După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.

Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi pricepu că Prîslea cel viteaz trebuie să fi ieşit deasupra pămîntului. Atunci zise împăratului:

- Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.

Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămîni, şi daca nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul.

Argintarul, ca şi de-lalt rînd, se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întîia oară pe Prîslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară daca se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi săvîrşi cu bine.

Cînd văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru.

Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise:

- Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă.

- Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut.

Primiind porunca asta, argintarul se înfăţişă împăratului rugîndu-l să-l ierte şi zicîndu-i:

- Cum o să aduc înaintea măriei-tale pe meşter, fiindcă este un om prost şi trenţăros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale.

Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.

Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prîslea şi-l curăţi, îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul; iară împăratul îl înfăţişă fetei.

Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului:

- Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mîna zmeilor.

Şi, dînd în genunche, îi sărută mîinile şi pe faţă şi pe dos.

Luîndu-i seama bine împăratul, îl cunoscu şi dînsul, măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.

În cele mai din urmă, inima lui înduioşită de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genunche rugîndu-l mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.

Prîslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra pămîntului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului.

Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prîslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prîslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise:

- Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare cîte o săgeată în sus şi Dumnezeu, daca vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.

Aşa făcură. Ieşiră cîte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, cînd căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorîră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.

Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prîslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mîndrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătîne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi pînă în ziua de astăzi, de or fi trăind.

Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai

O bucată de batoc,

Ş-un picior de iepure şchiop,

şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.