, fiind poet, tu nu eşti demn de-a te numi privilegiat sugător de sânge, şi vocaţiunea ta nu corespunde genealogiei noastre istorice, căci strămoşii tăi şi-au împlinit datoriile lor cu glorie, sugând nobilul sânge al celor mai onoraţi cetăţeni ai ţării, necruţând nici pe cei mai mari demnitari ai statului. Ei sugeau de-a valma pe înţelepţii filozofi şi brahmini, precum şi pe frumoasele femei de la curte. Iar tatăl tău a fost mareşalul ţânţarilor, care a biruit, cu legiunile sale, oştirile lui Rama, care voia să treacă cu armata sa istmul mlăştinos spre Iava. Atunci voinicele legiuni ale tatălui tău, atacându-i, le-a supt sângele într-atâta, încât toată armata lui Rama a fost silită să se retragă ruşinată. În acel război memorabil am dovedit şi eu un curaj de eroină, sfredelind cu paloşul meu nasul lui Rama şi slobozindu-i în rană un aşa venin, de mai că era să-i putrezească nasul; norocul lui însă că ajunse la timp în haremul său, unde cadânele cu leacuri şi descântece l-au scăpat de la moarte şi cu nasul întreg. Asta ţi-o spun, pentru ca să ştii că puterea noastră este straşnică. Noi, împănând paloşul în venin sau luând pe el bacile destructive, le putem introduce în sângele mamiferelor şi duşmanilor noştri, cauzând în ei boale epidemice, ce-i stârpesc de-a valma. Oamenii mor, nevăzând pe minerii ce-i ucid, căci vederea omenească e tâmpită, neputând străbate cu văzutul pe cele mai mici creaţii ale naturii. Cu cât animalul e mai voluminos, cu atât e vederea lui mai mărginită. Noi vedem aceea ce nu vede nici pasărea, şi pasărea vede aceea ce nu poate vedea nici omul. Uită-te pe luciul apei sub umbra unei rădăcini putrede, cum se deosebeşte o pată mohorâtă ce se mişcă, acolo sunt bacilele holerei. Mai departe altă pată verde, compusă din ciupercile microscopice ale figurilor galbene. O, ce nu ar da oamenii să vadă structura lor ciudată pre-cum o vedem noi“.

— Şi de unde te-ai făcut tu, mamă, atât de învăţată? o întrebai cu respect.

— Din şcoala naturii, pe care oamenii, imitând-o, o numesc academie de istorie naturală, şi nu o dată şezând pe nasul celui mai renumit bactereolog mă tăvăleam de râs, ascultând palavrele sale ce le turna de pe catedră adepţilor săi, care îl ascultau cu gura căscată, încremeniţi de mirare; iar stenografii scriau cu grăbire fiecare cuvânt, cu scop de-a lăsa posterităţii minciunile tipărite şi aprobate de lume. Acest învăţat încerca să documenteze că a ajuns cu ajutorul unei sticluţe, ce o numea microscop, până la ultimul hotar al creaţiei microscopice şi că de acum oa­menii nu vor mai muri de boale contagioase. Deci, fiul meu, tot ce vezi cu amândoi ochii încrustaţi câte cu 500 de pupile şi fieştecare pupilă mărind vederea de 500 ori, închipuieşte-ţi că toată această lume, în care foiesc felurite creaţiuni ce se zbat şi se zbuciumă într-o luptă eternă pentru existenţă, se sfârşesc mâncându-se unul pe altul, cei mai puternici înghiţind pe cei mai slabi, spre a le ocupa locurile. Toţi sunt îndemnaţi de instinctul stârpirii, începând de la urieşii creaţiei până la ultimul atom ce se mişcă purtând în sine viaţă. Priveşte, de pildă, la sprintena libelă, ce ca fulgerul trece prin aer, ea este pantera ţânţarilor, şi vai de unul din noi, când o va întâmpina în cale: îl prinde cum prinde uliul porumbelul şi-l înghite. Şi dacă aceşti muscoi nu ar fi mai puţini la număr decât noi, atunci generaţia ţânţarilor s-ar şterge de pe faţa pământului. Iată pe frunza lotusului abia se vede urzătura mrejelor de păianjen. Amar de bietul ţânţar ce se va anina cu picioruşul de vreun fir cleios. Ochiul priveghetor al duşmanului, ce pândeşte victima ca tigrul, într-o săritură îl prinde şi îl mănâncă. Tocmai de o aşa cruntă moarte a pierit şi tatăl tău. Cu ce durere îmi aduc aminte de sfârşitul lui tragic...

Oftând mama adânc şi ştergându-şi ochişorii de lacrimile ce o năbuşiră, începu după o pauză a continua: „Noi zburam împreună printre crenguţele împletite ale lianei, tatăl tău bâzâind favoritul său marş militar. El nici nu lua seama încotro îşi îndreaptă zborul, fiind de caracter nepăsător, şi nu o dată numai prin privegherea mea scăpa de pieire. Zării de departe între două crengi mrejele geometric ţesute de un nemernic şi bărdăhănos păianjen, şi strigai din răsputeri să se păzească de păianjenul ce sta în cale, dar el, tot cântând, a clătinat negativ cu capul şi a zburat înainte. Grăbindu-mă a-l ajunge, îl rugai să cârnească ceva la stânga. Dar el îmi bâiguia ceva fără înţeles, zicându-mi: „Dragă, mi s-a tâmpit vederea, sunt cu desăvârşire ameţit, şi ştii tu din ce îmi vine ameţeala? Din cauză că sunt beat!“

— Tu eşti beat? am strigat cu mirare, şi de unde? cum?

— Trecând pe lângă un drum, am dat de un englez dormind la umbră. Avea un nas roş ca trandafirul. Deci eu, fiind flămând, m-am aşezat pe nas şi începui a suge cu aviditate, neluând seama, că sângele lui era amestecat cu grog. Acest sânge m-a înfocat aşa, că-mi veni o dorinţă nespusă să înfig paloşul în bărdăhanul acestui păianjen ce spânzura în mijlocul mrejelor sale, ca hoţul ce aşteaptă la potecă pe bietul călător.

M-am înfiorat de aceste cuvinte, zicându-i: „Scumpul meu bărbat, te conjur, nu fă asta, fii cuminte, lasă în pace acea dihanie urâcioasă“. Dar cine e în stare să aducă pe un beat la raţiune, şi încă pe un caracter arţăgos, cum era tatăl tău. Smulgându-se din braţele mele cu paloşul ridicat, cu o bâzâitură războinică a năvălit asupra păianjenului; acesta era însă bătrân şi avea piele groasă, aşa că paloşul s-a îndoit, nestrăbătându-l. Atunci tatăl tău, furios, voia a-i da a doua lovitură în coastă, dar s-a aninat cu o aripă de cleioasa mrejă, şi atunci păianjenul i-a înfipt căngile în spinare. Un vaiet jalnic mi-a pătruns auzul, cu înfiorare am închis ochii, iar când i-am deschis, văzui pe tatăl tău fără viaţă, cu paloşul plecat, cu picioruşele spânzurânde între căngile urâciosului păianjen ce-l sugea. Aşa a fost moartea eroicului tău tată, din cauza nasului englezesc.“

Zicând aceste, izbucniră lacrimi din ochii mamei mele, şi eu asemene lăcrimam cătinel, neştiind cum s-o mângâi. Dar iată că deodată se făcu lângă noi un zgomot de bâzâituri, ce-l făcea o coloană a familiei noastre, abia ieşită din larve. Tot acest nou popor se învârtea într-o veselie nebunească, fiecare cetăţean cântând în felurite tonuri. Aceste tonuri produceau o disonanţă atât de cumplită, încât eu ca cunoscător de muzică îmi astupai urechile. Iar ei strigau: „Vivat monarhia!“, alţii: „Vivat consti­tuţia!“, iar cei mai liberali — „Vivat republica!“. Unii răcneau că trebuie reformată legea ţânţărească. În grabă cântările aceste se prefăcură în urlete şi îngroziri, şi revoluţia era gata să înceapă. Dar înţeleapta mama noastră s-a sculat şi, aşezându-se maiestuos pe pistilul floarei lotusului, a ridicat paloşul său ca sceptrul unui domnitor şi de pe tronul ei rosti următorul mesaj: „Dragii mei copii şi voinicule popor ţânţăresc! Vă felicit de ziua naşterii fericite ce derivă din iscusinţa mea a ascunde larvele de lăcomia broaştelor. Dar periodul pericolului a trecut şi voi aţi ieşit la lumina libertăţii, independenţi şi puternici. Deci creşteţi şi vă înmulţiţi ca nisipul malurilor acestui lac. Să trăiască neamul ţânţarilor!“ Vivat! strigară toţi într-un glas! „Deci nu uitaţi, scumpii mei copii, adaose mama după o pauză, că voi sunteţi de cea mai nobilă rasă a muştelor războinice, voi, ca hoardele nomade ale lui Tamerlan, în sânge vă găsiţi hrana şi în sânge vă este viaţa. Voi nu aveţi nici legături de familie, nici vatră, nici casă. Spaţiul, aripile şi paloşul vă sunt elementul. Voi nu sunteţi ca pângăritele furnici ce poartă în spinare sarcini grele ale vieţii şi muncesc până la moarte, spre a aduna în jitniţă comori şi avuţii.

Războiul în contra mamiferelor din veacul nostru este declarat de noi. Noi preferăm a alege oamenii ce se sug unul pe altul, cei mai puternici biruind pe cei mai slabi, îngrăşându-se de măduva lor. Apoi noi tocmai pe aceia să-i atacăm, fiind sângele lor mai gustos, alcătuit din cele mai alese elemente vitale. Însă nu uitaţi, copiii mei, că unde este o adunare de legioane de in­divizi cu felurite idei şi tendinţe, şi spre a compune un ordru 5 de bătaie general, trebuie să fie numit cineva comandant de armată, sub a cărui disciplină să vă supuneţi cu toţii. El va fi înda­torit să păstreze drepturile fiecăruia şi să vă ocrotească prin tactica strategică şi diplomatică de invaziunea duşmanilor ce ne înconjoară şi care, apărându-şi sângele, sunt siliţi să sugă pe al vostru. Aşa este legea generală a naturii. Deci aici faţă cu voi iată fiul meu cel întâi născut, — arătând spre mine. Contând pe el, îl desemnez de şeful armatei, şi cred că te uneşti cu asta, adre­sându-se la mine“.

Atunci, îngenunchind înaintea ei, am răspuns cu umilinţă: „Nu îndrăznesc a contrazice deciziunile D-voastră, mamă şi regină, cutez numai a Vă mărturisi că nu sunt demn de comandant, având aplicarea să fiu călător în contemplaţiunea frumuseţilor naturii, care m-a adus la extaz de la cel dintâi moment al vieţii mele. Deci dă-mi voie a abdica la drepturile de mareşal, rugându-Vă a desemna în locul meu pe unul din fraţii mei cei mai tineri, după majoritatea voturilor date de mulţime.“

Mama regină s-a cam posomorât, zicându-mi: „Alegerea prin bile nu este în sistemul meu politic, o aşa alegere poate naşte invidii şi duşmănii ce sunt periculoase în adunarea purtătorilor de arme. Deci, spre a evita un conflict, eu cu puterea mea autocrată desemnez pe unul din fraţii tăi ce s-a născut după tine. Unde este el? Să răspundă!“

— Bzzz... zbârnâi cu un glas bărbătesc un ţânţar grăsuliu ce şedea într-o poză voinicească pe marginea unei frunze de lotus.

— Apoi fii tu! — porunci mama, numai păzeşte armata de păianjeni şi de englezi beţi. Pleacă, caută-ţi o mireasă, prăznuieşte-ţi nunta, ca să aibi succesori legiuiţi, spre a evita la moartea mea o revoluţie din cauza sufragiului universal.

— Bzzz... Vivat! strigară într-un glas cu toţii, ridicându-se în aer ca o ceată compactă, în mijlocul căreia se-nvârtea dănţuind fratele meu.

— Acuma, îmi zise mama cu un oftat dureros, a sosit momentul să-mi iau ziua bună de la tine, dându-ţi binecuvântarea, spre a săvârşi călătoria în ţări depărtate, unde soarta te trage. Şi, îmbrăţişându-mă cu picioruşele, m-a sărutat cu frăgezime, apoi cu grăbire şi-a îndreptat zborul în urma coloanei ţânţăreşti.

Eu rămăsei singur ca un orfan, şi numai când m-am încredinţat că toate legăturile de familie sunt rupte, când m-am văzut părăsit pentru vecie, atunci am simţit cât de periculoasă este cariera de turist ce-mi alesesem. Dar nu rămăsei mult timp adâncit în gânduri şi, aruncând încă o căutătură pe locul naşterii mele, mi-am luat ziua bună de la scumpa patrie şi cu un suspin dureros mi-am întins zborul în spaţiul nemărginit. Înălţându-mă deasupra suprafeţei pământului, zefirul de seară îmi înlesnea zborul. Cu ce deliciu nespus admiram tabloul încântător ce se dezvelea sub mine şi în depărtare. El era alcătuit de verdeaţa codrilor în felurite nuanţe şi închis de cordelele albastre ale râurilor; iar pe undele împestriţite de festonurile încrestate ale lacurilor reflectau ca nişte oglinzi colosale razele aurite ale soarelui apunător. Zburând în înălţime, simţeam multe lovituri de nişte corpuleţe ce mi se aşezau pe spinare şi aripi, mulţimea lor creştea mereu, încât greutatea lor începu a mă apăsa în jos. Atunci prin iscusinţa ce avem noi de a da diafragmei ochilor puterea celui mai mare microscop, m-am uitat cu luare-aminte la acele corpuleţe, şi cu mirare am observat că aceste corpuleţe sunt adunate din microbii bacililor şi din colbul rodnic al florilor care prin curentul aerului zburau în înălţimea atmosferei împreună cu mine şi pe mine. Am fost silit să încetez zborul şi, punându-mă pe vârful unui cedru, începui a le scutura de pe mine, meditând cât e de măreaţă natura, trimiţând pretutindene microscopicii ei agenţi, pe unii ca un colb rodnic pentru noi creaţiuni, pe alţii ca bacili epidemici, să dărâme pe cele vechi.

Dar în meditarea mea în metafizica zidirii contenii pe loc, când văzui măreaţa lună ce se ivea de după orizont în cortegiul său de stele pe un tron de nouraşi puhabi ce semănau a argint topit în felurite arabesce. Ea revărsa o lumină galeşă printre arborii de sandal, încununaţi cu ghirlande de vanilii şi orhidee, ale cărora emanaţiuni odorificante se împrăştiau prin zefirul nopţii în jurul meu. Totul era învelit într-o mreajă de lumină fosforescentă, iar frunzele copacilor păreau că şoptesc într-o foşnire misterioasă. Extazul poetic mă cuprinse, inimioara mea se zbătea de dorul amorului, şi cântai cu un glas de tenor o nocturnă pasionată. Zzzz... chemam eu în cadenţe şi tremoli pe idealul meu. Şi iată că nu departe de mine, din floarea unei orhidee, a răsunat tot acelaşi cântec pasionat, dar în modulaţii de sfială, aşa că eu am înţeles îndată că subţirele soprano zi-zi-zi... este glasul unei ţânţăroaice cântăreţe ce-mi răspundea la chemarea mea de amor. Deci, spre a o încuraja, i-am cântat o romanţă improvizată aşa:

Zi-zi-zi, De-ai veni, Te-aş iubi Şi ocroti, Zi-zi-zi...

Abia ce s-au sfârşit ultimele tonuri, când lângă mine zdreliră într-un frou-frou aripioarele ei de mătase. M-am întors. Ah! ce fericire! Dinaintea mea sta o frumoasă ţânţăriţă cu ochişorii plecaţi şi acoperiţi de antenele mătăsii. Ce talie de viespe, ce graţie în toate mişcările ei. Razele lunii, ondulând pe aripioarele ei, păreau a fi unde de argint topit. Nu mă puteam stăpâni de flacăra amorului ce ardea, şi cu o voce pasionată o întrebai: „De unde vii, fiinţă încântătoare, şi cine eşti, silfidă aeriană?“

— O călătoare urgisită, o văduvă desperată ce-şi plânge moartea fără timp a scumpului său soţ, ce a pierit de palma unui englez.

— Cum, iar englezul e cauza? am întrerupt-o eu cu mânie. Au doară şi pe soţul tău l-a ajuns aceeaşi soartă, care a fost a tatălui meu? Spune-mi, nepreţuito, ca să ne mângâiem reciproc, căci eu sunt orfan, rătăcind prin lume ca şi tine, şi gata fiind să-ţi fiu ocrotitor chiar cu sacrificiul vieţii mele.

— Istoria mea e scurtă, îmi răspunse ea cu întristare. Cauza nenorocirii mele a fost chiar soţul meu, mareşalul armatei. Răposatul era de caracter arţăgos şi pe lângă toate amarnic mâncăcios. El nu se mulţumea cu sângele supt din popor, ci căuta sânge englezesc, încredinţându-ne că este mai dulce, fiindcă englezii se hrănesc cu plump-pudding6 şi beau multe lichioruri. Nimeni din noi nu îndrăznea să-i contrazică, mai ales eu, care-l iubeam ca sufletul meu, dar mă temeam de el ca de moarte. Deci iată că într-o zi, adunându-ne pe toţi, ne-a dus în lagărul englezesc. Ne-a dat semnalul de atac, şi noi cu toţii am năbuşit în cortul colonelului, care era un om tânăr, gras, cu obrajii roşi şi subţire la pieliţă. L-am găsit dormind cu faţa-n sus. Deci, sub sunetul marşului militar, am început a-l sfredeli din toate părţile. El, mânios mornăind prin somn, se întorcea când pe-o parte, când pe cealaltă parte. În sfârşit, trezindu-se de împunsătura dureroasă ce i-o căuză soţul meu pe obraz, ridică cătinel palma. Eu prevăzui tactica englezului şi strigai soţului meu: păzeşte-te! Dar în bâzâitura generală glasul meu nu l-a auzit. Deodată răsună un plesnet, şi soţul meu se prefăcu în pulbere. Desperaţia trupelor noastre era nespusă; ele deciseră să-şi răzbune moartea şefului lor şi începură de-a valma a borteli pe englez în ochi, în nas şi urechi, aducându-l la o mânie turbată. Atunci el, luând nişte cărbuni aprinşi, aruncă pe ei colb de tabac, din care cauză am început a ne înăduşi de fumul tutunului şi am fugit cu grăbire din cort. Dar vai de noi! Ivindu-se un mare vânt, ne-a împrăştiat ca colbul prin spaţiu. Şi iată că acum mă găsesc aici, neştiind unde mă aflu, singuratică, fără ocrotire şi putere să-mi găsesc hrana de toate zilele.“

Cu aceste cuvinte începu a plânge amar, ştergându-şi cu picioruşele lacrimile ce curgeau din ochii ei drăgălaşi.

— Nu, silfida mea, i-am zis, îmbrăţişând-o, odată ce soarta ne-a împreunat, eu nu te voi lăsa singură, ci rămân al tău până la moarte. Ea îmi zâmbi dulce cu lacrimi în ochi, apropiindu-se cu graţie de mine. Cu o săritură grabnică o ridicai în braţe şi în sărutări de dezmierdare am adormit osteniţi şi ameţiţi de nectarul amorului. Cu ziua, când ne-am trezit, am simţit o foame nesuferită, mai ales silfida mea, nefiind sentimentală, avea un apetit grozav, se vede că era molipsită de bărbatul ei răposat cu lăcomia de mâncare, căci rugând-o să mergem să dejunăm miere din poti­rul unei lăcrimioare, ea îmi răspunse cu mică schimosire ironică: „Ah, iubite, aş schimba bucuros dejunul ce-mi propui cu nasul unui englez, în ceşcuţa lăcrimioarei vom găsi numai o băutură răcoritoare, iar nu o mâncare gustoasă şi cu saţ.“

— Apoi, dragă, unde să găsim noi un nas de englez în aceşti codri pustii, am întrebat-o, netezind-o pe cap.

— Ce-mi pasă! caută-l unde ştii, îmi răspunse ea cu glas iritat. Tu eşti de acum soţul şi tutorul meu, vasăzică eşti îndatorit a-mi căuta o hrană aleasă şi săţioasă. De ce dar porţi gloriosul nume de sugător de sânge; sau poate eşti vegetarian ca vitele rumegătoare? Tu ştii bine că, spre a da viaţă organismului nostru, este neapărat ca hrana să fie de sânge, altmintrelea noi gogim, ne topim slăbind cu puterile, şi nu uita că mie îmi trebuieşte şi a ta tărie, fiind eu încă tinerică şi frumoasă. La aceste cuvinte îmi zâmbi cu cochetărie... „Ia pildă, adaose ea, de la oamenii însuraţi cu femei tinerele.“

— Bine, drăguţă, i-am răspuns eu, uimit de atâta înţelepciune în cap femeiesc. Dacă mă voi lăsa să mă sugi, apoi în mine vei găsi sânge de o cantitate foarte mică, şi eu slăbind, se înţelege că urmările vor fi stingerea flăcării amorului...

— De asta nu te îngriji, îmi răspunse ea cu un zâmbet viclean. Eu îţi voi păstra puterile, numai te previn ca să nu fii gelos, văzându-mă înconjurată de adoratori bine hrăniţi, pe care am de gând să-i ţin în jurul meu din dragoste către tine.

— Cum? Vrasăzică, va trebui să port două rânduri de antene? am întrebat-o gângăvind şi...

— Negreşit, aşa se cade, m-a întrerupt ea, râzând de a mea naivitate, o pereche îţi va sluji spre a pipăi hrana, iar a doua pereche ca ornament demnului bărbat ce s-a învrednicit să-şi dobândească o femeie frumoasă. Astfel de demnitate este înalt preţuită de aceia ce nu vor să se însoare. Ei pun un asemene decor pe capul bărbaţilor galantomi, care aduc în comunitate scumpa lor proprietate. Deci orişice sacrificiu este decorat. Patria dă decoraţii pentru aceia ce-şi expun viaţa pentru ea. Decoraţii primesc şi aceia ce sacrifică capitaluri băneşti pentru binele comun. Deci eu socot, că pentru tine sunt eu un capital scump. Sau voieşti să mă ţii de o dârvală? Apoi dacă este aşa, eu zbor de la tine. Cu comoara frumuseţii mele voi găsi adoratori mai demni decât tine, căci, precum văd, tu eşti un mişel, hămesindu-mă de foame şi hrănindu-mă numai cu sărutări înfocate şi vorbe dulci. Aşa nu-mi place, divorţez de tine, mă duc şi te lepăd. — Cu aceste cuvinte îşi întinse aripile spre a pleca.

Atunci în desperaţia mea îi picai în genunchi, zicându-i:

— Nu, suflete! nu, dragă! nu mă părăsi, căci mor fără tine. Îngăduie puţin; plec spre a-ţi căuta măcar o picătură de sânge proaspăt.

1 2 3