13 august 2023, 22:20 Mîndriți-vă că sînteți moldoveni! 1793

"Nu renunța niciodată". Despre ce vorbesc bărbații

Despre ce vorbesc bărbații? Desigur, despre ceea ce îi face bărbați. În primul rînd, despre femei. Mamă, prima învățătoare, prima dragoste... Despre patrie – mare și mică. Despre formarea caracterului și propria depășire. Despre adevăr și dreptate. Despre ce lasă omul în urma sa. Într-un cuvînt, despre lucruri mărețe și veșnice, așa cum se cuvine unor bărbați adevărați.

Vă propunem următoarea ediție a programului "Mîndriți-vă că sînteți moldoveni" al site-ului https://moldovenii.md/. Invitații emisiunii au fost celebrul muzician și interpret moldovean Constantin Moscovici și consilierul comunei Ivancea din raionul Orhei, un bărbat cu un stil de viață activ, Victor Marahovschi. Iar moderatorul discuției a fost prezentatorul Dumitru Roibu.

Dumitru Roibu: Doamnelor și domnilor! Bine ați venit la emisiunea "Mîndriți-vă că sînteți moldoveni". Aceasta este o emisiune despre oamenii care, deși au avut ocazia să plece peste hotare și să se realizeze în altă parte, de fiecare dată au decis să rămînă acasă și să facă ceva bun și util în țara noastră. Acum ne aflăm în satul Ciumai, în sudul Moldovei, în ospeție la Victor Marahovschi, care, la rîndul său, îl are ca oaspete pe Constantin Moscovici, un mare popularizator al culturii noastre naționale. Astfel, aflăm istoriile lor de viață, amintirile din trecut, planurile pentru viitor.

Așadar, Victor, Constantin, bună ziua! Astăzi ne aflăm într-o atmosferă mai neobișnuită... Sîntem acasă la Victor. Afară plouă, ceea ce este un semn bun la noi. Înseamnă că totul va fi bine și sper că va fi bine la toată lumea. Dar, din moment ce ne aflăm în casa părintească a lui Victor, aș dori să vă întreb pe ambii: Ce amintiri v-au rămas despre copilărie, despre casa părintească?

Constantin Moscovici: În primul rînd, ce înseamnă pentru mine casa părintească? Acesta este probabil locul de unde a început totul. Aceștia sînt primii pași, acestea sînt sfaturile tatălui despre viață: cum să trăiești corect, cum să împarți ce ai, cum să te comporți cu oamenii și toate acestea s-au acumulat probabil încă atunci, în copilărie, iar conceptul despre lume, sentimentul că ești parte a lumii, se naște probabil anume aici, acasă, la vatra părintească.

Dumitru Roibu: Fiecare dintre noi, probabil, a mers la școală în aceeași localitate în care s-a născut. Am vrut să vă întreb: ce amintiri v-au rămas despre școala în care ați învățat? Cum v-au învățat învățătorii, de care vă mai aduceți aminte și cît de bine v-a prins în viață învățătura, în general?

Constantin Moscovici: Știți, primii pași la școala din Cărpineni, unde m-am născut, îi țin minte, în primul rînd, pentru faptul că au legătură cu prima învățătoare. Ea mi-a fost ca a doua mamă care ne-a ajutat mereu să pășim în marea lume a cunoștințelor. Dar, nu în ultimul rînd, să nu uităm că primii pași pe care trebuie să-i facem depind în mare măsură de educația de acasă. Aceeași educați ca acasă am primit-o și la școală. Acest lucru este important.

Îmi amintesc că nu scriam foarte frumos. Așa era primit că cineva din clasă care se pricepea mai bine la matematica sau scria mai bine îi ajuta pe cei care nu se descurcau. Și, spre fericirea mea, pe mine mă ajuta o fată foarte frumoasă Nina, la care mergeam acasă. Luam de acasă de la mama prăjituri. Mama mă întreba: "Unde te duci?". Eu îi răspundeam: "Merg să învăț să scriu." Și plecam la Nina, care mă învăța să scriu. Practic, aceste amintiri au fost și rămîn foarte luminoase și vii. Dar vreau să spun că la acea vreme se învăța 10 ani, cunoștințele pe care le-am acumulat la școală m-au ajutat foarte mult pe parcursul vieții să mă descurc, să fiu inventiv, să știu să vorbesc cu oamenii, să apreciez munca altor oameni. Școala mi-a oferit multe.

Dumitru Roibu: Victor, ne poți spune cum au fost anii tăi de școală aici în sat? Ce amintiri ți-au rămas? Ai păstrat legătura cu colegii, învățătorii?

Victor Marahovschi: Eu mi-am petrecut anii de școală în mai multe școli. Am început într-una, am continuat în alta și am terminat în a treia. Amintirile care au rămas sînt atît de vii... Este faptul că, de îndată ce am învățat să citesc, am început să citesc. Am început, așa cum spun părinții mei, să "înghit" cărțile. Probabil, poate nimeni nu mă va crede, dar în copilărie am fost un copil bolnăvicios. Am fost chiar eliberat de la educația fizică. Dar, avînd în vedere încăpățînarea mea, participam la absolut toate competițiile, școlare, raionale și ocupam primele locuri pentru că eram încăpățînat. Îmi plăcea sportul, îmi plăcea lectura. Dacă e să adun acum toate amintirile din școală, acestea sînt doar pozitive. Școala mi-a modelat cu adevărat caracterul, am mai făcut și serviciul militar în armată.

Dumitru Roibu: Apropo, să vorbim despre aceasta. Iată dvs., Constantin, ați slujit în armată în perioada sovietică, iar dvs., Victor, ați slujit deja în armată în Moldova independentă. Aceasta este o experiență de neprețuit, spun cei care au făcut serviciul militar. Cum vi-l amintiți și ce impact a avut asupra vieții voastre, asupra personalității voastre?

Constantin Moscovici: Imaginați-vă. 18 ani. Te duci în armată și parcurgi în doi ani întreaga perioadă de formare de la tînăr la bărbat adevărat. Eu probabil am avut noroc. De ce? Pentru că, în principiu, am avut norocul că am intrat imediat în unitatea de antrenament din Nikolaev, în batalionul de comunicații. Apoi am fost într-o deplasare, dar am avut noroc că a fost o deplasare foarte scurtă în Afganistan. Dar am terminat armata în Bender, în trupele de rachete, în cetate, perioadă despre care am amintiri foarte plăcute. În general, în întreaga formare a caracterului, integrității și luptei cu orice obstacole pe care, în principiu, viața le-a oferit în viitor, datorită armatei, totul a fost mult mai ușor. În prezent, tineretul încearcă să evite armata... Nu știu... Poate că există o altă armată sau alte ordine, dar eu, de exemplu, mă mîndresc că mi-am făcut datoria față de țara în care am trăit.

Dumitru Roibu: Victor, tu te-ai alăturat singur armatei sau ai fost recrutat? (rade)

Victor Marahovschi: Cînd am plecat în armată, mulți s-au mirat. Toți au crezut că voi merge direct la o instituție de învățămînt superior. Am absolvit școala cu cele mai mari note și nimeni nu s-a gîndit că voi merge să fiu un soldat obișnuit. Serviciul meu în armată poate fi împărțit în două părți. Adică, în 1997 am fost recrutat în trupele de frontieră pentru serviciul militar. Pentru mine, slujirea în armată a fost într-o oarecare măsură un examen de curaj. Am fost crescut cu amintirile tatălui meu despre armată. Tatăl meu a slujit și el, a slujit în trupele de rachete cu destinație strategică. Am răsfoit albumele lui pînă la găuri. Iar cînd a venit momentul, nu aveam nicio îndoială că trebuie să slujesc Patriei. Bineînțeles, după ce am slujit perioada necesară, atunci era un an și jumătate, nu mă așteptam să continui slujba în armată. Oarecum, am crezut că voi merge pe altă cale. Dar totuși, soarta a vrut ca eu să revin la Trupele de frontieră și, în total, am slujit aproape 15 ani. Erau Trupe de frontieră, apoi a devenit Serviciul Grăniceri. Au fost multe amintiri frumoase ... Despre cum m-a afectat acest lucru, vă voi spune că anume serviciul militar mi-a modelat caracterul. M-a disciplinat. A creat un fel de schelet în mine. Și restul. Ca în fraza:" De-ar fi schelet, carne vom crește". Există o bază, există un nucleu, există anumite concepte, principii. De la asta am început. Dar toate acestea au fost cultivate în armată, în Serviciul de frontieră.

Dumitru Roibu: Cred că apărarea Patriei dezvoltă automat dragostea pentru Patrie. Așadar, cunoscîndu-vă activitatea, toată lumea a avut șansa să se convingă că luptați pentru interesele societății, pentru țara noastră, Moldova...

Constantin, pot să te întreb, de ce naiul, dar nu acordeonul, de exemplu? Cum s-a întîmplat?

Constantin Moscovici: Știți, de fapt, la început a fost acordeonul. Nu ați citit enciclopedia lui Moscovici, Wikipedia (rîde). Dar vreau să spun următorul lucru ... Am avut norocul să mă nasc în familia potrivită. Mama la vremea sa obișnuia să cînte în corul bisericii, iar tata învăța singur, nu știa nici o notă muzicală, dar cînta foarte bine la acordeon. Ce însemna la acea vreme un tînăr care cîntă la acordeon în sat? Era centrul Universului, înțelegi. Era primul flăcău din sat. Și, desigur, visul lui era ca și eu să cînt la acordeon. Dar cumva nu s-a primit. Am avut chiar și un acordeon. Dar nu m-a impresionat. Totul, probabil, la timpul său.

Dar eu mă jucam... așa cum se joacă copii, cu mașinuțele și așa mai departe. Dar eu, nu știu de ce, îmbrăcam o haină albă în copilărie și îmi plăcea să fiu medic. Și la întrebarea: "Cine vrei să devii?" eu spuneam cu mîndrie și cu atîta entuziasm: "Vreau să devin ginecolog". Dar atunci nu înțelegeam sensul. Da, nu înțelegeam sensul, dar îmi plăcea cum sună: ginecolog. Mai ales că mama era fericită. Îmi tot spunea: "Bună idee! Veți primi găinușe, îți vor aduce ouă". Abia mai tîrziu, cînd am devenit adult, am înțeles poziția demnă a acestei profesii necesare.

Dar soarta a făcut în așa fel că, la un moment dat, eram în clasa a șaptea ... Înainte, tinerii nu aveau voie să vină la nuntă. Iar noi ne uitam peste gard, urmăream cum cîntă muzicanții și m-a impresionat fanfara din satul Bozieni - un sat apropiat, în raionul nostru. Cînta fanfara, iar un tînăr la un acordeon roșu "Valtmeister" cîntat acolo așa niște pasaje. M-a impresionat atît de mult! Aceasta a fost scînteia. Vin acasă și îi spun tatei: "Tată, dacă-mi cumperi un acordeon, voi cînta". Și el a mers chiar a doua zi, a făcut rost cu mare greu, dar mi-a adus acest acordeon roșu. Mi-l amintesc și acum. Și în doar două săptămîni, fără să cunosc notele muzicale, am început să cînt după auz.

Deja mai departe au urmat unele experimente, nunți, primii bani pe care i-am cîștigat. Abia mai tîrziu am aflat că tata mergea, se înțelegea. El cînta la nunți, dădea de la el 50 de ruble și-i spunea stăpînului: "Iată va veni băiatul meu, el va cînta, tu îi vei plăti". Și acesta a fost un stimulent. O mișcare interesantă.

Iar cînd s-a deschis școala muzicală, eu aveam 14 ani, mă duc acolo și spun: "Vreau să cînt la acordeon". Iar profesorul meu, Vasile Pînzari, îmi spune: "Știi, ești deja prea bătrîn pentru acest instrument. Pentru că ai deja 14 ani. Dar există un alt instrument - nai". Mai tîrziu am înțeles de ce s-a întîmplat așa - că niciunul dintre copii nu voia să cînte la nai, iar el trebuia să-și asigure un loc. Și-mi spune: "Dacă vei cînta la nai, al doilea instrument va fi acordeonul". Prin urmare, soarta a fost așa că, datorită naiului, am văzut multe locuri frumoase. Nu știu dacă aș fi văzut aceste locuri dacă aș fi fost ginecolog.

Dumitru Roibu: Apropo, ați fost în Japonia în 1988. Țara Soarelui Răsare. Pe atunci aceasta era o șansă destul de rară pentru un cetățean al Uniunii Sovietice. Povestiți-ne despre impresiile Dvs., cum a fost acolo?

Constantin Moscovici: Cum să vă spun... Este ca și cum l-ai lua acum pe Vitea și l-ai duce pe Marte sau în altă parte....

În primul rînd, ne-au pregătit foarte mult timp. Timp de două luni am fost vizitați de băieți cu ochi albaștri și "pagoane" de aceeași culoare și ne spuneau că aceasta este o țară neprietenoasă. Noi trăiam atunci în Uniunea Sovietică, trebuia să fim mereu atenți, grupurile trebuiau să fie mai mari de cinci persoane, pentru a nu ne împrăștia, pentru a nu ne pierde și așa mai departe.

Primele impresii? Vă puteți imagina, este ca și cum i-ai da unui aborigen acum, nu știu, o plită pe gaz sau un telefon mobil. În aceeași stare ne aflam și noi. Apropo, în 1988 am văzut deja la oamenii din oraș, nu puteam înțelege ce este - toți elevii aveau Ericsson, ei vorbeau la telefon. Pentru noi acesta a fost un șoc. Ce fac ei? Era anul 1988, cînd nici măcar nu aveam aparate de trei metri cu astfel de baterii. Un om mergea separat cu o baterie, iar al doilea încă vorbea la telefon cu o antenă așa mare. Am schimbat 50 de dolari și am realizat că puteam cumpăra o mașină Toyota Corolla cu o vechime de trei ani cu 50 de ruble sovietice. Doar că, corabia era mică și nu am avut unde să încărcăm aceste mașini.

Dar cel mai mult ne-au impresionat oamenii, anume oamenii, pentru că, din păcate, s-a întîmplat o nenorocire. A luat foc o corabie. Au fost foarte multe victime. Atitudinea oamenilor față de durerea altuia. Am văzut omenia japonezilor, atenția la tragedia altcuiva. Am văzut asta direct. Am fost foarte impresionat de acest lucru.

Și apoi - un caz amuzant. Aproape să mă căsătoresc cu fiica unui bărbat nu atît de simplu, directorul Consiliului de Administrație al firmei Panasonic. Așa s-a întîmplat că după Japonia, primul lucru pe care l-am făcut, i-am cerut mîna viitoarei mele soții. Și slavă Domnului că m-am căsătorit cu ea și am rămas în Moldova!

Dumitru Roibu: Și noi apreciem patriotismul Dvs. și dorința de a rămîne și de a fi alături de noi. Dar, continuînd tema creației, știu că ați organizat Festivalul Păcii la Comrat în 2005, apoi la Chișinău în 2013. Spuneți-ne, vă rog, există planuri de a continua desfășurarea acestui festival?

Constantin Moscovici: Știți, planuri există întotdeauna. Din păcate, au rămas puțini oameni care sînt dispuși să investească bani într-o cultură bună, normală.

În principiu, care a fost ideea festivalului? La festival au venit străini și nu au venit la Chișinău, au venit în Găgăuzia, la centru multicultural. Sînt recunoscător conducerii de atunci, care a susținut ideea. În prima zi au fost interpretate cîntece ale compozitorilor noștri în limba noastră de stat. Mai mult, în ajutor a venit atunci orchestra prezidențială din Belarus, pentru a susține această idee. După cum spun mulți experți, pînă atunci nu existase un astfel de festival.

Dar acest eveniment nu a continuat după ce, din păcate, eu am încetat să-l desfășor. M-am oprit din cauza unei situații banale - lipsa finanțării. Așa și nu am găsit sprijinul Ministerului Culturii, iar oamenii, ei bine, mecenații, îmi place mai mult acest cuvînt, care au susținut acest festival, dintr-un motiv sau altul, cumva au...

Dar mă bucur că există și alte proiecte pe care unii le susțin. Este vorba despre grandiosul proiect "Hiturile moldovenești ai anilor 60, 70, 80, 90". În septembrie vom organiza un mare concert, care va include cele mai bune lucrări din aceste albume.

În orice caz, orice formă de promovare nu se oprește, deoarece consider că este important să investim în cultura noastră, în această țară bogată în talente, bogată în oameni buni și nu numai muzicieni.

Dar pot spune cîteva cuvinte și despre Victor, care este într-adevăr un patriot nu numai al acestui loc, ci un patriot al întregii idei, care se numește Republica Moldova. Care este gata să se dedice promovării imaginii Moldovei, promovării pentru ca oamenii să trăiască mai bine, ca oamenii să se deschidă, să-și descopere oportunitățile și de aceea îi salut pe acești oameni. Cred că cu cît mai mulți astfel de oameni vom avea, cu atît mai multe șanse vom avea pentru o viață normală și minunată într-o țară frumoasă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Un colț ce Rai care merită cu adevărat o atenție mai mare și mai bună, nu numai față de oameni, ci și de toate!

Dumitru Roibu: Probabil ați observat că, în lumina a ceea ce a spus Constantin - lipsa de bani, finanțare și așa mai departe - există o altă problemă. Este vorba despre plecarea, fluxul tinerilor de la sate. Din anumite motive, tinerii preferă să plece nu numai din sate, ci și din țara. În opinia voastră, cît de gravă este această problemă și ce am putea face noi, fiecare dintre noi, societatea, pentru a preveni acest lucru?

Victor Marahovschi: Cred că acest lucru poate fi în general desemnat drept problema numărul unu. Pentru că plecarea tinerilor înseamnă plecarea viitorului Moldovei. Avem o țară foarte frumoasă. S-a întîmplat că am fost invitat să călătoresc puțin prin Moldova și am rămas uimit de ce locuri frumoase avem! Chiar și atunci cînd Constantin vorbea acum despre festival, priviți ce locuri pitorești sînt în Furceni. Ce vă împiedică să organizați festivalul acolo? Nimic nu împiedică. Este nevoie de dorință. Dorință, determinare și puțină încăpățînare, pentru că, desigur, vor exista unele obstacole, desigur, undeva ceva va lipsi întotdeauna. Undeva bani, undeva oameni, undeva vreme. Așa cum este la noi acum. Parcă plouă, dar de fapt este bine. Ne-am descurcat? Ne-am descurcat! Așa e în toate. Nu trebuie să renunțăm, iar tinerii trebuie ținuți, cu siguranță trebuie ținuți. Dacă nu există tineri în sate... Iată noi acum am condus pe drum, am văzut că casele sînt goale. Eu am văzut sate în care seara este absolut întuneric. Și mi-am amintit de începutul anilor 90, cînd seara se întrerupea curentul electric. Adică, atunci cînd hop - și deodată e întuneric, pe o distanță de 20-30 de kilometri, cît vezi cu ochii - este întuneric. Și acum există astfel de sate, pentru că acolo practic nu există oameni. Au rămas doar bătrînii.

Constantin Moscovici: Există statistică, 22 de sate sînt deja pe cale de dispariție. În general, a rămas doar numele. Acolo locuiesc poate o familie sau două și acest lucru este înfricoșător. Este o demografie teribilă. De ce? Pentru că, se primește că vorbim despre viitorul Moldovei fără oameni. Asta e partea cea mai rea.

Dmitru Roibu: V-a afectat acest lucru personal?

Constantin Moscovici: Nu m-a afectat numai pe mine, a afectat pe toată lumea. Pe aceiași organizatori de concerte și așa mai departe. De ce? Pentru că una este cînd ești mîngîiat, să zicem așa, de autorități, ai acces la bilete gratuite, bani și alta este cînd vrei cu adevărat să organizezi un eveniment, să vinzi bilete, să achiți taxe, să arăți un produs și un program de calitate și te confrunți cu faptul că oamenii vor să vină, dar nu au posibilități financiare să ajungă la concert. De ce? Pentru că mai devreme, să spunem așa, ideologia conducerii țării era întotdeauna de a crearea condiții pentru dezvoltarea intelectuală, pentru dezvoltarea culturală, pentru ca la școală omul să primească cunoștințe, apoi cu aceste cunoștințe să meargă la universitate, să învețe. Omul neapărat trebuia să meargă la bibliotecă și să citească. Așa cum a spus Victor, el a citit foarte mult.

Apropo, și eu citeam și îmi plăcea foarte mult. Erau și multe emisiuni. Îmi amintesc și acum - era radioul. Acesta era locul de comunicare cu lumea, să spunem așa. În fiecare duminică, la ora 16:00 era difuzată emisiunea "Teatru la microfon". Eu stăteam și ascultam cu nerăbdare aceste spectacole. În copilărie, nici nu-mi puteam imagina că voi veni vreodată la Chișinău și voi putea ajunge la un concert. Nu numai să ascult, dar și să comunic cu acești actori.

În asta constă toată frumusețea, care a dispărut, pentru că priviți ce se întîmplă acum. Mergi într-un sat și vezi că oamenii au uitat în general ce înseamnă asta. O parte din casele de cultură au fost distruse, o parte încearcă să fie restaurate. Dar, din nou, în baza principiului "ai noștri-ai voștri", iar această divizare a societății care are loc, se reflectă dureros asupra tuturor. Nu ar trebui să existe "ai noștri-ai voștri". Există cetățeni ai Republicii Moldova. Iar toți ceilalți sînt slujitori ai poporului care ar trebui să slujească poporului... Mă scuzați pentru brutalitate...

Victor Marahovschi: Corect! Eu aș spune și mai brutal. Mă rețin foarte mult (rîde).

Dumitru Roibu: Întrebarea va fi pentru ambii. Acum ne aflăm în anumite realități socio-economice, toții cetățenii Republicii Moldova, dar cumva ceva ne mișcă și ne încurajează să creăm ceva, să îmbunătățim ceva, să construim ceva. Ce vă motivează pe voi să faceți acest lucru? Vocea interioară, dorința de a face bine, contactul cu alte persoane sau altceva? Unde apare punctul cînd începem să ne gîndim că putem face ceva mai mult și să ne cheltuim forțele, apropo, uneori și banii, dar să primim plăcere de la faptul că am creat ceva nou?

Constantin Moscovici: Revenind la prima întrebare despre școală... Educația de acasă, primită acasă, oferă o înțelegere clară că trebuie să faci întotdeauna lucruri bune, pentru ca mai apoi lucrurile bune să revină din nou la tine. Poate că sîntem fanați sau... nu știu cum să spun... Nu pot spune că eu fac asta pentru plăcerea de a avea profit sau altceva. Poate că faci acest lucru pentru că vrei să faci ceva bun și frumos. De aceea noi investim, uneori nu numai talent, bani, ci totul pentru a face totul de la zero, de la început pînă la sfîrșit. Educăm copii la școală, studenții, îi învățăm să iubească țara, să facă ceva pentru ea. Probabil că toată această forță este și va fi.

Dumitru Roibu: Victor, ce te motivează pe tine? Știm sigur că ești mereu în mișcare. Vedem declarațiile tale, îndemnurile publice, conflictele uneori. Fără asta nu se poate? Ce te motivează cînd faci toate astea?

Victor Marahovschi: După cum îi place soției mele să spună, eu am un simț al dreptății prea acut și dureros. Înțeleg că așa este. De foarte multe ori nu pot trece peste acele momente cu care nu sînt de acord. Nu pot și gata! Așa sînt eu. Și nu contează prin ce mijloace, dar încerc să restabilesc status quo-ul.

În ceea ce privește de ce am o astfel de dorință de a dezvolta ceva în Moldova, răspunsul este elementar simplu: Moldova este casa. Este casa ta. Este casa mea. Moldova este casa noastră. Cum poți, știind că ai o problemă în casa ta, în loc să faci ordine în casă, încerci să cauți condiții mai bune la vecini? Eu nu pot așa. Nu am fost educat așa. Cred că sînt de undeva din altă paralelă. Așa sînt eu. Uneori nici eu nu pot înțelege, alteori caut răspunsuri în mine însămi, dar altfel eu nu pot. Trebuie să ne dezvoltăm aici, în Moldova. Moldova trebuie dezvoltată. Noi avem potențial, Moldova a fost întotdeauna o țară prosperă, dar să nu ne cufundăm acum adînc în istorie.

Constantin Moscovici: Vreau să spun acum altceva. Căci, în principiu, făcînd ordine în casa ta, în grădina ta, arătați că poți face ordine și în țară. Dacă gospodarul este normal, atunci evident, el va face ordine nu numai în grădina sa. Dar dacă vom da ocazia fiecărei persoane să acționeze corect și pozitiv în raport cu acel loc, în raport cu fiecare sat, cred că oamenii din sat merită și o atenție diferită, și o înțelegere diferită. Există exemple frumoase. Noi mergem în străinătate, vedem cum trăiesc oamenii acolo. Doamne, ce ne împiedică să ne ridicăm și noi la acest nivel?!

Dumitru Roibu: Rezumînd discuția noastră de astăzi, aș propune să revenim la același subiect cu care am început. La sat. Am spus că există probleme, că știm că avem foarte mulți oameni talentați și așa mai departe. Cum vedeți viitorul satului moldovenesc? Are satul moldovenesc un viitor?

Constantin Moscovici: Vă voi spune ca un om simplu. Totul depinde de stăpîn. De cel care va conduce acest sat. Un adevărat gospodar știe să facă ordine în gospodăria sa, un adevărat gospodar știe ce trebuie de făcut pentru a rezolva problemele satului, deoarece orice sat este, să zicem, ca o grădină mare sau o gospodărie mare. Dacă ești stăpîn și dacă în această funcție se află persoana potrivită, atunci există toate șansele ca acest sat să învie, să aibă șansa să se dezvolte. Întreaga forță sau întregul viitor se află în acei oameni potriviți care ar trebui să ajungă în funcțiile potrivite.

Dumitru Roibu: Victor, tu ce crezi?

Victor Marahovschi: Satele au un viitor! Cu siguranță au! Dar acest lucru nu este suficient. Noi sîntem obligați să realizăm această dezvoltare a satelor. După cum a spus Constantin, într-adevăr, totul depinde de cap. Persoana care a venit să conducă un sat sau persoana care, în general, a ajuns într-o funcție de conducere, dacă vrea, dacă are dorința, dacă are aspirație, dacă are caracter, dacă are anumite principii corecte, poate reuși absolut totul. De ce se întîmplă că există două sate vecine. Unul este înfloritor, iar altul este în declin. În ambele există același număr de locuitori, aceleași condiții. Totul este la fel. Dar unul este înfloritor, iar celălalt - nu. Iată un exemplu concret.

Dumitru Roibu: Pe această notă optimistă, aș dori să vă mulțumesc pentru această discuție sinceră, iar ție Victor și frumoasei tale soții pentru că ne-ai primit în vizită!

Doamnelor și domnilor! Vă mulțumim că ne-ați fost alături și ne vedem în cadrul altor ediții din ciclul "Mîndriți-vă că sînteți moldoveni".