string(7) "library" string(8) "document"
1476
1359
1200
87
1391
1646
940
1385
1574
1300
1822
1475
1504

Omul enigmatic

1 2 3 4

Baladă în proză

Trecuse ora a opta de seară sau, mai bine zis, de noapte, căci, fiind iarna, înserase de mult. Pe străzile oraşului spulbera visco­lul o ceaţă compactă de omăt, prin care când şi când sclipeau luminile fanarelor înşirate pe marginea trotuarelor. Crivăţul su­fla urlând cu turbare pe străzile pustii, iară în odaia unde mă aflam se zbuciumau cu un vaiet jalnic obloanele ferestrelor din afară.

Totul era cufundat în tăcere, căci unde predomină vocea de urgie a elementelor tulburate, vocea creaţiunii tace cu supunere, cunoscând în ele puterea supremă neîndurată!

Ce chin, ce supliciu, ce apăsare dureroasă produce un astfel de timp asupra organismului unui biet om, dacă tot aceeaşi tul­burare se săvârşeşte în sufletul său. Au nu este dar omul un cos­mos mic cu zilele sale senine de primăvară, cu razele luminoase ale speranţelor juneţii, cu al lui cântec de privighetoare ce este vocea inimii, spunându-şi iluziile fericirii. Cu sufletul său zboară atuncea în eternul nemărginit, legănându-se în aer ca ciocârlia deasupra cuibuşorului, pe care amorul i l-a pregătit din florile vieţii şi în care să-l aştepte iubita sa.

Dar iată că deodată se-ntunecă seninul, iluziile dispar, crivăţul realismului cu o suflare rece îi îngheaţă căldura inimii, smul­gându-i florile speranţelor. Duşmana soartă îi zdrobeşte aripile şi el cade ca Icar al fabulei în chinurile unui viitor aprig, care chinuri i-au pregătit o întâmplare neprevăzută... aşa este şi vije­lia unui uragan ce năbuşeşte neaşteptat pe un cer senin şi lim­pede.

În astfel de poziţie mă aflam şi eu, ţinând încă în mână epis­tola în care ea îmi trimitea verdictul amorului ei, care mă osândea la despărţire eternă. „Între noi totul s-a sfârşit, îmi scria ea, eu sunt logodită în contra voinţei mele, adio pentru totdeauna“. O greutate nespusă îmi apăsa pieptul şi o fierbinţeală cumplită îmi ardea tot trupul. Mă simţeam înăduşit şi, fără să ştiu ce fac şi unde mă duc, am ieşit pe stradă. Un spulber de omăt mă împroşcă în faţă, orbindu-mi vederea, iară suflarea cea rece a crivăţului mă pătrunsese până la oase. Dar ce-mi păsa... eu voiam să mor de o moarte uşoară, voiam să merg tot înainte până ce sângele se va închega în vinele mele şi somnul etern mă va răsturna fără simţire în vreun troian.

Găsii o plăcere nespusă în ideea sinuciderii, închipuindu-mi cum voi fi peste puţin timp acoperit cu veşmântul funebru şi nepătat al omătului, bocit de vocea uraganului. Cum va depune Silvia pe fruntea mea cea rece o sărutare înfocată şi cum vor străbate lacrimile ei fierbinţi până la inima mea îngheţată. Ea se va apropia fără sfială de mine, nevăzând cadavrul ce emană pu­trejune, ci o statuie încremenită, pe ale cărei buze s-a sleit o zâmbire împreună cu numele ei.

O, junime! O, ce nebunie neînţeleasă. Cam de unde provine ea? Filozofia modernă ne explică că sinuciderea provine de la dezgustul vieţii, că viaţa este un nectar, care dacă-l bei lacom până-n fund şi neavându-l mai mult, traiul devine nesuferit. Ne spune încă că la unul cupa cu acel nectar este plină şi îndelun­gată, la altul însă numai pentru o înghiţitură. Iară legenda vea­curilor trecute ne spune că demonul atrage pe sinucigaş spre a-i răpi sufletul, că-l urmăreşte pretutindene până la ultimul mo­ment, măgulind şi aţâţându-i plăcerea de a muri.

Eu mergeam repede păşind tot înainte, când deodată m-am oprit în loc de o putere ce-mi apăsa umărul.

— Stai, unde te duci? Vină după mine! strigă o voce în­grozitoare.

Întorcându-mă, văzui înaintea mea un individ de o statură colosală şi învelit într-o blană de urs negru. Prin pâcla viscolului nu era cu putinţă de a-i cunoaşte faţa, dar am simţit în el o putere predominantă, care pe loc mi-a inspirat supunere. Nu este scăpare de dânsul, gândeam în urmă, trebuie să fie vreun sergent de poliţie, care prin instinctul său practic ghiceşte gândul unui crimi­nal şi mă duce la secţia poliţiei. Deci fără vreo împotrivire îl ur­mai. Unde mă ducea şi pe ce stradă mă aflam nu puteam şti, căci numai zgomotul mersului său puternic mă făcea să-l urmez. După câtva timp se opri necunoscutul dinaintea unei case, scoa­se cheia din buzunar şi, descuind uşa, amândoi am intrat în o tindă întunecată. El mergea tor înainte, iar eu după dânsul, până ce am ajuns la altă uşă în care el lovi de câteva ori cu pumnul. Uşa se deschise şi eu m-am văzut într-o odaie de tot întunerică, căci era luminată numai de focul ce ardea în cămin. Astă întâlnire ciudată şi neprevăzută călătorie dădu ideilor mele tulburate cu totul altă impulsiune. Raţiunea mi s-a lămurit pe loc şi eu am înţeles că nu mă aflu la secţia poliţiei, ci în casa unui om privat. Atunci numai m-am uitat cu curiozitate la individul care m-a adus într-o casă necunoscută. El îşi lepădă blana pe un scaun şi, ap­ropiindu-se de cămin, aruncă în el câteva vreascuri uscate care, aprinzându-se, i-au luminat faţa. Am rămas uimit, cunoscând în el pe Romfort, ce locuia nu de mult în oraşul Odesa, sub nume de agent al fabricii Ramson & Simpson din Londra. Cu câteva luni mai în urmă făcusem cu el cunoştinţă, călătorind împreună pe un vapor ce pleca de la Ialta spre Odesa. Întâia noastră întâlnire mi-a lăsat în memorie o ciudată impresiune, pentru că tocmai în mijlocul mării a suferit vaporul nostru o năstruşnică tempestate. Catargul central se rupsese în două şi valurile în lame furioase năbuşeau pe puntea navei. Spaima era generală şi toţi pasagerii se ocrotiră prin cabine, numai unul Romfort, ţinându-se cu o mână de un odgon, privea cu o plăcere sălbatică în jurul său. Fizionomia lui exprima atunci un deliciu nespus, precum simţeşte acela ce concentrat în sine ascultă acordele încântătoare ale unui concert artistic. Căpitanul navei, trecând pe lângă dânsul, îl credea nebun şi, dând din umeri, îi aruncă o căutătură dispreţuitoare. Deşi gândi căpitanul aceasta, eu însă gândeam altmintrelea, căci impresiunea ce o făcu Romfort asu­pra mea n-a fost de compasiune, ci mai lesne de înfiorare. M-a fost cuprins un dezgust, văzând pe acest om ce privea cu atâta cinism la o calamitate de pieire a atâtor existenţe nevinovate, atâtor speranţe poate în veci înecate. Ce om!? Simţea el oare în sine o putere extraordinară, care, în caz de cufundare a navei, ar fi fost în stare a-l pune pe mal nestâlcit? Astfel de ipoteză era nebunatică, fiind malurile îndepărtate cu vreo câteva sute de ki­lometri. Aştepta el oare momentul dorit să se înece? Lucru îndoielnic, căci se ţinea de funie ca să nu pice în mare; vasăzică, ideea de sinucidere era departe de el. Aşadară, după concluziile mele aştepta el mai degrabă cu deliciu momentul catastrofei, ca să vadă victimele înghiţite pe rând de valuri. El dorea să audă ultimele răcnete de desperare, ultimele agonii ale înecaţilor, şi la urmă singur să se cufunde în mormântul lichid al mării, nu cu un suspin de părere de rău, ci cu un râs de batjocură adresat vieţii sale trecute. Aşa am înţeles pe acest om ciudat şi, oţărându-­mă, mă întorsei de la el şi trecui în cabină. În sala de mâncare ne-am adunat cu toţii la dejun. Mă aşezai în capătul mesei, când Romfort, intrând în sală, se puse pe scaunul de lângă mine. Ce schimbare în fizionomia sa nu de mult atât de sălbatică şi acum atât de blândă şi binevoitoare.

— Ei, domnule, îmi zise el, ţi-a trecut spaima şi ţi-a venit apetitul de a gusta ceva?

— Socot că şi d-tale, i-am răspuns cu oareşicare ironie.

— Da, apetitul fără spaimă, adaose el zâmbind.

Mi-a părut apropos să-i dau a înţelege de conduita lui atât de ciudată în timpul uraganului.

— Asta am luat-o seama noaptea, văzându-te pe puntea navei... îi făcui aluziune.

— Da, îmi răspunse el ceva pe gânduri, am socotit că uraganul va continua şi astăzi, dar am greşit.

— Cum? D-ta ai dorit poate asta? îi zisei cu totul consternat.

— Poate că am şi dorit-o, îmi răspunse el cu sânge rece, pen­tru că călătoria pe mare devine monotonă dacă elementele nu-i dau o impulsiune mai grandioasă.

— Bună impulsiune, replicai ei cu ciudă. Ne-am fi putut cu­funda cu toţii.

El clătină negativ din cap şi zise: Nu socot, mie-mi e bine cu­noscută construcţia navelor, căci am petrecut mulţi ani în servi­ciul flotei noastre engleze, deci am inspectat cu de-amănuntul vaporul acesta şi l-am găsit în bună construcţie, doară lovin­du-se de o stâncă submarină ar fi fost cu putinţă să se zdrobească. Dar în urmă de multe ori se iveşte pericolul neaşteptat tocmai acolo unde nici prin vis nu ne trece. De exemplu, mulţi au tre­cut, călătorind cu drumul de fier, pe neaşteptate de la somn la moarte, şi mulţi chiar nespălaţi de păcate, adaose el zâmbind.

— D-ta dar, cum se vede, eşti foarte curajos!

— Nu pot afirma aceasta, căci în război n-am fost, dar socot că nu m-aş teme, cu toate că a ucide oameni fără scop, fără ciudă, necunoscându-i măcar, numai din principiul unei idei câteodată neghioabe şi greşite în sensul diplomatic, e un eroism dobito­cesc.

Nu ştiu de ce, dai ideile lui de umanitate mi-au părut suspi­cioase.

— Apoi d-ta eşti filantrop? îl întrebai.

— După împrejurări, însă sunt de principiul că oamenii ar tre­bui să se ajute, iară nu să se sugrume.

— Omul rău găseşte sens în faptele sale criminale.

— Şi aşa se cade, fiindcă asta este legea generală a tuturor creaţiunilor de a se ucide între ele, acesta este ordrul predomi­nant pe pământ, în aer şi în apă. Din familia peştilor se deo­sebeşte rechinul, din a fiarelor tigrul, din a păsărilor vulturul, din a oamenilor hoţul. Dar se-nţelege că oamenii, fiind cei mai con­sumatori din jitniţa naturii, sunt inspiraţi de a stârpi mai colec­tiv din aviditatea stăpânirii prin crunte războaie, prin hoţii pri­vilegiate, onorate, decorate, scrise cu litere de aur şi de sânge în analele istoriei. Plugarul îşi leapădă plugul său pe brazdă şi, luând sabia în mână, răpeşte de la megieşul său terenul semănat gata. Hoţul pândeşte la potică pe călător, răpindu-i viaţa cu punga deodată. Şi unul şi altul sunt confraţi în sensul răpirii. Aşa a fost omenirea, aşa este şi aşa va fi. Şi măcar că legea pedepseşte foarte aspru prădăciunile, chiar prădăciunea singură este o lege, fiindcă orice proprietate este în principiu o prădăciune. Cel ce găseşte întâi inspiră invidie celui ce-l urmăreşte, şi cel de pe urmă caută prilej dorind să-l prade pe cel dintâi.

Voii să contrazic ideile lui atât de ciudate, când deodată clo­potul vaporului vesti intrarea sa în portul Odesei. Cu o excla­maţiune de mulţumire săriră toţi călătorii de la masă, năbuşind pe puntea vaporului. Cel întâi am sosit eu acolo, cu aviditate privind malurile portului, unde ca într-un furnicar se mişcau fe­lurite grupe de oameni, ce încărcau în corăbii productele ţării. Inima mi se zbătea, căci o mică distanţă mă despărţea de a mea iubită; zburam cu gândul spre ea şi în decursul unei ore ţineam chiar mânuţele scumpei mele Silvii între ale mele, acoperin­du-le cu sărutări înfocate. O! Ce fericire!...

Şase luni trecură şi iată că speranţele mele atât de înflorite, în cursul anului se veşteziră şi tot aceeaşi ce se săvârşeşte acum în elemente se săvârşea şi în sufletul meu zdrobit. Iată-mă dar iarăşi faţă în faţă cu acel om enigmatic pe care l-am văzut întâiaşi dată pe mare ca o fantasmă în mijlocul elementelor tulburate. El este tot acela, cu fizionomia sa sălbatică, cu căutătura sa pătrunzătoare, cu zâmbirea sa de ură, cu râsul de batjocură.

El puse pe al meu umăr mâna sa uscată ca de schelet, cu de­getele lungi şi strâmbe ca nişte cârlige.

— Şezi, îmi zise cu un ton impunător.

Eu picai în jilţul de dinaintea căminului şi pe nevrute închisei ochii, căci simţeam o frică nespusă, ce-mi furnica sub piele. Această simţire însă conteni în grabă, urmându-i o căldură priin­cioasă, ce cătinel se sui de la picioare la cap, succedată de o gâdilitură la tâmple atât de neplăcută, că-mi provocă un râs spas­modic. Deschisei ochii, dar ciudate şi neînţelese iluziuni apărură în vederea mea, căci ici mă vedeam rezemat de cămin, colo răsturnat în jilţ şi dinaintea mea pe Romfort şezând ceva plecat spre faţa mea. El mă pătrundea cu privirea ageră a ochilor săi negri ca pana corbului, rezemându-şi mâinile pe genunchii mei. Ce transfiguraţie subită în fizionomia sa. Ce expresiune de bună­tate şi compătimire!... Faţa lui era aşa de aproape de a mea, încât îi simţii răsuflarea şi nesuferind mă dădui îndărăt făcând o silin­ţă să mă scol, dar el mă opri de mână.

— Stai! unde vrei să te duci?

— Vreau să ies de aici! bâiguii eu.

— Ca să degeri pe stradă, îmi zise, dar eu nu te voi lăsa. — Şi de ce să mă opreşti, dacă vreau să mor?

— Asta am înţeles-o, dar pentru ce să mori?

— Pentru că speranţele-mi sunt zdrobite şi viaţa-mi este un chin.

— Speranţele-s capriciile vieţii, îmi zise el, iară viaţa o de­prindere de a trăi. Deci dacă te-ai deprins cu viaţa, cum socot, de vreo douăzeci şi cinci de ani, apoi capriciul este încă în pu­tere, căci nu de mult păreai fericit şi acum o idee pruncă îşi bate Joc de raţiunea bătrână.

— Astă idee pruncă, ce o hrăneam cu al meu sânge, ce o încălzeam în al meu suflet, mi s-a născut din inimă, şi acum, înmormântând-o, voiesc să mor cu ea.

1 2 3 4