Era odată un împărat şi avea un fecior pe care-l chema Bujor.

Împăratul era acum bătrîn şi slab. Om paşnic, nu ridicase oşti împotriva nimănui şi de aceea nu-şi găsise nici un duşman. Dar nu este om să nu-şi aibă necazul lui şi împăratul nostru avea şi el un necaz.

Avea pe moşia lui un codru de brazi şi molifţi, în mijlocul căruia era un iezer stăpînit de iele şi de stafii.

Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decît schimonosit: altul în cîine, altu în măgar; alteori îl schimba ielele în flori şi buruiene, ori îl calicea, de nu mai era om în toată viaţa. Că, să vezi, făcea pe om de se îndrăgea de dînsele şi-şi rîdeau de el ca de un nagîţ.

Împăratul, de cum i-a răsărit băietul, l-a şi povăţuit să meargă în toată împărăţia dacă are poftă, numai în codrul cu ielele să nu se ducă.

Într-o zi însă, împăratul pică la pat să nu se mai scoale şi simţindu-şi sufletul la gît, adună sfat şi chemîndu-şi feciorul, îi puse coroana pe cap şi buzduganul în mînă, semnele stăpînirii peste împărăţie şi după ce îi mai dete mai multe poveţe, îi aminti şi de iezerul cu iele:

- Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-i păţi, cu nimeni nu vei împărţi - apoi îşi dădu sfîrşitul.

Rămas singur, Bujor a jelit ce a jelit după moşneag şi de acolo a început a-şi mai căuta şi el de treburile împărăţiei şi între altele, cea dintîi grijă a fost să vadă cele sate şi tîrguri.

A mers el într-un tîrg, a mers în altul şi-a dat şi prin părţile iezerului cu zînele. Şi era pădurea ceea aşa de plină de taină şi aşa cuprinsă de cîntec de păsări, că numai trecînd pe lîngă dînsa cădea omul ca adormit iar în nopţile cu lună se auzea cîntecul zînelor, de te îmbolnăveai de dor şi de vrajă.

Şi în toată pădurea numai o cărare era şi aceea făcută de ielele care veneau pînă la marginea pădurii şi fugeau iar.

Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoşase destul de cele ce-i spusese tată-său, împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă şi-şi zise că doar n-or fi zînele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă şi pe el. Dar cum trecu doar pe marginea pădurii, îl şi prinse aşa un somn şi pe el şi pe cai şi pe surugii şi pe oştenii ce-i avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră toţi pe iarbă şi adormiră.

Se făcu noapte, luna ieşise roşie ca focul şi se tot înălţa pe cer şi ei tot dormeau.

Numai ce se auzi ca o adiere de cîntec şi Bujor se trezi. Ascultă el ce ascultă şi inima începu să-i bată cu putere şi parcă-l chinuia gîndul să ştie cine cîntă. Numai să vadă cel puţin. Şi o luă printre copaci, încet, încet şi într-un luminiş, numai se văzu înconjurat de zîne, frumoase şi albe ca stanele de marmoră albă, care şi începură a juca, rotindu-se în juru-i ca un vîrtej. La asta, cînd văzu atîtea fete pe lîngă el, se ruşină şi se făcu ca focul pe obraz. Una grăi:

- Să-l facem măgar.

Alta răspunse:

- Ba nu, un bondar.

Alta însă grăi:

- Eu zic un viţel.

Dar alta, cu o coroană de pietre scumpe pe cap şi care era mama ielelor, răspunse:

- De fel, de fel ! Eu zic la rîndu-mi să-l facem o floare, să nu poată merge de loc pe picioare.

Apoi înturnîndu-se spre Bujor, care sta uluit şi cu inima zbuciumată de frică şi îi zise făcîndu-i un semn cu mîna:

- Aşa să rămîi ! Amin.

Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul, mare şi bătută ca un pămătuf.

Oamenii i-au zis bujor şi bujor a rămas şi pînă-n ziua de azi.