Cui nu-i place să vadă alergând pe un şes întins o poştă românească cu opt cai? Caii aleargă cât le apucă piciorul; postaşii chiuiesc cât îi ţine gura, pocnind necontenit din harapnice, şi căruţa sau caleaşca ce coboară văile, trece podurile, suie dealurile cu repejunea drumului de fier... din Austria. Tot drumul e un vârtej spăimântător în care călătorul are prilej de a-şi vedea capul frânt de zece ori pe ceas; dar n-aibă frică el, căci, deşi drumurile sunt rele, deşi caii sunt mici, deşi hamurile sunt slabe, deşi, într-un cuvânt, primejdiile sunt multe, postaşii români sunt dibaci, sunt voinici. Fie noapte oarbă, fie glod, fie costişă, fie vale sau prăpastie... n-aibă grijă călătorul când postaşul îi zice: Nu te teme, domnule, că eşti cu mine!

Cine a văzut o horă veselă învârtindu-se pe iarbă la umbra unui stejar, sau dansul vestit al căluşăilor, sau munteneasca, sau voiniceasca şi s-a putut opri cu sânge rece în faţa acelor veselii ale poporului atât de vii, atât de caracteristice?

Şi, mai cu seamă, care român nu şi-a dorit patria cu lacrimi, când s-a găsit în străinătate? şi care nu se simte pătruns de o jale tainică şi nesfârşită, când aude buciumul şi doinele de la munte?

O! trebuie să nu aibă cineva nici o picătură de sânge în vine, nici o scânteie de simţire în inimă, pentru ca să nu se înduioşeze la priveliştea patriei sale şi să nu iubească pe fratele său, poporul român.

Aruncă-ţi ochii la oricare român, şi-l vei găsi totdeauna vrednic de figurat într-un tablou.

De va şedea lungit pe iarbă, la poalele unui codru; de va sta pe picioare, rezemat într-un toiag, lângă o turmă de oi; de va sălta în horă, vesel şi cu pletele în vânt; de se va coborî pe o cărare de munte, cu durda sa pe spinare; de se va arunca voiniceşte pe un cal sălbatic; de va cârmui o plută de catarguri pe Bistriţă sau pe Olt ş.c.l.; ... oricum l-îi privi, fie ca plugar, fie ca cioban, fie ca postaş, fie ca plutaş, te vei minuna de fireasca frumuseţe a pozei lui şi te vei încredinţa că un zugrav n-ar putea nicăieri să-şi îmbogăţească albumul mai mult şi totodată mai lesne decât în ţările noastre.

Vezi-l pe român când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie! cum îi creşte inima în piept ca frunza în pădure! cu câtă mulţumire el cată la noua podoabă a naturii ce acoperă locul naşterii sale, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, holdele răsărite!

Românul se renaşte cu primăvara! El întinereşte cu natura, căci o iubeşte cu toată dragostea unui om primitiv. De aceea şi toate cântecele lui încep cu frunză verde. Lui îi place să se rătăcească prin desişul pădurilor; îi place să pocnească şi să cânte din frunze; îi place să-şi puie flori la pălărie, să asculte cântecele păsărilor şi să zică atunci câte o doină de jale, de dragoste sau de hoţie.

Pentru dânsul primăvara este un timp de simţiri puternice şi ademenitoare. Gingaşele flori ale câmpului îi aduc aminte de copile românce cu ochii mari şi vioi, cu feţe rotunde şi albe, cu guriţe rumene şi glumeţe, şi atunci, fără de voie, el începe a cânta:

Frunză verde sălcioară!

Puiculiţă bălăioară,

Vin' degrabă pân' te-aştept

Să te strâng în braţ' la piept... sau:

Hai, Ileano, la poiană,

Să săpăm o buruiană,

Buruiana macului,

Ca s-o dăm bărbatului... sau:

Pentru tine le fac toate,

Ş-apoi zici că nu se poate!...

Dar totodată desimea înverzită a codrilor, prin care şerpuiesc şi se pierd tainice potici, deşteaptă în inima lui un dor ascuns de voinicie şi îl îndeamnă a zice:

Frunza-n codru s-a desit;

Sufletu-mi s-a răcorit!

Hai, voinice, la ponoară

Păn' ce-i iarba crudişoară,

Unde calci,

Urmă nu faci;

Unde şezi,

Nu te mai vezi...

sau:

Rămâi, taică,-n veselie;

Eu mă duc în haiducie!

Şi dacă acele doruri ale inimii sale se împlinesc, dacă norocul îi aduce în braţe o puicuţă bălăioară, el îi jură în cosiţe c-a s-o ieie de nevastă şi s-o ţie tot pe braţe şi la sân cât a trăi cu dânsa.

Şi dacă întâmplările îl aduc a se face voinicel cu tăişul de oţel, el nu merge în haiducie numai pentru dorinţa de a câştiga bani, ci pentru că simte în sineşi un îndemn neînvins către o viaţă de lupte şi o ur[...]mpăcată împotriva ciocoilor.

Şi la aceasta avem martori înseşi cântecele lui:

Măi stăpâne, măi stăpâne!

Nu-ţi tot bate Joc de mine,

Că-a veni vara ca mâine,

Şi te-oi prinde-n lunca mare... ş.c.l.

sau: