string(7) "library" string(8) "document"
514
1200
1646
1385
87
1359
1401
1300
1504
1457
82
1812
1832

Ciuma dobitoacelor

Traducere de Constantin Stamati

La o grea boală de vite leul au şi hotărât
Ca să adune la sfat fiarele şi dobitoace,
Care, neavând ce face,
Debile şi istovite, cum au putut s-au târât
Şi cu umilinţă mare pe lâng-a lor împărat
Toate s-au înşirat;
Apoi cu luare-aminte către el ochii holbând,
Şi cu gurile căscate, cu urechile trăgând,
Îl aştepta să grăiască;
Iar el începu aşa porunca sa să rostească:
„Să ştiţi, amatelor mele,
Că cerul urgisit este de-a noastre păcate grele,
Şi atunci ne va ierta
Când acel ce dintre noi fiind mai mult vinovat
Chiar de bunăvoia sa
Va primi să-l jertfim cerului neîndurat;
Şi pe lâng-această pârgă plecată şi cucerită,
Unind şi a noastră rugă fierbinte şi umilită,
Poate să se îmblânzească,
Ciuma din noi să gonească.
Au doar voi, fraţilor mei, nu ştiţi mai bine
Şi decât mine
Că acei ce pentru alţii de voia lor se jertfesc
C-a lor nume preamărit de istorici se vestesc?
Aşadar, să hotărâm,
Ca fieştecare din noi să-şi mărturisească,
Făr’ să minţească
Şi făr’ să ne sfiim,
Cele de voie şi făr’ de voie păcate făcute,
Măcar cât de multe.
Eu din partea mea vă spun că mă ştiu puţin greşit,
Căci degeaba şi făr’ de vină multe oi am spârcuit!
Ah, şi câteodată — dar cine-i făr’ de păcat!
Şi pe cioban l-am mâncat.
Deci eu ca un păcătos mă supun să mă jertfiţi,
Dar ca să ştim,
Cine va fi mai greşit şi pe acela să-l jertfim,
Mai întâi şi voi ca mine dreptul să mărturisiţi,
Şi atunci o aşa pârgă pe dreptate hărăzită
Cu priinţă şi plăcere în cer va fi primită.”
„O, bunule împărate, strigă vulpea-nşelătoare,
Mâncând bietele oiţe,
Zici că ai păcătuit dintr-o bunătate mare,
Dar eu mă jur pe credinţă
Că n-au trebuit să cruţi, nici milă a ţi se face
De-aşa proaste dobitoace,
Căci stăpânul ce voieşte la aşa mişei să placă
Sau este bun peste samă, sau vrea onor să le facă.
Cu acestea ce zic eu îndrăznesc a socoti
Că toţi ce se numesc fiare cu mine se vor uni.
Iar ce ai spus de ciobani, noi te rugăm cu o gură,
Acestui soi făr’ de coadă, ce merge drept şi-ngâmfat,
Tot pe obiceiul tău, să le dai învăţătură,
Căci ei cutează să zică că nouă îi împărat.”
Aşa vulpea au grăit,
Iar leul s-au cam zâmbit...
Şi vicleana au scăpat,
Nespuind nimic de sine.
Celelalte dobitoace strigă: „Vulpea zice bine!”
Şi ca să se linguşească,
Către leu au strigat toate: „Împăratul să trăiască!
El este făr’ de păcat,
El este drept împărat!”
Deci după leu, ursul, tigrul şi lupul mărturisi
Păcatele câte au vrut, hotărând a se spăsi,
Însă de-acelea mai crunte
N-au vrut să mărturisească,
Care deşi erau ştiute,
Dar nici una dintre fiare nu cuteza să crâcnească.
Aşadar, cele cu căngi, cu colţi mari şi ascuţiţi,
Tot aşa s-au îndreptat,
Nu numai că n-au păcat,
Dar că pot să fie numite
De sânte.
Atunci şi neghiobul bou să aibă rând au cerut,
Zicând: „Şi eu
Sunt greşit, căci într-o iarnă de demult
Stăpânul mă hrănea rău;
Deci dracul m-au îndemnat
Să săvârşesc un păcat.
Şi negăsind nicăierea mâncare, cât de puţin,
Din stogul popei o dată apucăi cu gura fân...”
Abia au zis el aceasta, şi s-au stârnit vuiet mare,
Strigă urşii, tigrii, lupii cu glasuri îngrozitoare:
„Iată hoţul şi poznaşul ce au mâncat fân străin,
Apoi de mirat nu este dacă cerul cu mânie
Pentru a lui fărdelege ne-au trimis ciumă şi chin.
Deci ca să îmblânzească o aşa dreaptă urgie
Pe dânsul să-l facem jertfă pentru ale lui greşele,
Ca să nu-nvăţăm şi noi de a lui năravuri rele...”
Şi unindu-se la sfat,
Toţi pe bou l-au osândit
Şi în tavă l-au trântit,
Măcar că făr’ să-l mai frigă, ei de crud l-au ospătat.
Întocmai şi între oameni acel slab şi umilit,
De-au greşit cât de puţin, este rău şi osândit;
Şi dacă acei puternici fac vederat vro greşeală,
Pentru care cu dreptate de Domnul se pedepsesc,
Cel slab zic c-au fost sminteală,
Şi pe el îl osândesc.