string(7) "library" string(8) "document"
1410
940
1359
1457
1385
1646
1391
1401
1476
1775
1300
87
1310

Constantin Negruzzi

1 2 3

Atelajul cu patru cai, faleturi, părea însă a fi o prerogativă a clasei I, căci o cucoană din starea II, permiţându-şi într-o zi a ieşi la primblare cu faleturi, a produs un mare scandal şi a păţit o mare ruşine. I s-au tăiat hamurile de la caretă în mijlocul străzii.

După acest incident comic, se poate lesne întrevedea mulţimea nuanţelor distinctive ce existau între diferitele clase ale societăţii, nuanţe în gesturi şi întonări protectoare din partea celor mari către cei mai mici, nuanţe în alegerea locurilor şi a persoanelor la baluri, acei din starea I dănţuind împreună în fundul salonului, iar ceilalţi lângă uşă, în sunetul asurzitor al lăutarilor sau al muzicii militare; nuanţe în proprietatea lojilor de la teatru, boierii mari ocupând exclusiv rândul numit bel-étage; nuanţe comice, însă caracteristice chiar în purtarea, în convorbirea şi în corespondenţa unora către alţii.

Aşa, de pildă, un boierinaş de starea III săruta poala anteriului unui logofăt mare; boierul de starea II îi săruta pieptul, iar cei deopotrivă în ranguri se sărutau pe bărbi. Cel mic sta în picioare, cu giubeaua strânsă la piept şi într-o postură umilită dinaintea logofătului; altul, ceva mai căftănit, se punea cu sfială pe un colţ de scaun după mai multe îndemnări quasi poruncitoare; altul avea dreptul de a şedea pe jilţ, şi altul pe divan. Cel mic, adresându-se către puternicul zilei, îi zicea: milostive stăpâine, măria-ta, luminareata; altul întrebuinţa cuvintele greceşti: evghenestate, eclambrotate, file etc., la care magnatul răspundea: arhonda, frăţică, sau mon cher, după persoane. Cel mic scria celui coborât cu hârzobul din cer: sărutându-ţi tălpile, sunt al măriei-tale preaplecat şi supus rob şi i se răspundea cu un al d-tale gata; iar formula: al d-tale ca un frate se uzita numai între egali. Chiar damele aveau un vocabular ad-hoc, cele mai mici în ranguri dând celor mai mari titlul de cucoană şi primind în loc un simplu: kera mu.

Pe lângă aceste nuanţe, care împestriţau tabloul relaţiilor sociale, mai erau şi altele nu mai puţin comice şi ridicole, precum forma şi proporţiile calpacelor boiereşti, numite şlice sau işlice, precum prerogativa de a se închina pe la icoane şi a lua naforă la biserică înaintea tuturor (trufie grotescă chiar în locaşul lui Dumnezeu, unde toţi oamenii sunt deopotrivă), precum dreptul de a fi ras pe cap şi la ceafă de bărbier-başa, bărbierul domnesc, precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a sui scările, precum favoarea, adeseori scump plătită, de a lua dulceţi, de a bea cafea turcească şi de a fuma ciubuc la curte! etc. etc.

Mărimea şlicelor, care de-abia se ţineau în echilibru pe creştetul boierilor, arăta înălţimea rangurilor; aşa unii purtau calpace mici şi rotunde de pielicică de miel, alţii jumătăţi de şlicuri cu fund verde de postav; iar protipendiştii se coronau cu oboroace atât de colosale, încât nu se găsea în Iaşi rădvan destul de încăpător ca să conţină doi logofeţi mari în costumul lor de paradă. Când o pereche de postelnici se urca în aceeaşi caleaşcă, şlicele lor erau expuse a se turti sub desele caramboluri ce făceau între ele pe străzile podite cu grinzi de lemn, şi, pentru a le feri de o deformare inevitabilă, bieţii boieri se îndemnau a rămânea numai în fesuri, aşezând baloanele lor pe banca de dinainte a trăsurii.

Nimic nu putea fi mai comic decât acea sintrofie de capete fără şlice şi de şlice fără capete.

De pe timpul acela au rămas câteva fragmente de un cântec poporal:

Ciocoiaşul, boier mic,
Poartă şlic cât un mirtic.
Evghenistul oboroacă
Unde şoarecii se joacă... etc.

Precât dar damele societăţii prezentau aspectul unui buchet graţios, elegant, seducător, pe atât consorţii lor formau un grup, asupra cărui Orientul şi, mai bine zicând, fanariotismul suflase o ceaţă bizară. Precât ele, cu spiritul dezvoltat, cu inima plină de aspirări frumoase, străluceau de luciul civilizaţiei, pe atât ei rămăseseră acoperiţi de vechea rugină.

Crescuţi în idei de mândrie boierească, victime acelui sistem fanariot de corumpere, care avea drept ţel şi efect degenerarea românilor, nimicirea demnităţii personale şi stingerea simţului de patriotism în sânul lor, ei nu puteau înţelege progresul omenirii, decât ca o păşire pe calea averii şi a onoarelor. Trist rezultat al influenţei unui şir de guverne bastarde, care de un secol se abătuseră ca nişte corbi răpitori, ca nişte omizi otrăvitoare asupra ţărilor noastre. Orientul ne trimitea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai fatală decât toate epidemiile ucigătoare, şi din acea cangrenă se născu ciocoismul, se născu umilirea servilă, se născu ambiţia egoistă şi toate celelalte stafii funeste, care şi până astăzi există printre români, deşi însă acum tupilate şi ascunse.

Ciocoismul îndemna a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari; el avea obraz de săftian, după vorba românului; primea zâmbind insulte cât de grave şi chiar palme, fără a simţi nevoie de vreo satisfacere. Acele palme se spălau cu apă din ibric; căci duelul, introdus în societate de tinerii crescuţi în Germania şi Franţa, inspira o groază salutară ce nu-i da drept de împământenire.

Ciocoismul bine exercitat îşi da însuşi diplomă de ischiuzarlâc (dibăcie), servind de treaptă spre acăţare, şi atât de puternic el rodea sămânţa bună din inimă, cât devenise din înjosire o înălţare, din ruşine o fală. Mulţi erau care declarau în gura mare că sunt ciocoi de casa cutărui boier mare. . . şi mulţi îi pizmuiau!

Politica ciocoismului consista în ferventa adorare a numelui împăratului rus, în vizite dese la consulat, în ambiţia de a juca vistul sau preferanţul cu dl consul, spre a câştiga nu banii, ci protecţia lui. Iar mica opoziţie compusă de câţiva competitori la tron, adresa în taină memorii la Petersburg sau jalbe la Poartă, cerând intervenţii străine; zic în taină, căci, dacă manoperele sale parveneau la urechea domnească, întreaga opoziţie era trimisă la mănăstire spre pocăinţă. Servilitatea, ciocoismul, sub mască de fineţe diplomatică, făcuse din Camera deputaţilor anticamera domnului, compusă din reprezentanţi devotaţi orbeşte guvernului.

Aleşi prin varga magică a corumperii electorale, ieşiţi din urne prin un nămol de decrete de boierii, şi de rânduiri în slujbe, clociţi sub o atmosferă de intrigi, de promiteri, de ameninţări şi de hatâruri, ei deveneau umiliţii sateliţi ai tronului şi, bun sau rău, folositor sau păgubitor ţării, ei votau cu entuziasm tot ce li se prezenta de sus. Apoi, cuprinşi de recunoştinţă, adresau acte de mulţumire Părintelui Patriei, pentru patrioticeasca sa oblăduire, hărăzindu-i drept recompensă, pe lângă lista civilă, şi economiile bugetului anual, ofrandă depusă pe altarul Patriei!

Serbarea cea mai solemnă pentru ciocoism era ziua sf. Nicolae, ilustrată cu ceremonii la curte, vizite oficiale la consulat, Te-Deum la Mitropolie, sunări de muzică militară, descărcări de tun (exista numai unul), bal mare la palat şi luminaţie în oraş. Pe străzi se înălţau transparante cu portretul-caricatură al împăratului; iar primprejurul lui ardeau cu pălălaie balerci de păcură şi sunau din cobze bande de lăutari.

Cât pentru vreo serbare naţională nici nu se pomenea; căci simţul de naţionalitate, pentru cei mai mulţi, amorţise de tot, şi pentru un mic număr de patrioţi nu se întindea mai departe decât până la hotarele ţării. Stranie prefacere a lucrurilor, stranie schimbare a oamenilor! Cine ar crede, privind ţara de astăzi, că acum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simţirile şi principiile moderne, care au prins rădăcină adâncă în societatea noastră, erau litere moarte, ba chiar lipseau şi cuvintele din limbă pentru exprimarea lor, aşa:

Onestitatea nu găsea un substantiv analog în jargonul ce se vorbea, cuvântul omenie (om de omenie) fiind dispreţuit ca un termen uzitat printre ţărani. Un om onest se zicea pe greceşte timios sau om de treabă... de care treabă?

Amorul propriu era poreclit filotimie şi prin o bizarerie limbistică, mita sau ruşfetul rusesc se chema filotim.

Onorul... cinste!
Gloria... slavă!
Libertatea... slobozenie!

Românismul avea un înţeles insultător pentru tagma evghenistă, căci o apropia de clasa locuitorilor de la ţară: „Român e ţăranul, eu sunt boier moldovan“, declamau cu mândrie elevii lui Cuculi şi Chiriac.

Unirea?... Un vis nevisat încă de nime. Independenţa? Alt vis îngropat în mormintele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul.

Egalitate, libertate? Utopii ieşite din sânul Goliei şi menite a duce pe utopişti iarăşi în Golia, dacă ar fi existat asemene vizionari. Şi precum sacrele principii de drepturile şi îndatoririle omului în societate zăceau sub pâcla ignoranţei, asemene şi limba, şi literatura, şi artele frumoase se resimţeau de influenţa pâclei. Barbaria turcească, corumperea grecească şi desele ocupări ruseşti lăsară urme deplorabile în moravurile şi în spiritul societăţii, şi caracterul ei român dispăruse precum dispare pământul sub zăpada iernii. Soarele României era palid şi fără căldură naţională! Limba, păstrată cu sfinţenie de străbunii noştri şi de popor, devenise un tutti frutti, împestriţat cu vorbe greceşti, turceşti, ruseşti şi franceze.

Sub domnirea paşalelor ea se corcise cu ogeaguri, cu calemgii, cu taclituri, cu muchelefuri, cu chefuri, cu temenele, cu huzmeturi etc.; sub fanarioţi se încuscrise cu evghenii, cu filotimii, cu takismata, cu englendisiri, cu aporii, cu filo to heri, cu istericale, cu baclavale, cu arhontologii, parigorii etc. În fine, studiul limbii franceze introdusese în biata limbă nenumărate cuvinte terminate în arisit: amorarisit, menajarisit, amuzarisit, pretindarisit, perfecţionarisit, constituţionalizarisit etc.

Un adevărat român rătăcit în societate pe atunci rămânea cu gura căscată şi se putea crede transportat într-o lume cu totul străină sau mai bine în turnul lui Babel. Ce putea fi dar literatura unui asemenea timp?

Pe la începutul secolului s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeţi, care au lăsat urme adânci în memoria contemporanilor.

Acea pleiadă compusă de: Tăutu, Conachi, Beldiman, Bălşucă, Pogor, Bucşănescu etc., toţi boieri şi feciori de boieri, erau înzestraţi cu învăţăturile clasice ale limbilor: elină, latină şi franceză. Ei se îngânaseră cu imaginile poetice ale mitologiei antice şi primiseră totodată reflectul depărtat al ideilor voltairiene, pe care revoluţia cea mare din 1793 le răspândise în Europa; însă distanţa nestrăbătută ce exista între patria lor şi izvorul acelor idei, precum şi mai cu seamă poziţia lor socială îi opriră de a se pătrunde de principiile radicale ale Franţei. Spiritul lor lua deci o altă direcţie; el se îndrepta cu tot focul tinereţii pe câmpul înflorit al poeziei, câmp ce îi ducea în templul amorului. În curând Moldova fu inundată de satire, cântece amoroase şi elegii, în care dumnezeii mitologici şi mai cu seamă Afrodita ocupau locul cel mai important, precum în poeziile franceze de la aceeaşi epocă. Acele stihuri descriau în cadenţe lungi jalnica stare a inimilor şi chiar, sub forma de acrostihuri indiscrete, publicau numele zânelor adorate.

Satirele erau foarte mult gustate, căci ele corespundeau cu natura spiritului râzător al românilor; dar, mai presus de toate, cântecele de lume erau bine primite, fiind cântate de lăutari la mese, nunţi, petreceri prin grădini şi vii.

Pe atunci breasla lăutarilor dobândise o mare însemnătate, căci fiecare boier ce poseda suflete de ţigani avea şi banda sa de muzicanţi deprinşi a suna din viori, din cobze şi din naiuri; iar diversele bande se întreceau care de care a compune melodii mai duioase pe versurile boiereşti şi a scoate din piepturi ahturi mai prelungite, mai pătrunzătoare în folosul dragostei stăpânilor.

lautarii serveau de tainici curieri ai inimilor, căci declarările de amor se făceau prin gurile lor; prin urmare un ah! sau un of! bine trăgănat plătea pungi de bani şi adeseori înstărea pe fericitul ţigan, care poseda piept sănătos şi răsuflare lungă.

Astfel era obiceiul! Să-l respectăm, ca unul ce a contribuit la fericirea părinţilor noştri şi a păstrat, în lipsă de tipar, producerile poetice ale generaţiei trecute. Acele produceri au patru caractere distincte şi se împart în: 1) Cântece de lume (poezii amoroase); 2) Epistole; 3) Satire şi 4) Meditaţii filozofice; însă mai putem adăuga câteva încercări de soiul epic şi câteva traduceri în versuri din autorii străini, precum:

Plângerea Moldovei sau Jalnica tragedie, poem compus de
Beldiman asupra revoluţiei greceşti de la 1821.
Orest, tragedie de Voltaire, tradusă de Beldiman.
Henriada lui Voltaire, poem tradus de Pogor.
O parte din poemul lui Pope, tradusă de Conachi.
Epistolele Eloisei către Abeilard, traduse din Baur Lormian, de Conachi... etc., etc.

Toate aceste scrieri au meritul lor în privirea versificării şi a limbii, ades mlădiată cu mult talent; dar nu au putut exercita vreo influenţă salutară asupra gustului pentru literatură în epoca de care vorbim, fiind nerăspândite în public. Ele probează că printre părinţii noştri existau spirite cultivate distinse, ce simţeau nevoia de a-şi lua zborul în sfera ideilor înalte, însă nu erau seduse de prestigiul gloriei; căci lipseau mijloacele publicităţii. Poeţii scriau pentru mulţumirea lor, precum diletanţii fac muzică în singurătate, şi nu se îngrijeau de soarta manuscriselor. Consecinţa inevitabilă a unei asemene nepăsări a fost pierderea multor din autografe, care după moartea autorilor au servit a acoperi gavanoasele cu dulceţuri.

Cămara se îmbogăţea cu paguba literaturii.

În adevăr, demnul de laudă Asachi se încercase a fonda o tipografie şi un jurnal: Albina românească, însă acea tipografie zăcea în nelucrare din cauza lipsei de materie şi biata Albină era condamnată a culege miere numai din florile grădinii domneşti. Îi era oprit de a deştepta opinia publică, care pe la 1840 se prezenta în ochii guvernului sub forma unui monstru ameninţător; dar îi era permis şi chiar impus a relata numai ceremoniile de la Curte şi de la consulatul rusesc.

În adevăr, Asachi publică din când în când câte o cărticică de învăţătură elementară pentru şcoale şi câte un calendar la începutul fiecărui an; dar şi în acele publicaţii inocente el se găsea constrâ ns de asprimea unei cenzuri neinteligente.

Foarfecele cenzurii ţineau locul spadei lui Damocles deasupra capului fiecărui autor.

Dezvoltarea ideilor şi purificarea gustului literar se resimţeau dar foarte amar de sistemul apăsător al guvernului, şi avântul scriitorilor îşi frângea aripile, lovindu-se de indiferenţa publică ca de o stâncă. Bătrânii nu citeau decât vieţile sfinţilor; iar tinerii nu citeau nimic, dispreţuind cărţile româneşti, şi printre acei tineri numai un Alexandru Hrisoverghi şi un Costache Negruzzi: rari nantes in gurgite vasto se băteau cu mâna pe frunte, zicând cu desperare ca Chénier în ora morţii lui: Et pourtant je sens que j’ai quelque chose là!

V

Tabloul de mai sus va părea poate depins cu culori cam mohorâte. Societatea este prezentată sub o lumină puţin favora– bilă; timpul este arătat cu un nămol de defecte şi de ridicole. E drept, prin urmare, să examinăm şi părţile avantajoase ale tablo– ului, pentru ca să ne facem o idee exactă de epoca părinţilor noştri, epocă interesantă, de care ne ţinem noi înşine prin legături intime.

1 2 3