string(7) "library" string(8) "document"
1359
940
1410
5500
1812
1467
1639
1401
300
1832
1475
1466
1574

Păgânul cu fiicele sale

Traducere de Constantin Stamati

Partea I

(Dar amar de acela ce sufletu-şi
vinde pe trai desfătat)

Pe ţărm lângă Nistru, apă spumegată,
    Sus pe pisc înalt,
Fiind miez de noapte, Păgânul odată
    Stătu întristat;
Împrejuru-i luncă deasă şi băltoasă,
    Iar sub dânsul mal,
Peste ape neguri, noaptea-ntunecoasă,
    În văi şi pe deal.
Pe-a cerului boltă negreaţă adincă,
    Prin munţi geme vânt,
Pădurea vuieşte; iar lupul în luncă
    Tremura urlând.

Deci ridicând capul, Păgânul strigară
    Cu răcnet turbat:
„O, soartă cumplită, soartă mult amară!
    noroc ne-ndurat,
De ce mi-ai dat crucea şi creştinătatea,
    Şi trai osândit,
Iar altora aur şi cinstele toate
    Câte au poftit?
N-am adăpost de hălăduinţă
    Şi în zadar plâng...
Destul! deci la tine cei ajutorinţă,
    Nistrule adânc.”

Gata să s-arunce de sus de pe stâncă,
    Dar iată văzu
Ca o arătare izbucnind din luncă.
    Lângă el şezu
Un bătrân cu barba ţapoşă, ciudată,
    Cu ochi scânteieţi,
Grebănos de spate, având căngi şi coadă,
    Coarne şi un băţ.

Şi scrâşnind, ridică la Păgânul straşnic
    Al său băţ ciotos,
Iar el cremeneşte de acel năprasnic
    Demon fioros.
Deci Demonul zice: „Ce vrei tu a face?
    Gândeşti să te-neci?
Nu este mai bine, mişele sărace,
    La mine s-alergi?”
„Da cine eşti?” strigă Păgânul cu frică
    Stând înţepenit.

Demonul
Eu sunt patron ţie; nu-ţi pasă nimică,
    Eu Asmodei1 sunt.

Păgânul
Cerescule Doamne!

Demonul
    Stai, nu face cruce
    Ascultă de vrei!
Pe Dumnezeu uită... Dă-te mie aice
    Şi-ţi voi da ce cei.
Primeşte sfatul care îţi dau ţie,
    De mare folos,
Destul te-mpilară soarta cu urgie,
    O, om ticălos!
Ca să scapi de chinuri, eu am chipuri multe,
    Şi vreau să te-ajut,
De vreme ce cerul nu vrea să te-asculte,
măcar un minut.
Eu pot să-ţi dau orice, cinste şi mult bine,
    Şi aur cât vrei,
Şi voi sta cu pieptul însumi pentru tine,
    Cu toţi fraţii mei.

Pe domnul din iaduri îl pun garant ţie,
    Şi mă jur pe el
Să-ţi împlinesc toate; iar tu să-mi dai mie
    Al tău sufleţel!
Păgânul atuncea se cutremurară,
    Trupul îi răci,
Ca să-şi facă cruce, mâna ridicară...
    Dar înţepeni!

Demonul
De ce stai pe gânduri?

Păgânul
De-a iadului chinuri
Eu mă tem cumplit.

Demonul
Oricum, tot ele ţie cu a sale schinjuri
    Îţi este gătit.
Căci trăind în lume, amar pentru tine,
    Fiind păcătos,
De te vei ucide, tu tot vii la mine,
    O, om ticălos!
Iar creştinii voştri de spun o poveste,
    Că iadul îi rău,
Cestea sunt bârfele, şi-n iad bine este,
    Crede, dragul meu;
Noi petrecem vesel şi cu mulţumire,
    Tocmai ca în rai,
Tu viind în tartar vei şti fericirea,
    A nostrului trai.

Iar acum dau ţie o curte domnească,
    Şi sclavi câţi-i vra,
Boierii şi domnii, vrând să te cunoască,
    Te vor conjura.
Şi dacă pe toate feţele frumoase,
    Tu le speriei,
De-acum ele însuşi vor fi bucuroase,
    Să facă ce vrei;
Într-un cuvânt, orice vei pofti, îndată,
    Vei avea pe loc;
Deci, iată o pungă cu bani încărcată
    Îţi dau spre zălog.
Şi tu niciodată din ea avuţie
    Nu poţi mântui,
Dar zece ani numai îţi dau termen ţie
    Aşa a trăi.
Iar văzând atuncea că ziua apune,
    Cea de la sfârşit,
Pe la miez de noapte voi veni la tine,
    Să ştii negreşit!
Păgânul gândeşte la sfatul ce-aude,
    Tot felul chitind,
Dar apoi pe aur sufletul îşi vinde,
    Nemaiprelungind;
Şi, cruntându-şi mâna, cu sânge îşi scrie
    Zapisul cerşut...
Vicleanul luându-l, plin de bucurie,
    Pieri nevăzut.

Şi iată om mare Păgânul ajunge.
    Cu chip neaflat,
noroc, avuţie deasupra lui curge,
    Izvor ne-ncetat;
Ale lui palaturi, de mult aur pline,
    Şi răsfăţ domnesc,
Iar la a lui masă vinaţe străine
    Nu se mai sfârşesc.
În câşligi şi posturi ospeţe frumoase,
    Joc necontenit,
Casnicii, străinii au la dânsul masă,
    Pahar nesfârşit.

Toate dobândeşte, orişice să vază;
    I se supun toţi,
Îi bici boierimii, ţăranilor groază,
    Ca un aprig hoţ;
Douăsprezece fete se răpesc de dânsul
    De pe la părinţi,
Şi nici vrea să ştie de scârbă şi plânsul
    Acestor mâhniţi;
Deci într-un an ele douăsprezece fiice
    Îi născură lui,
Dar el le goneşte şi de a lui sânge
    Milă într-însul nu-i.

Însă toţi sărmanii au scutar puternic,
    Înger păzitor,
Ce-i adăposteşte în lăcaş cucernic,
    Liman scăpător;
Deci în mânăstire el le mistuieşte,
    Pe mume şi fiice,
Unde Ziditorul etern se slăveşte
    Cu smerite rugi.
Sub cereasca milă, sub a ei umbrire
    Fiicele trăia,
A lor frumuseţe şi neprihănire
    Creştea şi sporea.

Din frageda vârstă fecioarele blânde
    S-au fost învăţat
A slăvi pe Domnul, cu inimi-nfrânte
    Şi rugi ne-ncetat;
Abia zarea zilei se ivea pe dealuri,
    Ele se scula
De aprindea candeli, smirnă pe oltaruri
    Şi de se ruga.
Sânta liturghie cu dulce cântare
    Ele o serba,
Şi ale lor versuri în acele oare
    Spre cer se urca.

Cu-aceste rugi sânte şi mumele triste
    Jertfea ne-ncetat
A lor rugi smerite, lacrimi umilite,
    Celui Preaînalt;
O! dă-le lor, Doamne, a ta ocrotire!
    (Ele se ruga).
Sântele oltaruri lor spre mântuire,
    Fie voia ta!
De le lepădară cumplitul lor tată
    De la sânul său,
Tu le ocroteşte, şi pe el iartă
    De-acest păcat greu.

Dar iată, al zece an cumplit soseşte,
    Şi mai au trecut,
Păcătosul plânge, amar se căieşte,
    De ce au făcut;
Primăvara dulce iar încoronează,
    Văi, dealuri şi munţi,
Şi plugarii veseli cu plugul brăzdează
    Câmpii înfloriţi.
Dar el, ticălosul, să vază nu poate
    Cest timp aurit,
I se par cu neguri învelite toate,
    Pământul negrit.

De vede pe ceruri a zorilor dungă,
    Zice: “Zori, iertaţi!”
Dacă cântă păsări: “Iertaţi-mă, strigă,
    Şi voi din rai psalţi;
Iertaţi! iertaţi! strigă, păduri liniştite.
    Şi voi, câmpi rodiţi,
Pământeşti răsfăţuri, tu, cer strălucite,
    Şi mă tânguiţi!”
Apoi aducându-şi de fiice aminte,
    La el le-au chemat,
Socotind că cerul de-a lor rugăminte
    Va fi îndurat.

Deci, iată sosiră ziua de pe urmă,
    Soarele sfinţi,
Luceafărul vesel nopţii ca o cârmă
    Pe cer se ivi,
Iată, înserează... luna străluceşte
    După nouri groşi,
În văi, sus pe dealuri noaptea se lăţeşte,
    Şi-n codrii tufoşi;
Apele s-alină, dormitează toate,
    Stelele clipesc,
Şi că miezul nopţii nu este departe,
    Ele îl vestesc.

Iar Păgânul jalnic şi mustrat de cuget
    Crucei s-au rugat;
Şi făr’ de credinţă... vrea ca al său suflet
    Să scape de iad.
Îşi cheamă copiii, gândind că ei poate
    Vor fi ascultaţi.
“...Vai mie! le zice, fiici făr’ de păcate,
    Piei! nu mă lăsaţi!”
Deci ele se roagă... şi Domnul aude
    Tristul lor suspin.
Dar iată deodată... un somn le cuprinde,
    Adorm toate lin...

O tăcere mare atunci se făcură
    Ca într-un mormânt;
Se auzea numai că un corb cârcniră
    Şi câinii urlând...
Iată că răsună ora miezei nopţii,
    Şi vânt se stârni,
Ce tulbură râul, zbuciumă pereţii,
    Şi colbul porni.
Iată şi menuntul cel de-apoi soseşte,
    Sunând întristat...
Clocotul stâmpeşte, din pământ zbucneşte
    Drac înfricoşat!

Păgânului zice: “Cea din urmă noapte
    A ta au sosit;
Şi eu după tine ca să te iau, frate,
    Iată am venit.”

Păgânul
O! dă-mi, te rog, încă vade cât de mică,
Iadule amar!

Demonul
S-au sfârşit termenul, eu nu pot nimică,
Te rogi în zadar!

Păgânul
Un menunt!

Demonul
Ascultă, lanţul te aşteaptă!

Păgânul
Oh, ce am făcut!

Demonul
Şi racla stă gata, groapa ta săpată,
    Şi giulgiul cusut!

Mâini a zilei zare va vesti duinţă,
    Toţi vor suspina...
Şi văzând pe masă a ta rămăşiţă,
    Te vor căina;
Arzând făclii, candeli şi tămâie multă,
    Te vor prohodi!
Dar crăpând pământul, vei cădea, sărmane,
    În iadul amar...
Clirosul va zice: “Pomeneşte, Doamne!”
    Însă în zadar...
Căci de-acum iadul va fi a ta parte,
    Tu însuşi ai vrut.
Mergi!... au sosit ora, iadul nu-i departe,
    Căci urlând aud;
Aud că ne cheamă cu glas ca de trăsnet
    Şi în dinţi scârşnind,
Clocotind catranul, a bicelor plesnet,
    Şi obezi călind!

Păgânul
Doamne, a ta milă ruga mea deştepte!...

Demonul
Rugi nu-ţi folosesc.

Păgânul
Vai! măcar dă-mi voie pe bietele fete,
    Să le binecuvântez.

Demonul la ele, ca un flămând câine
    Privind, au chitit:
Cum să le răpească, spre a le răpune
    Iadului cumplit?
De o aşa faptă va sălta Satana
    Şi iadul nestins...

Deci, blânzindu-şi ochii, ce ardea ca para:
    “Păgâne, au zis,
Mi-i milă de tine şi de a ta soartă...
    Şi să te scap vreau;
Însă mă ascultă! sau în iad îndată
    Cu mine te iau.

Tu dă-mi sufletele a fiicelor tale,
    Să te las câtva...
Şi eu, înduratul, pe fieştecare,
    Un an îţi voi da.”

Păgânul
O, fiară vicleană! îmi cei şi copiii?

Demonul
    Mă-ntrebi? Deci veniţi,
Trântiţi păcătosul în fundul gheenii,
    Şi îl spârcuiţi!
Deci iată, negreaţă de draci se iviră,
    Scârşnind şi urlând,
Cutremur şi trăsnet groaznic se făcură,
    Firea suspinând.

A iadului nămili fioroase, slute
    Aduc un lanţ greu
Pentru păcătosul... şi cu a lor căngi crunte
    Să-l apuce vreu!
Şi iată căzură Păgânul de groază,
    Mai mort la pământ,
Strigând: “Sunt a tale, pe mine mă lasă,
    Duşmane cumplit!”
Şi apoi trezeşte bietele fecioare...
    Zapisul s-au scris...
Satana săltează! Slava lui îi mare,
    În iadul nestins!...

Partea II

(Ai prelungit chinul, Păgâne greşite,
Acum ai scăpat,
Dar amar de-acela ce suflete vinde
    Pe trai desfătat.
Vei trăi în scârbă, hoţule păgâne,
    Aşteptând sfârşit,
Al tău pierdut suflet va avea cu tine
    Răzbel mult cumplit.
Viaţa ta şi lumea ţie păcătoasă
    Hulă îţi va fi!
Străin între oameni şi în a ta casă,
    Parcă n-ai trăi.)
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci măcar s-aducă vântul miros dulce,
    Din câmpi înfloriţi,
Şi aurind luna izvorul ce curge
    Codrii înverziţi,
Şi vestind lăstunii cu gingaşe versuri,
    Că se ivesc zori,
Şi zburând zefirii prin lunci şi pe şesuri,
    Liberi şi uşori,
Şi negreaţa nopţii întocmai ca norii,
    De pe cer pierind,
Turme spre păşune mergând, iar păstorii
    Din bucium trăgând,

Păgânului toate, pân’ şi a sa casă,
    Îi pare mormânt...
Şi cu oţărâre el şede la masă,
    La zefcuri pe gând...
Nici că se atinge de cupi spumegate,
    Din care beau toţi,
Căci lui se năzare, şi ziua şi noaptea,
    Tot umbre de morţi;
Ne-ncetat aude urlete, suspinuri,
    Iar când toţi dormeau
El fugea cu groază de-al său pat de chinuri
    Şi somn nu-l prindea.

Se teme de umbra codrilor nămornici
    Ca de arătări,
Sau de sună clopot, de preoţi cucernici
    Şi de-a lor cântări!
Îl umple de groază şuierul furtunii,
    Nourii tăcând,
Frunzele de pică, vuietul pădurii,
    Şipotul curgând.
Iar clocotind tunet pe cer când burează,
    Era sperios...
Ca şi când i-ar zice: “Omule, veghează,
    Căci eşti păcătos”.

A lui fiici amate îl înfiorează,
    Când la el privea;
Fiind totdeauna blânde, mângâioase,
    Dar îl pătrundea
A lor frumuseţe, pe toţi vioşase,
    El însă-i mâhnit,
Şi a lor grai dulce lui îi căşunează,
    Dureri îndoit.
Deci ele ca raza, ce le pria umbra,
    Frumos înflorea...
În mănăstiri sânte, neştiind ce-i scârba,
    Liniştit trăia.

Iar el, pângăritul!... el se oţărăşte,
    La fiice gândind,
Văzând nu departe că lor se găteşte
    Tartarul flămând,
Blastămă şi strigă: “O, cumplită faptă!
    O, copii iubiţi!
De-o soartă amară, de chin ce v-aşteaptă,
    Cum să vă feriţi?
În zadar frumseţea şi neprihănirea
    De sus vi s-au dat,
Eu v-am închis raiul făr-a voastră ştire,
    Şi v-am deschis iad!...

Inimile voastre este vremea, poate,
    Să simtă iubit,
Şi cerul mulţi tineri, şi cu bune fapte,
    Poate v-au menit,
Pe care văzându-i, amatelor fiice,
    Îi veţi îndrăgi,
Şi a voastre inimi de un amor dulce
    Se va amăgi...
Atunci vouă lumea va părea plăcută...
    Câmpul mai frumos,
Lunca mai răcoare şi că păsări cântă
    Mai melodios.

Dar aceste zile atât de dorite
    Nu vor mai veni,
Făclii nu vor arde la a voastre nunte,
    Ce când veţi muri!
În sânta biserică nu cu mirii voştri
    Voi veţi dănţui,
Ce cu munci cumplite, crunţi vrăjmaşii voştri
    Ne vor schingiui,
De-a iadului demoni vom avea noi parte
    Şi de etern plâns;
Şi eu, păcătosul, fiici nevinovate,
    În iad v-am împins!”

Apoi către ceruri ochii îşi ţinteşte
    Şi cu suflet trist
Zice: “Însuşi Domnul aşa ne grăieşte:
    Iert pe cel căit!
Şi drept către mine ruga pocăinţii
    Se va înălţa!”
Deci el, tânguitul, lăcaşul duinţei
    Face casa sa,
Ca tot sărăimanul, văduvă, străinul,
    Să fie primit;
Pentru flămânzi, bolnavi pâinea lui şi vinul
    Nu este poprit.

Şi ziua, şi noaptea la porţi păzitorii
    Pândesc neclintit,
De cheamă la masă pe toţi trecătorii,
    Carii sunt lipsiţi;
Şi iată, din lume săraci se adună,
    De el auzind,
Că împarte milă cu deschisă mână,
    Pe toţi priimind;
Bolnavii, flămânzii găsesc la el hrană,
    Şi trai mângâios,
El împarte însă această pomană,
    Gândind la Hristos.

Şi-n a lui sânt nume mănăstiri, biserici
    Frumoase zidi,
Aducând în ele călugări cucernici,
    De sălăşlui.
Şi-ntr-acele sânte lăcaşuri frumoase,
    La fraţii smeriţi,
Săracii, nemernici, acei ce n-au casă,
    Umblând rătăciţi,
Au gazdă şi pâine, neştiind de unde
    Ceste le primesc;
Deci ei toţi cu lacrimi şi inimi înfrânte
    Pe Domnul măresc.

Păgânul şi pictori iscusiţi aduce,
    Din târg depărtat,
Care zugrăveşte răstignit pe cruce
    Pe Cel Preaînalt.
Sub acea icoană se închipuiră,
    El cu-a sale fiici,
Şi că Ziditorul de ei se îndură
    Şi de a lor rugi;
La acea icoană, fără a se stinge,
    Candele ardea,
Şi-n sânta cunună celui de pe cruce
    Brilanturi lucea...

Deci şi când a nopţii vălul se zbârceşte,
    De pe cer pierind,
Iar lumina zilei încet se iveşte,
    Zorile roşind,
Şi când iarăşi sara firea dormitează,
    Vuietul stâmpea,
Şi-n biserică candeli abia luminează,
    Cătinel clipea,
Păgânul — căitul, stând sub sânta cruce,
    Plângea cu suspin,
Şi rugând pe Domnul: “Amar mie, zice,
    Cum să scap de chin?”

Degrab’, degrab’, însă, ca râul ce curge,
    Din munţi în văi mari,
Timpul nestând trece, şi cursul lui duce,
    Zile, luni şi ani.
Anul unsprezece începu să treacă,
    Ca umbra pieri;
Iată, cel din urmă către sfârşit pleacă,
    În grab’ nu va fi!
Deci glas oarecare Păgânul aude
    Că strigă cumplit:
“Toate se sfârşiră! Să scapi nu ai unde,
    Ora au sosit!”

Şi iată, deodată cel rău... îl trânteşte
    În boală amar,
Încât doctori, leacuri lui nu-i foloseşte,
    Tot îi în zadar.
Lui i se năzare gata să-l înghită,
    Grozavul mormânt...
Şi o nălucire neagră şi mâhnită,
    La căpătâi stând;
Deci el din biserică se teme să iasă,
    Acolo zăcea,
Şi lângă icoană, tremurând de groază,
    Amarnic plângea.

Vai! iată şi ziua cea de-apoi soseşte,
    Cerul rumenind,
Şi printre dumbrava, ce munţii umbreşte,
    Raze revărsând.
Toate sunt în pace, vesele şi line,
    Toate se zâmbesc;
Apele ca stecla, limpezi şi senine,
    Abia se clătesc;
Iar zefirul mişcă frunzele uşoare,
    Câmpul s-au trezit,
Din flori fluturaşii sug cu poftă mare
    Nectar miresmit.

Păcătosul însă întâmpină zare,
    Cu suspin şi plâns,
Zicând: “Prea degrabă, noapte trecătoare,
    De pe cer te-ai stins!
Veniţi, fiici iubite, lângă tatăl vostru,
    Să-l încunjuraţi,
Pe judecătorul, Ziditorul nostru,
    Veniţi de-l rugaţi!
Amar! va fi nouă noaptea viitoare,
    Căci toţi vom pieri...
Îndure-se, Doamne, mila ta cea mare,
    Nu ne părăsi!”

Deci vin lângă tatăl fiicele lui toate,
    Unde el zăcea,
A căruia oase, sub piele uscate,
    Negre se vedea;
Barba încâlcită, părul lui măciucă,
    Ochii încruntaţi,
Cu clăbuci la gură, strigând: “Oh, ce muncă!
    Piei! nu mă lăsaţi!...”
Fecioarele, triste, către cer ridică
    Ochii lor duioşi,
Toate cântând imnuri, se ruga cu frică,
    Maicei lui Cristos.

Aşa heruvimii ce Domnul iubeşte
    Se roagă smerit,
Să ierte pe omul ce se pocăieşte
    La al său sfârşit...
Şi apoi, cu ochii plini de îndurare,
    Zboară, aducând
Milă şi iertare celui care moare,
    Pe Domnul chemând.
Deci stând lângă dânsul, când el se sfârşeşte,
    Aceşti soli cereşti,
Cel căit aude că glas îi şopteşte:
    “Mergi!... tu iertat eşti...”

Întocmai aceste fecioare curate,
    Pentru tatăl lor,
Se ruga să ierte ale lui păcate
    Tatăl tuturor;
Iar sfârşitul Păgânul zăreşte,
    Că nu-i depărtat;
Deci cu umilinţă mintea îşi ţinteşte
    La Cel Preaînalt,
Şi plângând priveşte lumina curată
    Zilei de apoi...
Dar lui, osânditul, îi plesnesc deodată
    Ochii amândoi!

Atunci el strigară: “Ziua se sfârşiră!”
    Fiicele răspund:
“Zorile frumoase abia se iviră,
    Într-acest minunt;
Ori nu auzi, taică, cântând ciocârlia,
    Lângă a lui soţ?”

Păgânul
Oh! aud, mâini însă... amar! şi vai mie!
    Vom zăce toţi morţi,
Căci pentru noi... astăzi soarele sfinţeşte
    Cel mai de apoi;
Iar de vedeţi astăzi că câmpu-nfloreşte,
    Mâini nu vom fi noi!...

Şi eu, pângăritul, fără de-ndurare,
    Pe voi v-am răpus!...
Şi nici am speranţă de acum scăpare
    Să avem de sus;
Nu ascultaţi, însă, cele ce grăieşte
    Un om păcătos,
Ci strigaţi cu toate: “Doamne, miluieşte
    Pe cel păcătos!”
Deci fetele, triste, nici că pricepură,
    El ce au grăit,
Şi zic: “Miluieşte-l — toate cu o gură —
    Pe omul greşit...”

Păgânul
O! fiice iubite! mie noapte-mi pare!

Fiicele
    Abia este prânz;
Păstorii la şipot, de căldură mare,
    Turmele şi-au strâns.
Soarele aprinde, câmpul pârpăleşte
    Cu raze-nfocate.

Păgânul
Mie mi se pare c-afară vuieşte
    Bocet întristat.

Fiicele
Abia abureşte vântişor răcoare,
    Dinspre munţi suflând,
Abia se aude o privighetoare,
    În luncă cântând!

Păgânul
O, fiice iubite! ziua luminoasă
    De pe cer s-au stins!

Fiicele
Soarele apune, şi o ceaţă groasă
    Pe cer s-au întins,
Şi în înfocatul aer străluceşte
    O stea când şi când,
Şi pe munţi, pe dealuri abia se zăreşte,
    Codrul înnegrind!

Păgânul
O, sară steloasă! o, strălucit soare!
    Ah, mai stai puţin!
Măcar că eu, orbul, să văd nu-s în stare
    Al vostru senin.
O, fiice iubite, simt că noaptea este!

Fiicele
    Luna s-au ivit.
Şi pe văi şi ape noaptea dezveleşte
    Negrul său veşmânt;
Către sat aleargă cu învioşare
    Plugarii trudiţi;
Iar clopotul cheamă către privighere
    Pe cei pocăiţi.
Călugării cântă cu smerite glasuri
    În sântul lăcaş...

Păgânul
Cu ei şi eu, Doamne, într-aceste ceasuri,
    Sunt! să nu mă laşi!...
O, fiice iubite! simt că se iveşte
    Pe cer nouri groşi.
Şi viforul umflă râul şi porneşte
    Colbul spulberos.

Fiicele
Nu vedem nimică, ruga se sfârşiră,
    Dar tot ard făclii.
Luna asfinţeşte, fraţii adormiră,
    Toţi pe la chilii.
Numai în biserică lumini luminează,
    Iar în sat s-au stins;
Pe câmpii şi codri roua se revarsă,
    Şi somn le-au cuprins!

Deci dormita toate, păn’ şi firea mută...
    Însă semăna
Că minune mare într-acea menuntă
    Se va întâmpla!
Şi iată suflară... vântişor răcoare,
    Dinspre răsărit,
Încât abia numai frunzele uşoare,
    Sunând s-au clătit...
Şi glas oarecare din cer se lăsară,
    Miros aducând,
Parcă serafimii în arfe sunară,
    Şi imnuri cântând...

Iată şi biserica încet se deschide,
    Şi s-au arătat
Un strălucit înger fecioarelor blânde,
    Cu chip minunat.
A lui cătătură dulce, mângâioasă,
    Chipul alina,
Iar pe-a lui veşminte şi faţă frumoasă,
    Raze lumina;
El stând sus în aer, cu a sa sosire,
    La toţi au vestit,
Că şi păcătosul află mântuire
    De s-au pocăit.

Însă pe fecioare frică le cuprinse,
    Cruce îşi făcea!...
Iar frumosul oaspe... lângă patul unde
    Păgânul zăcea
Vine şi atinge cu a mantiei poală
    Fecioarele blând,
Şi ele îndată cad în aromeală,
    Şi adorm curând.
Apoi cu mustrare ochii îşi întoarce
    Către păcătos.
(Şi groaza pătrunde bolnavul ce zace,
    Tocmai pân’ la os.)
Care îl întreabă: “Cine eşti tu, sânte,
    Căci greu m-ai pătruns!”...
Strălucitul oaspe la a lui cuvinte,
    Nimic n-au răspuns.

Păgânul
Oh! te îmblânzeşte şi, te rog, îmi spune,
    De pot să scap eu!
Căci soseşte ora, şi vicleanul vine,
    La sufletul meu!

Îngerul
Tu sânta icoană cu rugi ai cinstit-o...
    Şi umilit plâns,
Faţa ei spre tine ai închipuit-o...
    Deci ea m-au trimis.

Păgânul
Ah, îngere blânde, şi să scap eu oare?

Îngerul
Dacă-n Domnul crezi.

Păgânul
Îndure-se Domnul şi pentru fecioare...

Îngerul
Să crezi, să sperezi.

Atunci el, crucindu-şi mâinile negrite
    Pe pieptul uscat,
Tăcu... vărsând lacrimi şi rugând fierbinte
    Pe Cel Preaînalt;
I se zbătea sânul de suspinuri dese,
    Trupul tremura,
Şi din ochii jalnici, făr’ să înceteze,
    Lacrimi râura.

Şi iată începe furtună cu vuiet,
    Dinspre asfinţit,
Fulgerul despică nourul cu tunet,
    Groaznic au trăsnit;
Şi tocmai deasupra bisericii sânte,
    Viforul au stat,
Apoi o tăcere ca şi înainte,
    De sus s-au lăsat.

Ora miezii nopţii nu era departe...
    Iar îngerul sânt
Pe tată şi fiice, ce erau culcate,
    Mantia zvârlind,
Strălucindu-i ochii, îşi întoarce faţa
    Spre cerul înalt...
Atunci iarăşi clocot, ce străbătea ceaţa,
S-au mai repetat,
Şi în întuneric urlete cu vuiet
    Grozav răspunzând,
Şi bolta bisericii de straşnicul tunet
    În două crăpând,
Iar cumplitul vifor nouri grămădeşte...
    Deci au scăpărat,
Şi iată Satana din iad izbucneşte
    Cu foc îmbrăcat.

În părul lui şerpii se-ncolotocează,
    Şuieră spumând,
În ochii lui pizma vrăjmaşă săltează,
    În mâini aducând
Un lanţ de văpaie, cu gând ca să lege
    Pe omul greşit...
Dar văzând pe înger, el nu poate merge,
    Stă încremenit;
I s-au stins îndată mândra îngâmfare;
    Deci au întrebat:
“Puternice duşman, într-aceste oare
    Cine te-au chemat?”

Îngerul
Au ajuns la Domnul a lor rugăciune!

Satana
Dar ei sunt ai mei.

Îngerul
Drept judecătorul m-au trimis pe mine,
    Să stau lângă ei.

Satana
Păgânul amarnic... pe fiici lepădară,
    Mie mi le-au dat!

Îngerul
Puterea căinţei le răscumpărară,
    Şi ea le-au scăpat;
Deci vor fi cu drepţii!

Satana'
Iar lui eu sunt domnul,
    El zapis mi-au dat.

Îngerul
Aşteaptă, viclene, nu osândi omul,
    Căci nu-i judecat.

Şi atunci alt tunet mereu se-ntărtară,
    Dinspre răsărit,
Şi şioi de fulger noaptea despicară,
    Pân’ la asfinţit.
Pe cer o văpaie de foc se lăţiră,
    Firea tremură
Şi osia lumii de groază trăsniră,
    Morţii suspină...
Satana simţeşte păşind Ziditorul,
    Şi-n iad s-au ascuns...
Iar de peste nouri drept judecătorul,
    Tunând au răspuns:

“Voi judeca omul care, fiind tată,
    Să vândă-ndrăzni
Neprihănit sânge, pentru care faptă
    Acum va muri!”
O, cuvânt puternic! Păgânul îndată
    Pe loc au murit,
S-au stins ca o pară; ca când niciodată
    N-au fost, n-au trăit,
Faţa lui grozavă se posomorâră,
    Trupul ţepeni,
Ticălosul suflet din arsa lui gură
    Ca fumul pieri!

Iadul primeşte leşul ce pământul
    Zvârlea oţărât.
(Pe el numai însă... gheena sorbindu-l,
    Nu s-au mulţumit.)
Iar pentru fecioare Domnul hotărăşte
    Somn nemuritor...
Şi sânta sa voie aşa se vesteşte,
    Cu glas tunător:
“Vor dormi în pace şi făr’ de ispită,
    De trai pământesc,
A lor feciorie îi făgăduită,
    Mirelui ceresc.

Vor dormi în pace, secolele lumii
    Trecând ca o zi,
Nu le va atinge mâna putregimei,
    Şi se vor trezi!
Cu frumuseţe nouă ca de primăvară,
    Spre trai nesfârşit,
Când voi veni însumi de a doua oară.
    Precum v-am grăit...
Şi atunci greşitul de eterna muncă
    Va fi apărat,
Căci a lui păcate feciorească rugă
    Le-au răscumpărat.”

Partea III

Iată de zi zare pe cer se iveşte,
    Noaptea au pierit;
Vestitorul zilei, cucoşul, trezeşte
    Satul adormit,
Şi văd toţi pe fiice de somn greu cuprinse,
    Păgânul zăcând,
Cu faţa grozavă, genile deschise,
    Cu ochii cătând,
Şi cu încleştare mâinile lui strânse
    Pe răcitul sân,
Iar din a lui buze se părea că iese
    Vaiet şi suspin.

Fecioarele, însă, dormeau ocrotite
    De-aripi îngereşti,
Şi în somnul dulce fiind migăite,
    Cu visuri cereşti;
Iar pe a lor feţe nevinovăţie
    Lin se arăta
A lor răsuflare, ca şi fecioria,
    Miros revărsa;
A lor buze rumeni, ca raza frumoasă,
    Părea că râdea,
Ş-a lor frumuseţe era mângâioasă,
    Dar foc n-aprindea...

Iată că îmbracă racla lui cu stofă,
    Mormântul boltesc;
Clopotele zbiară, şi cu mare pompă
    Îl şi prohodesc;
Bolnavii, săracii plâng cu întristare
    După cel murit,
Alergând cu toţii să-i dea sărutarea
    Cea de la sfârşit.
Deci au închis racla... ce o priimeşte
    Mormânt fioros.
Iar clirosul zice: “Doamne, pomeneşte
    Pe cel păcătos!”

Apoi se întoarce populul pe-acasă,
    Mâhnit şi plângând...
Şi iată că iese, cu cumplită groază,
    Un zid din pământ
De cremene neagră, care ocoleşte,
    Cu un chip nespus,
Mormântul, biserica, iar împrejur creşte
    Codru nepătruns;
În poarta de schijă stau stânci rezemate
    Şi dudău crescând,
Iar poporul fuge speriat departe,
    Urgia văzând.

Deci aceste locuri de atunci rămase
    Pustiu neumblat;
Buruianul creşte, şi scaiul se-ndeasă
    Unde au fost sat.
Glas de om aicea nici că se răspunde,
    Ce buhna ţipând;
Şi prin stânci şi codri lupul se ascunde,
    De frică urlând;
Iar printre prăpăstii puvoaiele repezi,
    Prăvălind butuci,
Curg cu clocot mare, lăsând printre lespezi
    Pleavă şi clăbuci.

Iar unde fusese sânta mănăstire
    Celor cuvioşi,
Acolo în ziduri, au sălăşluire
    Şerpii veninoşi;
Sub sântele bolte cântări nu răsună,
    Ce când bate vânt,
Pustiul vuieşte, mărăciunea sună
    Pe tristul mormânt;
Alteori o piatră de se povârnează,
    Din risipituri,
Grozavul ei buhnet eho repetează,
    C-o sută de guri.

Pe pâclosul munte abia înălbeşte,
    Crucea pe mormânt;
Iar la miezul nopţii, pe el se zăreşte,
    Pară luminând;
Tot pe acea cruce se suie şi creşte,
    Curpănul vânjos,
Şi ziua, şi noaptea pe ea străjuieşte
    Un corb fioros.
Pe aceste locuri triste, părăsite,
    Nime nu umbla,
Pân’ şi păsărele făr’ să se mai uite,
    Cu frică zbura.

Abia miezul nopţii începe să treacă,
    Şi corbul cârcnea...
Şopot oarecare se stârnea şi, parcă,
    Mormântul trăsnea...
Şi ieşind dintr-însul o umbră negrită,
    Lângă cruce sta!
Ochii lui, ca luna de pâclă-nvălită,
    Lânced se uita,
Aci, către ziduri, ea privea cu frică,
    Aci, spre mormânt,
Aci, către ceruri, mâinile ridică,
    Ajutor cerând.

Deci se făcea iarăşi tăcere de groază,
    Şi umbra pierea,
Iar de pe-acel munte negurile groase
    Nu se mai rărea,
Căci acolo vântul măcar s-aburească,
    Nici că cuteza,
Nici a florii miros să se dezvelească,
    Ce tot mort era,
Fecioarele numai întru bucurie
    Veghea ş-aştepta
Pe Mântuitorul... dar când? nu se ştie,
    Îl vor tâmpina.

Către ziuă, însă, când chicura toate,
    Negura căzând,
Când vrăjmaş se luptă zorile cu noaptea,
    Şi cerul mijând,
Una din fecioare se trezi de-un sunet,
    Şi singură ea,
Se pornea să-şi facă hotărâtul umblet;
    Pe zid se suia,
Se uita spre stele şi striga mâhnită:
    “Oh, când vei veni?
Zi izbăvitoare, atât de dorită,
    Ah, nu zăbovi!”

Aşa totdeauna una din fecioare,
    Săvârşi pe rând,
Terminatul umblet... şi cu nerăbdare,
    Ora aşteptând.
După care alta, viind să o schimbe,
    Îi zicea oftând :
“Du-te, surioară, nu poţi să mai umbli,
    Fiind al meu rând”.
Deci ea se şi duce, pe gânduri, mâhnită,
    Şi au adormit...
Ceealaltă aşteptată, pe ziduri suită,
    Ceasul fericit.

Strigând întristată: “O, dorită oară,
    Pân’ când să te-aştept?
Ca Mântuitorul, ce nu se-nfioară,
    Să judece drept,
Să vie, să scape-a noastră feciorie,
    Şi pe cel greşit,
Precum în scriptură sântul condei scrie
    C-au făgăduit:
Celui ce urăşte viaţa pământească
    Şi s-au pocăit,
Celui ce aşteaptă viaţă cerească
    Şi stă ei gătit”.