string(7) "library" string(8) "document"
1359
1775
1475
80
1646
514
1497
1385
1711
1466
5500
87
1639

Smîntîna popii

Cum făcuse ţiganul, cum dresese, ajunsese dascăl la biserica din sat. Avea, ce e drept, glas bun, striga de parcă să spargă bolta bisericii; pînă şi protopopul îi lăudase darul.

Popa avea o vacă. Din laptele ăstei vaci şi din ăl de-l aduceau ţăranii cînd şi cînd, pe la zile mari, făcea smîntînă, şi smîntîna — unde s-o ţie el, să fie mai la răcoare ? Hai s-o ţie în altar !

Într-o zi, nefiind popa acolo, nu ştiu ce cată ţiganul, şi iaca, dă de oalele cu smîntînă ascunse într-un colţ.

Cum dădu cu ochii de ele, cum îşi vîrî degetul în smîntînă să o guste; gustînd, îi plăcu; plăcîndu-i, vîrî degetul o dată şi încă o dată, pînă scăzu oala ca de vreun sfert, aşa. Iar de aici înainte, de cîte ori îi venea ţiganului gust de smîntînă, căuta un prilej: ori că să măture prin biserică, ori că să frece sfeşnicul ăl mare, de se mira şi popa de atîta hărnicie.

Fură ţiganul azi, fură mîine. Într-o zi, cercetînd popa oalele, băgă de seamă că scăzuse smîntîna din ele.

Bre, ce să fie ? Nu-i trecu prin gînd să bănuiască pe dascăl; ba, avînd încredere mare în el, că fiind ţiganul dibaci tare, îl îmbrobodise cum era mai rău, îi spuse pricina şi-l întrebă, el ce bănuieşte ?

— De, sfinţia-ta, răspunse ţiganul, în altar cine să intre ? Ori că e vreun hoţ mare, şi de o fi aşa, apoi te pomeneşti că se întinde şi la sfintele odoare !

— Ba, zău, dascăle ! Doamne păzeşte ! Şi-şi făcu popa cruce.

— Eu zic, urmă ţiganul, să mă pui să pîndesc la noapte, să vedem, n-oi pune mîna pe el, cine o fi ?!

— Că bine zici, aşa să faci ! Pîndim două-trei nopţi, poate îl prindem.

Cînd se înnopta, îi dădu ţiganului cheile bisericii şi se duse să se culce; iar ţiganul luă un codru de pîine, şi pînă să puie mîna pe hoţ, începu să întingă în smîntîna popii. După ce se sătură bine, luă o oală şi o duse la icoanele Maicii Domnului şi a sfîntului Nicolaie, ce erau alături, şi-i unse pe amîndoi cu smîntîna la gură, iar după aia lăsă oala jos lîngă icoane şi ieşi din biserică, încuind uşa.

Cînd se lumină de ziuă bine, de se deosebeau toate în biserică, se duse la popa făcîndu-se a fi dat fuga, şi-l deşteptă din somn.

— Hai, părinte, că i-am prins.

— Ce-ai prins, dascăle ? întrebă popa, cu ochii jumătate închişi.

— Hoţii de furau smîntîna.

— Aşa ! Cum sînt ?

— Vino de-i vezi şi sfinţia-ta, să te cruceşti !

Puse popa repede o scurteică pe el, potcapul pe cap, papucii în picioare, şi ieşi, cu dascălul după el. Intrînd în biserică, o luă ţiganul înainte şi, ducîndu-l la icoanele Maicii Domnului şi sfîntului Nicolaie, zise:

— Ia te uită, sfinţia-ta ! Sfîntul Nicolaie e hoţul. S-a dat jos de unde era şi s-a dus de a luat o oală din altar şi a adus-o, şi s-au pus amîndoi, cu Maica Domnului, pe mîncare. Eu, văzînd aşa, o dată am ieşit de unde stam ascuns, iar sfîntul Nicolaie a lăsat jos şi s-a dus fuga la locul lui. Dar aşa au încremenit amîndoi cînd m-au văzut, încît, ia te uită, au uitat şi la gură să se şteargă.

Atunci, popa, dînd din cap, mîhnit pînă în fundu sufletului, zise sfîntului Nicolaie:

— Bine, Maica Domnului ca Maica Domnului, minte de femeie, dar tu, om bătrîn cu barba pîn´la brîu, să furi smîntîna din oale... Mai mare ocara, zău.