A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lîngă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse pînă atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de cînd îl avea el, nu putuse să mănînce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescînd şi pîrguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai cînd erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul să pîndească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele mai de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise:

- Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atîtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mîna pe acel tîlhar care ne jefuieşte.

- Dragul meu, zise tată-său, atîţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atîta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să pîndeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.

Atunci fiul împăratului se puse la pîndă o săptămînă întreagă: noaptea pîndea şi ziua se odihnea; iară cînd fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease pînă la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai tîrziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decît tocmai cînd soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.

Nepoftită fu mîhnirea tatălui său, cînd auzi spuindu-i-se astă întîmplare.

De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dînsul să pîndească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făcea atîta întristare.

Timpul veni, merele începură a se pîrgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.

Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie; dar fiul său cel mic, Prîslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:

- Tată, atîţia ani l-ai ţinut, ai suferit atîtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.

- Fugi de-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atîţi şi atîţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.

- Eu nu mă încumet, zise Prîslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.

Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.

Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decît altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară cînd se gîndea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.

Prîslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. În sfîrşit, merele începură a se pîrgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:

- Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pîndesc şi eu.

- Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca şi fraţii tăi cei mai mari.

- Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz pe tîlhari, ci numai o cercare să fac.

Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pîndă într-un colţ pe lîngă pom, bătu ţepuşele în pămînt şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.

Astfel pîndi pînă cînd, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrînd să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind pînă cînd, pe la revărsat de ziori, un uşor fîşîit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fîşîitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, cînd dete cu a treia, un geamăt ieşi de lîngă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese cîteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.

Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decît cînd a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

- Acum, zise Prîslea, să căutăm şi pe hoţ.

Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătînd împăratului dîra de sînge ce lăsase pe pămînt rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duse să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.

Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decît dînşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.

Se luară, deci, după dîra sîngelui şi merse, merse, pînă ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă pînă ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dîra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dîra de sînge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.

Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecît vîrteje şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare.

- Dară, zise el, cînd voi scutura frînghia, să mă scoateţi afară.

Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintîi, atîta numai că se lăsă ceva mai în jos.

- Acum e rîndul meu să mă las în prăpastie, zise Prîslea, văzînd că fraţii cei mari se codesc; cînd voi mişca frînghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frînghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici, să păzească şi, cînd va vedea că frînghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.

Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frînghia d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, pînă ce văzură că frînghia nu mai sta întinsă, cum este cînd are ceva atîrnat de capătul ei.

Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:

- Să aşteptăm pînă ce vom vedea daca face vreo izbîndă, şi atunci ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dînsul care ne face de ruşine.

Prîslea ajunse pe tărîmul cellalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pămîntul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătîndu-se, apucă pe un drum şi merse pînă dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă.

Nevăzînd nici pui de om pe care să-l întrebe cîte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşei îl întîmpină o fată frumuşică, care zise:

- Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărîmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea; aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-a răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărîmul de unde eşti tu.

Atunci el povesti pe scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dîra sîngelui pînă la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea. şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.

Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales cîte una din ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerîndu-le cîte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile.

- Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară pînă una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul cînd are să vină la prînz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui.

N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul; şi, cînd era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.

Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse acasă. Cînd era la poartă, începu să strige:

- Hîm! hîm! aici miroase a carne de om de pe tărîmul cellalt; şi, văzînd pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vînt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămîie oasele pe alt tărîm?