string(7) "library" string(8) "document"
1310
1812
82
1504
1300
300
1775
1711
1385
514
1646
1476
1359

Frunzele şi rădăcina

Traducere de Constantin Stamati

Într-o zi de primăvară, frumoasă şi seninată,
Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată,
Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească
Şi să fălească
A lor desime tufoasă
Şi umbroasă,
Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor ce
umbrim,
Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,
Îi răsfăţat şi plăcut?
Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,
Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează;
Şi tot noi umbrim păstorul,
Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,
Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi săltează,
Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori
La noi vin de desfătează
Şi primăvara serbează.
Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,
Şuguiţi cu noi neîncetat”...
Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au răspuns:
„Voi, frunzelor, aţi uitat
Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”
Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas
mare:
„Cine este-acolo, oare,
Cu noi de se potriveşte
Şi cu obrăznicie grăieşte?”
„Noi suntem aciea care în întuneric trăim
Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim.
Au voi pe noi nu ne ştiţi,
Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,
Şi înalţi,
Pe care voi înverziţi?
Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,
Că natura au vrut să ne osebească,
Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească,
Spre trecătoarea podoabă.
Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,
Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă
Decât numai pentru foc.”
Fabula de la sine
Se-nţelege bine,
Făr-a fi tâlcuită de mine.