Cei doi feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pămînt. În locul în care erau îngropaţi crescură doi paltini frumoşi. Cînd vitrega îi văzu crescînd, porunci ca să-i stîrpească din rădăcină.

- Lăsaţi-i să crească ! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră ! Aşa paltini n-am văzut încă.

Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, cînd se strîng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mîndri şi nalţi, ridicîndu-se cu crengile lor pînă la fereastra împăratului. Şi apoi, cînd adia vîntul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plîngere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.

Vitrega simţi, însă, ce e şi cum. Îşi puse de gînd ca, cu orice preţ, să stîrpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din peatră zăr. Vicleşugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase.

Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut pînă la ruptul firului, dar în sfîrşit... şi împăraţii sunt tot oameni.

- Bine ! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să stîrpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.

Împărăteasa se mulţumi cu atîta.

Paltinii fură tăiaţi, şi nici nu se înnoptă bine pînă ce paturile erau făcute şi puse în casa împăratului.

Cînd feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decît pînă acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărătesei i se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini, încît toată noaptea nu putu dormi.

După ce împăratul adormi, paturile începură să scîrţîie. Şi din aceste scîrţîituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decît numai dînsa.

- Ţi-e greu, frăţioare ? întrebă unul dintre paturi.

- Ba ! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată !

- Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un suflet rău !

Şi tot aşa vorbiră paturile în auzul împărătesei pînă în crepetul zorilor.

Cînd se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gînd să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, cînd împăratul merse la vînat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc pînă la cea mai mică scîndură.

Focul ardea: iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput.

După ce paturile arseră, încît nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vînt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle.

Ea n-a văzut însă că tocmai atunci cînd focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scîntei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scîntei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atît de frumos ca şi cellalt, tocmai atît de blînd, cu lîna tocmai atît de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie !

Cînd împărăteasa văzu mieluşeii păscînd pe sub ferestrele împăratului, sări plină de bucurie la dînşii, îi luă în braţe pe amîndoi şi-i duse la soţul său.

Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se gîndea decît la mieluşei: îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu şi totuşi îi ușura inima.

Văzînd că soţul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi prinse gînd rău şi nu se împăcă pînă ce, cînd cu bine, cînd cu rău, cînd cu vorbe dulci şi cînd cu plîns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu perzarea mieluşeilor.

Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mînca, împărăteasa puse să se arunce în foc... în foc şi piele, şi lînă, şi oase, şi tot ce a mai fost.

Nu mai rămase nimic.

Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucăţele din creierii mieluşeilor. Cînd apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de creieri s-au spălat şi au mers cu pîrîul pînă în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăţiei. Aici din cele două bucăţele s-au făcut doi peştişori cu solzii de aur, unul tocmai ca şi cellalt, deopotrivă, ca să se ştie că sunt fraţi gemeni.

Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară des-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa cînd cele din urmă două stele se stînseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur.

Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărîră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste.

- Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e peirea noastră, grăi unul dintre peştişori.

- Ce să fac dar cu voi ? întrebă pescarul.

- Pune-te şi adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la soare şi apoi nu veni pînă ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peştişor.

Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peştişorii să înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni pînă ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei.

Ce-a aflat ? Ce-a văzut ? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul de aur şi cu stea în frunte, unul ca și cellalt, încît cine îi vedea trebuia să ştie că sunt gemeni.

Copiii crescură repede... În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, cînd stelele se stîngeau pe cer, trei ani într-o clipită. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în vîrstă, de trei ori în putere şi tot de trei ori în înţelepciunea minţii. Cînd se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în vîrstă, de douăzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.

- Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar.

Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amîndoi, le făcu cîte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur şi steaua în frunte, apoi feţii porniră către curtea împăratului.

Era ziua mare cînd ajunseră la curte.

- Vrem să vorbim cu împăratul ! grăi unul dintre feţi către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curţii.

- Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse străjerul.

- Tocmai pentru că şade la masă ! vorbi al doilea făt intrînd îndărătnic pe poartă.

Străjerii se adunară, voind să scoată pe feţi din curte, dar aceştia trecură printre dînşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi.