string(7) "library" string(8) "document"
1465
1457
1359
80
1476
940
1639
1300
1401
1497
82
1574
514

Neghiniță

1 2 3

A fost odată o babă, bătrînă, bătrînă. Abia zărea de bătrînă ce era. Și mînele îi umblau la ciorap, iar în gîndul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decît pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la tîrg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat și n-ar fi tușit cîteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și rîdea ea de ea, ca și cum ar fi rîs ea de altcineva, înșirînd ochiurile pe cîrlige.

- Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrînețele noastre !

- Cît, de ? cît ?

- Ihi, ihi, mult de tot !

- Adică ce, nu te-ai mulțumi și c-o fată mare ?

- Ba, ce să zic, bine ar fi ș-o fată...

- Da, dar la fată vrea zestre.
- S-ar găsi, că eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de pînză albă și cîte un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale fetei.

- Bine, mătușe, bine, da' de unde și fată? Tu nu știi că copacii uscați nu mai dau de la rădăcină?

Și bătrîna începu să rîză și să ofteze: "hi, hi, hi, oof, of !"

- Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aș mulțumi eu și pe un prichindel de băiat.

- Ba te-ai mulțumi și pe-o codană. Tu să-nșiri, și ea să deșire, tu să cerni, și ea să risipească, tu să pui de mămăligă, și ea să răstoarne căldarea pe foc.

- Dacă e p-așa, m-aș mulțumi și p-un copil cît ghemul, numai s-aud în casă "mamă", că mult e pustiu cînd ușa se închide peste doi bătrîni.

- Da' dacă ar fi mai mic?

- Fie și mai mic.

Și bătrîna începu să rîză.
- Ce neroadă !
- Ba neroadă, nu glumă !
- Dar dacă ar fi cît un bob de mazăre?

Și tocmai cînd da bătrîna capul peste cap de rîs, odată tresări că, de dupe ușe, s-auzi un glas ascuțit și înțepat:

- Dar dacă ar fi cît o neghiniță?

Bătrîna se uită, se uită și începu să se închine.
- Bine, bine, zise același glas, văd eu că nu-ți trebuie copii...

Baba își luă inima în dinți și zise:
- Ba-mi trebuie... da' unde ești... cine ești?
- Cine sunt? Neghiniță, gîndul lumii. De mic ce sunt, pătrunz în urechile oamenilor și-i ascult cum gîndesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stîngă, ș-am rîs de m-am prăpădit cînd am văzut ce-ți trec prin minte...

- Ei, aș ! Ce mi-a trecut ? Nimic !
- Nu e adevărat, răspunse Neghiniță rîzînd, omul spune mai puțin decît gîndește. Dacă nu-ți șopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine știe ce-ai mai fi spus...

Baba se făcu ca para focului.
- Zău așa... nu te rușina, mamă, nu zău... Așa e omul. Cînd e mic face nebunii fiindcă e mic; cînd e la tinerețe face nebunii fiindcă e tînăr, iar la bătrînețe se gîndește la nebunii fiindcă nu le poate face...

Bătrîna pierdu sfiala și răbdarea și se răsti cît putu:
- Neghiniță, ci tacă-ți gura și vin să te văz!

Și pe loc se-auzi un țîșt ca de lăcustă și un bîzîit ca de albină. Bătrîna simți pe mînă o picătura caldă.

- Iacătă-mă și pe mine!...

Biata femeie facu niște ochi mari cît toate zilele și se miră toată de ce văzu pe mînă, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.

Neghiniță era frumos ca o peatră scumpă; și era mic cît o neghină; și avea niște ochișori ca două scîntei albastre, și niște mîni și piciorușe ca niște firișoare de păiajăn.

Bătrîna dădu să-l sărute. Neghiniță, țîști pe nas, țîști iar pe mînă !

- Încet, mamă, încet, că mă strivești, zise Neghiniță.
- Să te sărut, că-mi umpluși casa cu dragoste cînd îmi ziseși mamă.

- Încet, să nu mă sorbi.

Îl sărută.
- Cum mănînci tu, Neghiniță al maicăi?
- Eu? Eu mă satur din fum. Pînă acum am mîncat la mese împărătești fără să știe nimeni. Și ce-am mai rîs cînd ceilalți tremurau înaintea împăraților, iar eu mă plimbam prin urechile lor și le aflam gîndul.

- Bine o fi de ei, Neghiniță mamă...
- Aș, binele focului ! Săracii mor de foame, iar ei mor de mîncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, și de ei e rău că trebuie să poruncească la mulți. Pe ceilalți oameni cînd îi minți te iau de guler și te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu că-i minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăției.

- Da' bine, Neghiniță, ție-ți trebuie un an ca să umbli cît altul umblă într-o zi.

- Da ? Ei, nu e așa deloc. Eu mă las pe-o adiere și plutesc ca pe apă, și mă mlădii pe aripa vîntului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rîndunelele ca o săgeată de argint.

- Ce bucurie pe unchiașul meu, zise bătrîna, cînd o afla că are și el un copil. Diseară o să se îmbete de bucurie.

- Ba e vorbă, răspunse Neghinită, eu vreau să văd pe tata acuși-acușic!

Și bătrîna, cînd auzi cuvîntul tată, se bucură de bucuria moșului și îi zise:

- Aria moșului este cît vezi cu ochiul de departe, pusă p-un deal mare și întins. Unde-i vedea șase cai murgi treierînd grîu, acolo să te oprești, că dai peste unchiașul babei.

- Iată, plec.

Cum îi deschise ușa, Neghiniță se aruncă, cu mîinile întinse și cu piciorușele deschise, într-o undă de adiere. Și se făcu nevăzut, ca un strop de lumină.

Pe drum întîlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă și începu să strige:

1 2 3