string(7) "library" string(8) "document"
1639
1822
1410
1646
1497
1574
514
1391
1359
1812
1832
1307
1467

Leul şi ţânţarul

Traducere de Constantin Stamati

Leul nu băga în samă cât de puţin pe ţânţar,
Deci s-au mâniet ţânţarul, nemaiputând suferi,
Hotărî să-i dea răzbel măcar de ar şi pieri;
Şi fiind însuşi ostaşul şi tot el şi trâmbiţar,
Bâzâieşte cât ce poate, cheamă pe duşman la luptă;
Leul face haz şi râde; ţânţarul mai rău se-ncruntă,
Şi când pe la ochi îi ţipă, când la urechi, când la spate,
Căutând loc să-l rănească şi timp mai îndemănat.
Şi apoi ne-ncetat,
Ca vulturul se repede şi înfige cât ce poate
Pliscul său în nări la leu.
Leul răsare, răcneşte, răsucind coada mereu,
Dar ţânţarul nici ca cum de leu nu se îngrozeşte,
Bea a vrăjmaşului sânge cu gust, şi se fuduleşte.
Leul scutură cu capul, şi a sa coamă clătea,
Iar ţânţarul, ca un erou, de pe nas nici se clintea,
Şi ca să-l mai necăjească în ureche i-au intrat,
Ş-acolo cântând dulce în sfârc pliscul şi-au băgat,
Încât leul
Însuşi cu a sale gheare capul său îşi drepăna,
Şi de durere groaznic răcnind,
Cu dinţii pământul scurma,
Iar fiarele de pe munţi priveau şi se bucurau...
Deci leul de-a sa ruşine fuge cât poate mai iute,
Înapoi făr’ să se uite,
Ca când îl gonea potopul, trăsnetele, sau pojarul.
Dar cine atuncea numai n-avea grijă cât de mică?
Ţânţarul.
Aşa leul, zbuciumat, cu nările sângerate,
De tot au ostenit,
Pe pământ s-au trântit,
Şi eternă pace de la ţânţar au cerut,
Cu tocmelele ce ţânţarul au vrut;
Care după ce i-au supt sângele ne-ndurat,
Şi ca un alt Ahil după ce l-au biruit,
Apoi şi ca un alt Omir însuşi el şi-au preamărit
Prin codri a sa putere
Şi a leului cădere.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De cel bicisnic nu râde, pe cel slab nu asupri,
Căci Dumnezeu făr’ de milă celor mândri răzbunează,
Apoi pe a ta putere foarte nu te bizui,
Ca când de nime nu-ţi pasă,
Căci vezi leul ce păţeşte în pilda ce ţi-am spus eu,
Şi cât de amar ţânţarul pedepsi pe mândrul leu.