string(7) "library" string(8) "document"
80
1300
1465
1466
1391
1812
1467
1497
1359
1385
5500
1475
1646

Impresii de călătorii Werner Stauffacher

1 2 3

— ţărani ca tine pot să-şi tragă plugul singuri, dacă vor să mănânce pâine, de care nu sunt vrednici.

— Ascultă, i-am zis, mai este vreme, caută-ţi de drum şi te iert.

— Şi unde-ţi este arcul sau arbaletaca să vorbeşti aşa? Era lângă mine un copaci tânăr, l-am rupt.

— N-am trebuinţă, iată destulă armă, i-am zis.

— De vei face un pas, te spintic ca pe o căprioară. C-o săritură, fui lângă el cu băţul rădicat.

— Şi eu, de vei pune mâna pe plugul meu, te ucid ca pe un bou.“

El întinse braţul şi atinse jugul — aşa îmi pare că l-a atins cu vârful degetului.

Băţul meu căzu, şi sluga lui Landenberg cu el. îi sfărmasem braţul ca o nuia de răchită.

— Şi bine ai făcut, şi era drept! strigară amândoi oamenii.

— O ştiu şi nu mă căiesc, urmă Melhtal, dar tot fui silit să-mi caut scăpare. Mi-am lăsat boii şi m-am ascuns toată ziua în codrii Roestockului; apoi, după ce înnopta, gândii la tine că eşti bun şi priimitor de oaspeţi, şi iată-mă.

— Eşti binevenit, Melhtal, zisă Walter Furst, strângându-l de mână.

— Dar nu e tot, urmă tânărul, ne-ar trebui un om isteţ, să-l trimitem la Sarnen ca să afle ce s-au petrecut de ieri şi ce măsuri de răzbunare a luat asupra mea Landenberg.

În momentul acesta, un pas îngreuiat de osteneală se auzi şi un minut apoi, un om bătu, zicând: „Deschideţi, eu sunt Ruder“.

Melhtal deschise uşa ca să s-arunce în braţele slugei tatălui său, dar, văzându-l atât de galben şi abătut, se înapoi spăimântat.

— Ce veste, Ruder? zisă cu glas tremurând.

— Vai de tine, tânărul meu stăpân! Vai de ţara ce vede în linişte asemenea nelegiuiri! Vai de mine care îţi aduc aşa rele veşti!

— N-a păţit nimic bătrânul, zise Melhtal; ei au respectat vrâsta şi părul lui cel alb; bătrâneţele sunt sfinte!...

— Respectează ei ceva? Este vrun lucru sfânt pentru ei?

— Ruder!... strigă Melhtal, încleştând mâinele.

— L-a luat, l-a apucat să spuie unde eşti, şi fiindcă nu ştia... bietul bătrân! I-au scos ochii!

Melhtal ţipă straşnic. Werner şi Walter Furst s-au uitat unul la altul, cu părul zburlit, cu fruntea plină de sodori.

— Minţi! strigă Melhtal, apucând pe Ruder de gât; minţi, oamenii nu pot face asfel de crime; oh! minţi, zi că minţi!

— Vai! răspunse Ruder.

— I-au scos ochii, zici? şi aceasta pentru că eu am fost fugit ca un mişel! Au scos ochii tatălui, pentru că nu le putea da pe feciorul său! Au înfipt o sulă de fer în ochii unui bătrân!... şi aceasta ziua mare, în faţa luminei, în faţa soarelui, în faţa lui Dumnezeu! şi munţii noştri nu s-au surpat piste capetele lor! Bălţile noastre n-au ieşit din matce ca să-i

Înghită! Trăsnetul n-a căzut ca să-i detune! Nu le ajung lacrimile noastre şi ne fac să plângem sânge! Ah! Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Fie-ţi milă de noi! şi Melhtal căzu ca un copaci desrădăcinat, să tăvăli pe jos, muşcând pământul. Werner să apropie de Melhtal.

— Nu plânge ca un copil, nu te tăvăli ca o fiară; scoală-te ca un om, Melhtal, noi vom răzbuna pe tatăl tău.

Tânărul se găsi deodată în picioare, ca şi când un resor îl sculase.

— Îl vom răzbuna! ai zis Werner?

— Îl vom răzbuna! adaogă Walter Furst.

— A! strigă Melhtal cu un glas ce semăna cu râsul unui nebun. Se auzi atunci glasul unui cântec vesel, nu prea departe, şi la cotişul drumului să văzu, la cele întâi raze a zilei, un nuou om.

— Ascunde-te, strigă Ruder lui Melhtal.

— Şăzi, zisă Walter Furst. E un prieten.

— Care ar putea să ne fie folositor, adaogă Werner. Melhtal căzu obosit pe o laviţă.

în vremea aceasta streinul se tot apropia: el era un om ca de patruzeci ani; era îmbrăcat cu o haină de color închis care i să cobora numai pană la genuchi şi care semăna a fi de mijloc între îmbrăcămintea călugărească şi cea mirenească; părul său cel lung însă, musteţile şi barba sa îl semăna că este din cetăţeni slobozi. Pe lângă acestea, mersul său era mai mult de soldat decât de călugăr, şi l-ar fi putut lua cineva că e om de oaste, daca n-ar fi purtat, în loc de sabie, o calamare atâr-nată la cingătoarea sa, şi în umăr o tulbă de arcaş deşartă de săgeţi, un vălătuc de pergament şi condeie. Costumul lui să completa printr-un pantalon de postav albastru, strâns pe picior prin cheotori înnodate, şi prin lungul băţ inferat fără care foarte rar călătoreşte munteanul.

Cum văzu oamenii ce s-adunaseră dinaintea uşii, încetă de cântat şi să apropia cu acel aer deschis care arăta încredinţarea sa că a să găsască chipuri cunoscute. Era încă câţiva paşi departe, când Walter Furst i-a adresat vorba.

— Domnul să te păzască, Walter! Mă duc să iau dările de la Fraumünster( mănăstire de maici) de Zurich pe care le adun eu, precum ştii.

— Nu poţi să te opreşti un sfert de ceas la noi?

— Ce să fac?

— Să asculţi ce să-ţi spuie acest tânăr...

1 2 3