Natura creatoare nu-şi alege locurile privilegiate spre a-şi dezveli podoabele sale. Şi floarea codrului nu o dată rivalizează cu planta cultivată sub vitrinele palatului. Catrinuţa, fiica codrului, cu frumuseţea sa putea sta în rând cu cele mai alese fiinţe, ce străluceau în saloane cu a lor forme şi graţii încântătoare. Catrinuţa se deosebea numai cu costumul ei cel simplu şi cu mişcările ei nestudiate, cu coloratura obrajilor ei dogoriţi de soare, ce da încă mai multă vigoare frumuseţii corecte a unui profil clasic, graţioasă închipuire, ce poeţii orientului o chemau nu o dată în versurile lor înfocate. Ochii ei negri, umbriţi de gene lungi, exprimau o căutătură galeşă şi pătrunzătoare, iară părul ei era de o mărime atât de abundentă, încât împletit şi adunat într-o coadă ajungea până la pământ.

Deci Catrinuţa înainta cufundată în gânduri cu ochii ţintiţi la pământ, când deodată nechezatul calului lui Hriţko a făcut-o să tresară. Ea îşi îndreptă ochii spre bojdeucă şi, cunoscând calul, a ghicit călăreţul, şi o zâmbire de plăcere se ivi pe guriţa ei. Ea grăbi spre poieniţă, unde o întâmpină Hriţko şi o luă de mână.

— O, de când te aştept, îi zise el, să fiu aici şi să nu te văd îndată!

— Of, ce grabă, răspunse Catrinuţa râzând, tu doreai să mă vezi îndată, dar venirea ta de astăzi nu este prea grabnică?

— Doamne! ce sunt eu vinovat dacă îndeletnicirile la curte nu-mi dau răgaz, şi tocmai acuma când vânătoarea cea mare se apropie, zace multă răspundere pe capul meu, încât nu-mi rămâne timp de prisos.

— Şi pe când se va aduna boierimea la vânat?

* Cântec vechi malorus.

— De astăzi peste o săptămână, însă de mâine chiar încep a sosi oaspeţii cei din apropiere.

— Ce minunată adunare va fi aceasta, şi cum aş dori să privesc la curte sosirea atâtor boieri, zise Catrinuţa cu naivitate.

— Ba nu, puicuţa mea, răspunse Hriţko posomorându-se, nici

tu nu trebuie să vezi pe boierii vânători, nici ei pe tine. — Şi pentru ce?

— Pentru că te pot vâna prea uşor.

— Văzut-ai, mă rog, răspunse Catrinuţa dând din umeri, parcă eu sunt căprioară sălbatică? Ce şagă! Şi cu o mişcare repede îi aplică lui Hriţko o sfârlă în vârful nasului.

— Orişicum, deşi nu eşti pentru ei o căprioară sălbatică, apoi negreşit o poamă gustoasă, răspunse Hriţko oftând.

— Ian lasă, linguşitorule! nu mă mai face poamă gustoasă. Dar să uităm vânatul. Spune-mi mai bine când mă vei duce la bâlciul de la Svirsk, ca să-mi cumperi cordele şi papuci roşii de nuntă. Gândesc că în grabă nu mă vei duce, căci eşti zgârcit de bani şi nu vrei ca mireasa ta să fie frumos îmbrăcată, temându-te că voi plăcea vreunui boiernaş tinerel ce umblă pe la bâlciuri după fete frumoase, aşa că am ghicit? Astfel vorbind apucă pe Hriţko de vârful mustăţilor, răsucindu-le în degete. Tânărul flăcău îi prinse cu o mână degetele, iară cu ceealaltă o trase pe genunchi şi, fermecat de privirea ei, îşi plecă capul pe umărul ei.

— Dar, îs zgârcit, răspunse el, căci tu-mi eşti toată avuţia mea, care n-aş da-o în schimb nici pe toate moşiile boierului nostru. Şi iată pentru ce mă înfiorez, când mă bate gândul că te pot pierde.

— Uită-te, mă rog, ce gând!

— Aşa, zise Hriţko, ţine minte că acest gând mă prigoneşte până şi în somn. Nu o dată te văd prin vis în braţele unui boier, şi atunci cu spuma la gură sunt silit să privesc cu umilinţă cum tu te lupţi respingând dezmierdările sale. O! atunci sar din pat nebun de durere şi alerg prin codru, astupându-mi urechile prin care pătrund ţipetele tale de desperare. Nespus e atunci chinul meu. Şi Hriţko îşi întoarse faţa ascunzându-şi lacrimile ce-l podidiră.

— Conteneşte... zise Catrina oftând dureros. Se uită cu compătimire la el, lărgindu-i-se pupilele ochilor sub apăsarea ne­spusei spaime ce o cuprinse.

— Nu-mi mai vorbi astfel de cuvinte înfricoşate ce fac de-mi furnică tot trupul de fiori, şi ea, lipindu-se de Hriţko, tresări iluminată de o idee subită şi îi vorbi:

— Ştii ce, iubite, să fugim de sub robie, căci îmi e frică să nu se întâmple cumva prezicerea ta. Tata ne-a dat binecuvântarea sa şi în cugetul nostru poate înlocui binecuvântarea preotului sătesc. Tu mă iubeşti şi eu asemenea pe tine, cu ale noastre braţe ce ştiu ce-i sila şi ce-i munca nu vom pieri de foame. Mai astă iarnă stăteam cu tătuca la foc şi el îmi povestea pătăraniile lui din călătoriile sale ca cărăuş în ţările străine. Deci ştiu că este o ţară unde oamenii de teapa noastră sunt slobozi ca păsările lui Dumnezeu, ca vântul ce zboară în pustiuri, şi că acea ţară nu este departe de aice, căci ea se află pe malul Prutului şi se numeşte România. Încolo deci! acolo-i scăparea noastră, şi numai acolo eu voi fi a ta, fără ca cineva să aibă puterea a ne despărţi.

Hriţko ascultă cu luare-aminte cuvintele iubitei sale, el cu plăcere ar fi zburat ca gândul în acea ţară fericită, de unde îi zâmbea neatârnarea, unde proprietatea inimii sale ar fi scutită de orice răpire. Cu ochii ţintiţi spre buzele ei, el aduna ca o albină de pe ele dulcea speranţă de un viitor fericit pe lângă iadul ce-l aştepta aici.

— Şi tu nu şuguieşti? întrebă el după o mică tăcere, spre a se încredinţa de hotărârea tinerei fetiţe.

— Nu, răspunse ea din toată inima.

— Dar ce ar zice tatăl tău de fapta noastră?

— Va zice că aşa o să fie, se auzi glasul lui Nikita care, ieşind în acel moment din bojdeucă, prinse de veste vorba tinerilor amorezaţi. Mergeţi, copiii mei! fiţi norociţi, scăpaţi din jugul ro­biei. Bunii creştini vă vor arăta calea, deci grăbiţi până ce nu soseşte vânătoarea şi, scoţând din chimir o mică punguliţă, urmă: iar asta să vă fie de drum, câţiva galbeni agonisiţi în tinereţile mele în ţara spre care plecaţi. Vă dau punguliţa şi Dumnezeu să vă ocrotească, iar eu poate în curând mă voi uni cu voi în altă lume, unde nimeni nu ne-a despărţi, unde cel mic cu cel mare stau alăturea uniţi prin fapte bune. Şi Nikita îşi plecă faţa zbârcită de bătrâneţe deasupra capetelor copiilor iubiţi, care îngenunchind cu cuviinţă îi sărutau picioarele.

Într-o clipă calul era înşeuat şi aceste două fiinţe porniră cu speranţe în viitor, şi o steluţă strălucea în a lor imaginaţie, ca şi luntraşul care, împingând luntrea pe luciul unei mări nemărginite, îşi ţinteşte căutătura spre un far în depărtare.

Hriţko şi Catrinuţa purcedeau cătinel adesea întorcându-şi ochii plini de lacrimi spre bietul bătrân, care, luându-şi cobza, îi petrecea cu un cântec trist de rămas bun. Umbrele celor două fiinţe iubite se iviră încă de câteva ori printre crengile copacilor, apoi dispărură învelite de amurgul serii ce se aşternea pe potica codrului. Atunci vocea bietului Nikita începu a tremura ca şi strunele cobzei sale, şi cântecul lui se sfârşi într-un suspin dureros, apoi scăpând cobza din mână pică pe pragul uşii sărutând cu buzele urmele fiicei sale şi bâiguind: Singur! singur pe astă lume, şi un şiroi de lacrimi năbuşi pe faţa sa necăjită.

De trei zile şi trei nopţi pereţii curţii boierului Klimenko se cutremurau sub zgomotul muzicii şi vuietul vocilor boierimii adunate în ospeţie. Orchestra compusă din robi sub direcţia unui profesor de muzică adus de la Praga era de vreo 50 de oameni. Toată tinerimea boierească şi toţi holteii bătrâni al Litvaniei benchetuiau la o masă întinsă, încărcată cu toate bunătăţile de mâncare şi de băuturi. Curgeau şiroaie de vinuri din butelii şi din paharele prăvălite. Era o orgie monstruoasă în onorul amfitrionului bătrân. Conversaţia cea mai hâdă, poveştile cele mai fără de ruşine zburau în toate părţile, şi câteodată puternicul ho-hot al musafirilor asurzea zgomotul orchestrei. Toţi erau cu chef, numai amfitrionul bătrân părea posomorât, lovind cu ciudă câteodată cu puternicul său pumn în masă şi răsturnând şiruri de butelii cu vinuri scumpe, care în căderea lor se stricau revărsând felurite arome ameţitoare. Iară din când în când vocea lui de bivol se ridica în sudălmi, din care se înţelegea motivul mâniei sale: Puşchiul! lup neîmblânzit! ticălosul! am să-l jupoi de viu pe hoţul nemulţumitor!

— Destul! destul! Bachus al Ucrainei, îl întrerupse un tânăr blond, un proprietar megieş. Poate că l-au mâncat lupii sau l-a spintecat vreun vier sălbatic. Şi la urmă de ce să te superi de un lucru atât de neînsemnat? Noi şi fără renumitul tău vânător am reuşit de minune. Cincisprezece lupi prinşi de vii în laţ, cinci vieri şi doi urşi ucişi. Ce-ţi mai pofteşte inima?

— Ce nemulţumitor! ce nemulţumitor! răgea boierul Klimenko; asta mă scormoneşte; a fugit, fără îndoială. Mâncat de lupi, zici tu? nici vorbă, căci s-ar fi găsit măcar potcoavele calului. Dar nu mi-a scăpa, adaose el ca şi cum s-ar mângâia; am trimis o sută de cazaci pe urmele lui*, promiţându-le un premiu mare, dacă-l vor aduce, fie chiar mort. Da! am să mă răzbun, oh! am să mă răzbun, chiar cu mâna mea am să-i storc sângele sfâşiindu-i spinarea... da... da... cu mâna mea... La această perspectivă faţa sa urâcioasă se însenină de o zâmbire diavolească şi, răsucindu-şi mânecile anteriului, cu plăcere anticipa acţiunea pedepsei săvârşite de el însuşi.

— Piei, drace! prietene, nu te mai îndrăci, îi răcni drept în

• Magnaţii ruseşti aveau dreptul să ţie în serviciul lor sate de cazaci călări, robi îmbrăcaţi în straie căzăceşti, însă fără altă armă decât biciul (nahaica). Aceşti cazaci în revoluţia poloneză înarmaţi de boierime luptară în contra armiei imperiale.

ureche un alt tânăr megieş, clipind cu ochii şi de abia bâiguind de beţie. N-ar fi mare folos dacă l-ai căsăpi pe Hriţko. Ţi-aş zice ceva mai bun... Am zărit prin droaia roabelor tale una cu ochişori negri, care nu e de obrazul tău, moşneagule, deci să facem schimb. Eu îţi dau pentru dânsa armăsarul meu ce l-ai văzut, pintenog cu stea în frunte, zău, din sânge arăpesc.

— Vivat! răcni deodată toată compania beată, ridicând paharele în sus, să bem, să bem adălmaş la schimbarea făcută... Să trăiască proprietarul armăsarului arăpesc!... şi încă mulţi ani stăpânul ochişorilor negri! adaose un al doilea. Să trăiască amfitrionul nostru Andrei, vivat!... Şi loviturile paharelor, răcnetele de veselie, zgomotul darabanelor şi al orchestrei se sleiră într-o dizarmonie sălbatică asurzitoare.

— Fie! hotărî boierul Klimenko, după ce se potoli zgomotul încâtva. Să o aducă încoace, porunci el droaiei de slujitori ce sta la spinarea lui.

În câteva minute intră în salonul de benchet o femeie tânără în costum naţional, păşi spre stăpânul ei şi îngenunchind îi sărută picioarele. Apoi, ridicându-se şi încrucişând mâinile la piept, stătu fără mişcare, aşteptând porunca.

— Hanzia! îi zise cu asprime boierul Klimenko, de astăzi înainte tu nu mai eşti roaba mea, ci roaba acestui boier, şi arătă cu degetul spre tânărul brunet. De acuma el este stăpânul tău şi tu proprietatea lui.

Tânăra copilă se uită cu indiferenţă la noul său tiran şi, apropiindu-se de el tot cu aceeaşi mişcare automatică, îngenunche şi îi sărută turetcile botforilor în care era încălţat.

— Vivat! bravo! strigară musafirii. Bucură-te, fecioară, că ai scăpat de postul mare... Şi cu această ironie batjocoritoare s-a săvârşit actul de schimb în toate formele legiuite.