string(7) "library" string(8) "document"
1812
1465
1200
1307
1310
1574
5500
1300
1822
80
1475
1385
940

Tunsul de A. Veltman

1 2 3 4 5

Numele: Tunsul! cu putere magică a răsunat în auzul ostaşilor. Pe lângă ispravnic erau numai pedestraşii. El singur a plecat fuga după hoţ, strigând: să dea de tot! să-l împuşte pe loc! Dar la panduri tremura mâinile şi de grăbire şi de numele Tunsului. El fugea fără spor, împuşca fără a ţinti; iar ţiganul desculţ acăţându-se iute pe deal, se făcu nevăzut din ochii lor şi apoi se zări pe alt deal în depărtare, în luminoasa atmosferă a munţilor, în acelaş costum de ţigan, însă pe un cal negru cu o şea frumoasă. El se uita pe vale, unde ispravnicul şi o mulţime de oameni sta împregiurul plopului, slobozi un pistol şi banda hoţilor, împrăştiată de panduri în toate părţile, se adună îndată pe lângă a ei căpetenie.

Ascultând astă veste, aga ridică ochii spre cer, căci credinţa în singura sa putere îl părăsi cu totul. Ei bine, cine a fost acest Tunsul?

În toată Valahia nime nu ştia de unde se trage. Crescut prin munţi, deodată a strâns o disperată bandă, cu care se preîmbla prin principat. Cu toate aceste, el mai mult căuta aventure decât prădăciuni. Lua adet numai de pe la boierii înstăriţi şi de pe la mazili, însă agiuta pe sărăimanii locuitori şi pe nenorociţii amorezi, şi vărsare de sânge nu făcea. De dânsul se vorbea felurite şi necrezute lucruri. Unii încredinţau că el e un prinţ unguresc ce şi-a părăsit patria pentru o însemnătoare intrigă politică. Alţii ziceau că e simplu ţigan, ai treile spuneau, că e un boier cu stare, ce s-a dedat la hoţie după un nenorocit amor; ai patrule socoteau că e femeie; ai cincile întăreau că e evreu; ai şesele prepuneau că este Napoleon. Nime însă nu cunoştea nici adevărata lui fizionomie, nici obicinuitul costum. El se înfăţişa june şi bătrân, smolit şi bălan, în aur şi în stremţe, boier şi arnăut, neamţ elegant şi jidov, călugăr şi femeie, încât doi companioni ai săi, prinzându-se, au încredinţat subt jurământ, că nici odinioară n-au văzut faţa firească a Tunsului. Asemene nedumerire şi mister era pricina, că de dânsul se povesteau în norod o mulţime de întâmplări deşănţate, de care el însuşi nu ştia nimică. Rătăcinda închipuire a norodului superstiţios îi da nişte însuşiri mai presus de natură. Se zicea că are buruiana nevăzută, covorul zburător sau ciubotele ce umblă singure. Pe aşa temei el se socotea nălucă, şi muma vrând să curme plânsul îndărătnicului prunc, îl speria cu Tunsul.

Vara în Valahia e foarte călduroasă. De la nouă dimineaţa până la şepte ceasuri sara obloanele erau închise şi lăcuitorii şed tologiţi pe divanuri late, iau dulceţi, trag ciubuce şi gândesc la amoruri. Cu bună seamă zilele verii atât de fierbinţi sunt bune numai pentru chef. Ocupaţiile fizice sau morale nu pot avea loc. Şi aşa cum poziţia locului şi climatului formează caracterul unei naţii, apoi nu e de mirare că românii sunt mai mult plecaţi către italianul farniente decât către osteneală; că subt umbra castanilor, zarzărilor şi nucilor la ei sângele circulează mai iute decât la noi subt triştii brazi; că ei sunt mai trândavi şi mai supuşi poftelor, care îi fac a nu pricepe curăţenia asprului moral. Fetele acolo se coc şi se trec ca capelele de modă. O singură scânteie e de ajuns ca să aţâţe văpaie. La treisprezece sau patrusprezece ani cuconiţa se mărită, după ce avu câteva amoruri; la cincisprezece se face mumă, iar la şeptesprezece se desparte şi trăieşte-n voia ei. Lipsa creşterei morale, climatul, interesul şi nepăsarea părinţilor despre soarta copiilor, nepăsarea bărbaţilor către credinţa căsătorească — iată pricinile că cea mai mare parte, ca să nu zic toate femeile în Bucureşti, trăiesc despărţite. Lucrului acestuia nu se pune nici o greutate. Într-o săptămână se poate cineva însura şi despărţi. De aceea uitaţi-vă la o cucoană de treizeci ani; oricât să fi fost de frumoasă în tinereţe şi oricum să se îmbrace de bine, nesăbăduitele pofte i-au veştezit fruntea; în ochi i se vede obosirea unei vachante: toată fiinţa-i dărăpănată şi arsă. La vârsta de treizeci ani ea este ruină, însă tot cu nepotolite dorinţe asupra vieţii şi asupra amorului.

Dacă o fată vorbeşte greceşte şi franţuzeşte, ştie a dănţa, apoi e bine crescută. Altele se mărită numai cu limba grecească, care e întrebuinţată la cele mai multe case de boieri. Viaţa unei cucoane se începe de la opt ceasuri sara; ziua ele nu trăiesc; ziua se ocupă uşor cu casnica tualetă, beau cafe, îndreaptă sprâncenele. Arnăuţii le aduc răvăşele, ele fac răspunsuri, ocărăsc ţigancele, iau socotele vatavului, uneori merg pe la magazii; dar mai de multe ori şed acasă, ascultă şicanele vecinelor cunoscute şi cu nerăbdare aşteaptă sara. Masă ţin îndestul de rea, după masă dorm şi sculându-se se gătesc de primblare. Cucoana trăieşte numai la primblare: aceasta e a ei menire, iluzie, slavă. Aice îşi arată luxul echipajului, galantomia tualetei şi ademenitoarea frumuseţe. A se înamora cineva de o cucoană poate numai la primblare, care ţine pân'la unsprezece ceasuri. De aice bărbaţii se strâng la jocul bancului, fără cridă, pe aur curat. Iar cucoanele?..

Unele se întorc acasă, altele merg la cofetăria de pe Podul-Moguşoaei ca să ieie îngheţată, iar altele multă vreme nu se pot despărţi de plăcerea serii. În misterioasa lumină a lunii, în aerul împrospătat de răcoarea nopţii se aude până târziu vuietul calescelor închise şi lăsate la bunăvoinţa vizitiilor...

Pe pragul uşii a unei sale deşerte, care mai totdeauna cuprinde mijlocul caselor Bucureşti şi e singura scăpare în zile călduroase, şedea o ţigancă trist rezemată pe cotul mâinii. Asprul păr negru, necunoscut cu dinţii pieptenului, se împleticea în neorânduială pe capu-i. A ei faţă palidă de un color masliniu, a ei trăsuri şi boi fără nici o expresie înfăţoşa luării-aminte o sălbatică fiinţă a naturii, o buruiană ghimpoasă. În acele minute ochii ei mari şi negri erau aţintiţi fără gând, fără simţire la peretele ce înfăţoşa în vopsele proaste pre Icar cu aripile topite în vreme când a vrut să ajungă la soare. Ea nu cunoaşte adevărul acestei înfăţoşeri, deşi rău vopsite, şi s-a deprins a privi ca la un gol perete.

Dar iată uşa sălii se deschide. Uitându-se împrejuru-i o fetiţă cu rochie albă, cu caţaveică de catifea albastră blănită cu samur, a intrat în sală. Ea abia înflorea. Voioasa copilărie era zugrăvită în albaştrii ei ochi. Părul blond lucind ca mătasea se împrăştia în bucle pe umerele-i albe ca crinul. Câtă interesateţe, naivitate şi încredere se vedea în faţa ei jună, delicată, de o albeaţă pătrunzătoare. Ea era luminoasă şi curată ca pământul în cea dintâi zi a creaţiei sale. Ca un geniu al luminii se opri denaintea duhului întunericului:

— Sărăimano Stesi, — zice cuconiţa către ţigancă, — pe tine iar te-au ferecat în lanţ. Cu ce-ai supărat pre tatăl meu?

Pătrunsă de bunătatea stăpânei, ţiganca începu a plânge şi a-i săruta mâinile.

— Nu cred că ai furat ceva sau că ai vrut să fugi de la noi?

— Nu, cuconiţă.

— Apoi ce-ai făcut?

— Boierul îmi poronceşte să nu iubesc; dar cum voi putea eu trăi fără amor! O ţigancă poate să trăiască fără soare,

fără pâine şi apă, însă fără amor niciodată.

— E bine să fii amorezat?

— Mă întrebi de e bine, — răspunse ţiganca cu învioşare, şi ce poate fi mai bun pe lume? Uită-te, cuconiţă Anică. În

toată lumea nu e neam mai nenorocit decât al nostru. Soarta ne-a osândit să fim în ticăloşie, să împlinim cele mai grele munci. Cu firul de nisip vă strângem noi aur, mâncăm pâine seacă şi bem apă. Suntem drept ocară şi nu avem parte nici de copiii noştri. Pentru noi nu e nimică; nu e nici astăzi, nici mâine; dar noi iubim aşa, precum nime nu iubeşte. Când inima ţigancei se aprinde de amor, când amorezul tânăr şi drăgălaş o strânge întâia dată la al său piept tremurând şi uitându-se în ochi îi zice: "Te iubesc!" O, ce dulce! ce frumos! Atunce stremţele aceste se prefac în scumpe mătăsării, bordeiul afumat în palaturi domneşti, iar ochii amorezului scânteiază o deplină desfătare, o fericire fără margini; atunce nime nu e mai fericit decât ţiganca.

Cuconiţa s-a înroşit; ea asculta cu mare luare-aminte.

— Întâlnirile noastre sunt rari, — urmă ţiganca. — Oamenii nu ne lasă să iubim în pace; dar asta nu e nimică, el numai

să fie credincios. Un an întreg eu am adunat nisip de aur, şi niciodată n-am văzut pe Alecu. Vara a fost atât de călduroasă, munca atât de grea, iar eu când eram mai ostenită mă puneam pe mal, închideam ochii şi, gândind la amorezul meu, îmi împrospătam în aducere aminte dulcele lui glas, dezmierdările lui după care mi se renoiau puterile. Îmi cântam cântecul şi voioasă scoteam iarăşi la nisip.

— Dar de mult nu ai văzut pe Alecul tău?

— De mult! O, nu. Aseară...

Ţiganca începu a plânge.

Cu câtă nerăbdare am aşteptat eu seara de ieri. În sfârşit, sosi dorita noapte, atât de luminoasă, lină şi frumoasă, încât asemine nici că am văzut în viaţă. Toţi se culcaseră. Eu m-am pus la fereastră în odaia noastră de sus şi am privegheat multă vreme. O adâncă tăcere domnea în oraş. Zării deodată o umbră clipind prin grădină; acesta era el, scumpul meu Alecu. Inima-mi începu a bate aşa de tare, încât mă temeam să nu deştepte toată casa. El cu mare pază veni subt fereastră: "Alecu!" "Stesi, sufletul meu!". Aruncăi degrabă frânghia ce aveam pregătită; Alecu se apucă de ea, iar eu cu toată puterea trăgeam nepreţuitul meu odor. Mâna iubitului era acum aproape să mă îmbrăţoşeze, încă o clipă...

— Ce faci, Stesi? — auzii neaşteptat la spinarea mea.

Acesta era tatăl tău cu o căutătură înspăimântătoare şi cu un bici în mână. De frică eu am lăsat frânghia din mână şi am auzit pe Alecu gemând. Loviturile de bice curgeau asupră-mi ca ploaia; eu însă nu mă clintii de la fereastră până ce nu văzui pe Alecu că s-a ridicat şi şchiopătând s-a ascuns din vedere. Atunci şi boierul osteni de a mă mai bate şi porunci să mă pue în lanţ şi să mă închidă în beci.

Bătaie în palme, semnalul chemător de slugă, răsună în o odaie din lăuntrul casei. Cuconiţa şi Stesi se despărţiră.

  • * *

În anul când Alexandru Suţu s-a orânduit pentru a doua oară domn Valahiei, Neculachi Bărbucică ocupa în Principat locul marelui ceauş. Având subt a sa comandă patruzeci de lefecii şi pază prin cvartalurile oraşului, judeca pricini mărunte şi punea pe vinovaţi la arest. Dar aşa precum cu schimbarea domnului şi dregătoriile ţării se renoiesc cu alte feţe, Suţu orândui mare spătar pe un nepot al său, om foarte lacom de bani. Noul spătar deîndată adăogă tributul posturilor atârnate de el, care pe tot anul se vindeau cu preţ hotărât, în numărul cărora era şi marele ceauş. În loc de orânduitele pentru acest post două mii, el a cerut trei mii lei. Bărbucică n-a vrut să dea şi locul lui l-a prins o altă lipitoare setoasă, cu nădejde că va stoarce vreo mie lei mai mult de la nenorociţii săi supuşi.

Supărat de lăcomia şi nedreptatea spătarului, marele ceauş s-a tras în Valahia Mică la moşia sa aproape de Craiova. Câţiva ani de-a rândul el cumpăra vite, le îngrăşa şi le mâna în Transilvania, adunând prin acest mijloc o însemnătoare stare. Dar când singura lui fiică Anica a venit la vârsta de treisprezece ani, el s-a mutat iarăşi în Bucureşti, fără însă a părăsi folositorul său negoţ, care mai ales înflorea subt privegherea unui tânăr grec Costachi ce-l tocmise vătaf. Acesta îi îngrăşa boii de minune şi în câteva rânduri pe an se ducea cu ei peste hotar. Bătrânul Bărbucică număra la galbeni, se uita cu bucurie la fiică-sa Anica şi demonul ambiţiei n-a întârziat a i se înfăţişa cu ispita de a ieşi iarăşi pe scena politică.

Blondinelor care doresc să-şi facă partide strălucite le dau sfatul meu să plece îndată la Bucureşti. Nu vor apuca a intra în oraş, de pe la barieră încă, sau, pot zice, de la cea din urmă poştă, se vor arunca la picioarele lor marii vornici, logofeţi, spătari, vistieri, hatmani, postelnici şi, într-un cuvânt, toată aristocraţia Valahiei. Blondina e acolo zărită, întocmai ca la Petersburg Rinocero, Tallioni şi trupa Bartoletti.

Blondină şi frumoasă, unică fiică şi moştenitoare de o avere însemnată a părintelui său, la cine oare nu va ameţi capul? În scurtă vreme Anica se făcu obiectul vorbelor în Bucureşti, mulţi începură a-i repeta numele, a-i dori întâlnirea şi a măguli pe fostul ceauş, însă Bărbucică nu-şi pierdu mintea. El nicăierea nu se arăta cu fata, o ţinea închisă, iar copilei Anicăi nici îi trecea prin cuget, că de ea se ocupă toţi Bucureştii, că uliţele întregi gândesc la dânsa şi cucoanele o vorbesc de rău fără să o cunoască.

Un singur boier adese vizita pe Bărbucică — acesta era marele vornic a cutiei milelor. Bărbucică cu osebită cinste primea pe măreţul său oaspe, însuşi îi da cafeaua şi ciubucul şi-l petrecea până la scară.

Deşi gradul marelui vornic de cutie se socoteşte de starea întâe, precum spre dovadă el poartă barbă şi e boier de divan, dar leafa-i e foarte mărginită. El primeşte şase mii lei pe an, nu are alte folosuri, afară numai de singura întâmplare când cineva murind fără moştenitori, i se ia averea la cutia milelor, şi în urmă, ivindu-se moştenitorii, cu întoarcerea unei asemene averi îşi trage din ea zeciuiala. Pare că înadins, spre răul marelui vornic, românii se pricepură de-a muri fără avere, sau cu avere şi cu o droaie de creditori. Cu aşa chip, întru aşteptarea cazurilor de zeciuială, marele vornic îşi cheltui toată starea. Trebuia dar o îndreptare măcar prin o căsătorie bănoasă, care în două rânduri l-a mai scos din grea poziţie. Adevărat că barba marelui vornic de cutie era bine albă; cu toate aceste, ea era tot barbă şi una din acele ce au dreptate să poarte în Principat numai şaptesprezece capete mari. Care dar din cucoane nu ar fi dorit să fie vorniceasă mare?

Vornicul cutiei se folosea de favorul domnului şi avea puternice legături cu boierii de clasul întâi. El putea cu înlesnire să înainteze pe cineva la rangul clucerului de arie sau mare armaş. Bărbucică iarăşi putea foarte bine să-şi mărite fata după marele vornic, dându-i zestre câteva săculeţe de aur. Aristocraţia mărimei mai adese şi mai lesne se întruneşte cu aristocraţia bogăţiei.

Multe seri a petrecut Bărbucică cu marele vornic în conversaţii plăcute, căci amândoi fiind oameni şireţi, cu minte şi experienţă, încheieră legături prietenoase pe calcule bine chibzuite şi numai lor cunoscute. În vreme când magnatul vorbea despre măritele sale însuşiri, despre rang, putere şi buna petrecere a unui om ales, Bărbucică asculta cu supunere şi se minuna cum poate cineva să ajungă la atâta slavă. Atunci marele vornic începea a-i măguli agitata ambiţie, făgăduia să-i mijlocească la domn un post de starea a treia, pe urmă de starea a doua şi când Bărbucică plin de nedejdi cu lacrămi de recunoştinţă strângea mâna înaltului său ocrotitor, marele vornic pentru desăvârşitul efect îi arăta peste un an, peste doi, de departe, din unghiul casei, barba cu rangul marelui clucer.

În urmarea unor aşa conversaţii, Bărbucică îşi mărită fata după marele vornic de cutie, pentru care începu a-şi aduna banii spre a păşi cu tot luxul către solenela ceremonie a nunţii, păzită câtăva vreme subt secret.

— Ce face Costachi? Cum îi mai este? — întrebă Anica pe ţiganca Stesi, aşteptând cu nerăbdare răspuns. Ţiganca tristă clătină din cap.

— Fost-a doftorul? I-a dat doftorii?

1 2 3 4 5