- Da ce ai, dragul meu? întrebă bietul împărat mîhnit pînă la suflet.

- Hei ! ce să am? nu mai am nimic, am avut vreo şapte berbeci dar nu mai ştiu de ei !

Nici una nici alta, împăratul hotărî să-l spînzure, ca să scape de urgia din casă. Poruncă împărătească şi alt nimic.

A doua zi, pe la prînzul mare, trecea prin mijlocul mulţimei la spînzurătoare ciobanul, ginerele împăratului. La locul hotărît slujitorii îi pun lanţul de gît. Dar el sta şi rîdea.

Cînd fu să-i dea drumul în lanţ veni şi Mintea în capul ciobanului dar fugi Norocul. În zadar se ruga ciobanul de iertare, căci nimeni nu-l auzea.

Văzînd că nu e chip de scăpat, cînd fu să-l dea vînt în lanţ, căscă gură cît un proţap şi se gîndi la Dumnezeu. De milă Dumnezeu îl făcu o floare aşa, ca o gură căscată, pe care noi o numim Stînjenel.

D-atunci şi pînă acuma, acel cioban şi ginere de împărat a rămas şi va rămînea multă vreme... Stînjenel.