string(7) "library" string(8) "document"
1822
1465
1832
82
1385
1359
1475
1307
1497
1646
940
1391
1310

Constantin Negruzzi

1 2 3

Am pretins că până la 1840 şi chiar mai încoace cu câţiva ani, ideile şi principiile moderne înrădăcinate astăzi la noi nu pătrunseseră încă în ţară, că societatea purta sigiliul oriental, că spiritul şi inima se luptau şi amorţeau sub suflarea otrăvitoare a fanariotismului, că precum guvernul nu avea altă ambiţie decât aceea de a fi bine văzut la Petersburg, asemene boierimea nu avea altă preocupare decât a fi bine văzută şi protejată de guvern.

Am spus că generaţia stătută era înţelenită în vechile datini şi privilegii, fără nici o dorinţă de a ieşi vreodată din cercul lor; vom adăuga că tinerimea ce reprezenta viitorul ţării nu avea nici o însemnătate, nici o aspirare, nici o iniţiativă şi negreşit ea ar fi rămas pierdută în hăugaşul trecutului dacă unii din părinţii noştri nu ar fi avut ideea de a-şi trimite copiii la universităţile din Francia şi Germania. Această idee providenţială, acest act revoluţionar, putem zice, a deschis porţile României la toate reformele civilizatoare ce au năvălit la noi şi s-au împământenit cu o repejune fără exemplu în oricare altă parte a lumii. Să fim drepţi şi să ne închină m cu respect şi recunoştinţă dinaintea memoriei părinţilor. Ei prin traiul lor păreau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce în Patria lor un secol de progres şi de regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor.

Glorie şi onor părinţilor noştri! Ei au pregătit viitorul, un viitor plin de frumoase promiteri, care s-au realizat în parte şi din care se bucură generaţia de astăzi.

Acei oameni venerabili au undit în inima lor cea mai sublimă aspirare: căci ei păstrau cu sfinţenie în fundul inimii calităţile moştenite de la străbuni şi neatinse de cangrena fanariotismului. Pentru acei boieri demni, ţara, numită moşie, era cel mai scump odor, cea mai sacră avere strămoşească. Demnitatea lor personală îi ţinea pe picioare şi ameninţători în faţa puternicilor intriganţi de la Fanar, simţul lor de naţionalitate îi făcea a plânge, privind înjosirea Patriei lor, căzută din culmea gloriei la rangul de un simplu paşalâc. Respectul lor pentru persoana împăratului Rusiei era izvorât din recunoştinţă, căci Rusia pusese capăt domnirii fanarioţilor, ea reînviase tractatele vechi ale ţării cu Turcia şi dotase România cu o constituţie mult mai liberală decât ale imperiilor vecine. Ei au fost singurele coloane rămase al timpului naţionalităţ ii noastre; pe fruntea lor venerabilă aurora viitorului reflecta razele sale; însă amar de naturile alese, de inteligenţele nerăbdătoare care trăiau în aşteptarea acelui viitor depărtat! C. Negruzzi a fost una din acele naturi.

Crescut în ţară sub privegherea părintelui său, el îşi dezvoltă spiritul, îşi înmulţi cunoştinţele prin citirea autorilor clasici, atât eleni, cât şi francezi, şi de la sine se înfrăţi cu şcoala romantică, al cărei şef era Victor Hugo. O oprire destul de lungă în Basarabia şi Rusia de sud punându-l în relaţie cu vestitul poet Puşkin, gustul său pentru literatura modernă se afirmă încă mai mult şi, ca prin un efect magic, el se trezi deodată cu o avere bogată de idei noi, de poezii armonioase şi de stil curat românesc. Avea, sărmanul, o comoară, şi nu se putea bucura a o împărţi cu nimeni, căci împrejurul său nimeni nu era în stare să o preţuiască la adevărata ei valoare.

Efect curios al legii de contraste! efect natural al sistemului de opresie! Pe când stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme, francisme mirosea a birocraţie, modelându-se pe fraza stereotipă de aşa precum şi în urmarea celor mai sus pomenite; pe când poezia lâncezea în versuri trăgănate de 16 picioare şi şchiopăta sub forma de ode linguşitoare către ministru, domn şi împărat, C. Negruzzi traducea cu o măiestrie artistică baladele lui V. Hugo şi minunata poezie a lui Puşkin Şalul negru. Limba lui era corectă, versificarea armonioasă şi traducerea demnă de original.

Pe când clerul ţinea într-o mână discul drăgălaş şi în cealaltă fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi îndrăznea a scrie pe Toderică, jucătorul de cărţi şi să traducă, în colaborare cu A. Donici, Satirele prinţului Antioh Cantemir, în care se găsesc pasaje ca următorul:

De vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată,
Înfăşură-ţi trufia, îţi pune lanţ de aur,
Sub mitră strălucită ascunde-ţi capul tău
Şi sub o barbă lungă stomacul îmbuibat,
Diaconul să meargă cu cârja înainte.
Te-ntinde-ntr-o caretă şi tot blagosloveşte
În dreapta şi în stânga când eşti plin de venin etc.

Pe când tradiţiile istorice căzuseră în uitare şi faptele glorioase ale strămoşilor noştri se pierdeau în întunericul ignoranţei, C. Negruzzi avu nobila dorinţă de a deştepta simţul naţional prin poemul istoric Aprodul Purice. Acest mic poem cuprinde tablouri de o rară frumuseţe şi se deosebeşte atât prin armonia versurilor, cât şi prin o energie de stil necunoscută încă până la dânsul.

Începutul e pastoral şi încântător:

Ciocârlia cea voioasă prin văzduh se legăna
Şi-nturnarea primăverii cu dulci ciripiri serba,
Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat etc.

Iar cu cât poetul intră mai afund în sugetul său, versul devine oţelit, şi când descrie lupta de pe malul Siretului, între ostaşii lui Ştefan-vodă şi armia ungurească a lui Hroiot, poemul ajunge la înălţimea epică. În acel pasaj poezia descriptivă produce efecte de minune în ochii şi în auzul cititorilor prin nechezarea cailor, prin zângănitul armelor şi mai ales prin eroismul domnului. Se cunoaşte că nu fără intenţie Negruzzi colora atât de viu tabloul său; lui îi plăcea să puie în faţa tronului imaginea sublimă a lui Ştefan, ca un contrast amar; îi plăcea să arate boierilor degeneraţi din timpul său cum erau acei de pe timpurile vitejiei, care, în loc de a trăi în trândăvie, ştiau să moară cu sabia în mână pentru apărarea ţării.

Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios prezentului mişelit.

Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iară domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpuşneanu şi a spune boierilor un mare adevăr: „Poporul e mai puternic decât boierimea!“

„Proşti, dar mulţi!“ răspunde Lăpuşneanu vornicului Moţoc, în scena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poarta curţii striga: „Capul lui Moţoc vrem!“ Acel răspuns al domnului: ,,Proşti, dar mulţi!“ cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluţie socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, rău primită de boieri; însă ea îşi dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română, şi va rămânea totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate.

Nu mai enumăr celelalte păcate ale tinereţilor, toate spirituale, atrăgătoare şi plăcute ca păcatul; însă voi declara fără nici o părtinire de veche amicie că valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calităţile lor, se măreşte în proporţie colosală când gândirea mea se raportă la timpul de sterilitate în care ele au fost produse. În anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamă preţioase.

Bagajul literar al lui Negruzzi este mai puţin voluminos, precum a fost şi acel al lui Prosper Mérimée în Francia; însă câştigă în calitate ce-i lipseşte în câtime. El zicea: „Mai bine vreau un armăsar arăpesc decât o herghelie tătărească“ şi „decât un câmp de măcieşi, mai bine un singur trandafir“. Avea multă dreptate şi zicea un mare adevăr în limbajul său original: căci mai bucuroşi să fim de a poseda în bibliotecă un singur volum de păcatele lui Negruzzi decât o sută de tomuri ale unor literaţi păcătoşi.

Am asemănat pe Negruzzi cu Mérimée în privirea câtimii operelor; acea asemănare o găsim şi în natura talentului şi chiar a spiritului lor. Amândoi aveau condeie de oţel mlădios, cu care ştiau a cizela foarte fin limba de care se serveau. Ei aveau deopotrivă simţul estetic în producerile lor şi posedau acelaşi farmec de naraţie. Orice întâmplare zilnică, orice istorioară cât de neînsemnată, Negruzzi ştia să o prezinte sub forme interesante, şi atât convorbirea lui variată, cât şi tactul purtării, modestia şi blândeţea caracterului său l-au făcut a fi mult simpatic contemporanilor săi.

Ca om politic, deşi rolul lui nu a fost însemnat, e de ajuns să amintim aici că, fiind deputat sub domnia lui Sturza-vodă, el a fost exilat de două ori la moşia sa Trifeşti de pe malul Prutului, pentru crima neiertată că avea idei liberale şi făcea opoziţie guvernului. Însă şi diversele posturi ce a ocupat, de la simplu diac de visterie, post în care intrau întâi feciorii de boieri pe atunci, până la postul de ministru de finanţe, şi cariera politică erau contrare gustului şi tendinţelor sale literare.

În nămolul de dele, adunate împrejurul lui de şicana proceselor, în mijlocul lucrărilor seci de cancelarie, la care a fost condamnat o mare parte din viaţă, el găsea timp a comite plăcute păcate, colaborând la toate foile ce se iveau pe orizontul literar. Astfel: Curierul de ambe sexele al lui Heliad, Albina lui Asachi, Alăuta românească, Dacia lui Kogălniceanu, Progresul, România literară ale lui Alecsandri, Lumina lui Hasdeu şi chiar Convorbirile literare s-au ornat cu mărgăritare ieşite din şiragul său. Însuşi repertoriul teatrului naţional se îmbogăţi cu două piese originale, care au avut mare succes pe scenă: Doi ţărani şi cinci cârlani şi Muza de la Burdujeni; această muză a rămas un tip în panorama noastră socială. Aşadar, ca membru al societăţii, C. Negruzzi a fost o individualitate marcantă printre contemporanii săi.

Ca om politic, a fost liberal într-un timp unde liberalismul era periculos, căci îl ameninţa exilul.

Ca om de litere, a fost, este încă şi va fi mult timp în fruntea prozatorilor români.

Ca român, cu simţul de adevărată naţionalitate, să-l lăsăm însuşi a se exprima:
„Francez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut,
Pământul tău e bine-a nu uita,
Oricui e drag locul ce l-a născut;
Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta,
Nu mai găsesc ca dulcea Românie
De-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea,
Corci venetici! ... Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt român şi-mi place ţara mea.“

Mirceşti, ianuarie 1872

1 2 3